Monthly Archives: August 2015

La unison

5966611
Hai
Să ne întindem obrajii de bucurie:
De a ne purta sufletele
Unul altuia.
Sunt mai uşoare,
Mai limpezi,
Când le luam în braţe,
Să le purtăm
Împreună.

Hai
Să ne ducem paşii spre lumină:
De a ne descoperi inimile
Unul altuia,
Câte puţin.
Sunt mai pline,
Când le deschidem
Şi le simţim bătaia
Împreună.

Hai
Sa ne scriem numele pe-o singură foaie:
A poveştii în care am crescut
Unul în celălalt.
Suntem mai tineri,
Mai frumoşi,
Când ne semnăm
Sufletele
Împreună.

Hai
Să ne iubim
Într-o singură inimă,
Bătându-ne pulsul
La unison
Peste timpuri:
Tic
Tac.

 

Zâmbete

e2085adf62e16f04610a7a633ecf5a58

Dimineaţa

Se-aleg zâmbetele

Pe culori:

Cele de cafea

Se gustă întâi-

Sunt amare şi dulci,

Ca somnul desprins

Din alarmă.

 

Apoi se miroase

Zâmbetul de ploaie-

Dulce şi rece

Ca fiorul unei îmbrăţişări

Aşteptate.

Mai târziu,

Când ochii se deschid

În monitoare,

Şi inimile se odihnesc

La căldură,

Se îmbrăţişează

Zâmbetele diverse:

Străine sau calde,

Timide, apropiate,

Formale, deschide,

Teatrale,

Perfecte.

Şi ziua trece

Zâmbind,

Pe baricade.

 

Să înțelegem

Să înțelegem că atunci când vorbim, cuvintele noastre aduc lumină sau întuneric, se depun ca un praf gros peste ochii celui care ascultă sau deschid privirile spre mai mult cer.
gossip
Să înțelegem că atunci când bârfim, neadevărul lucrurilor pe care le aprindem sapă adânc în sufletul care le primește, umbrind bucuria de a cunoaște oameni, de a avea încredere, de a se apropia, de a se deschide. Ochii care înțeleg ar putea să nu-și mai schimbe niciodată privirea, pentru că au aflat deja prea mult, fără să știe să mai cuprindă adevăruri. Pentru că, de multe ori, bârfa are nuanța atrăgătoare a unui drog cu efect euforic, se depune în adânc de suflet, zidește întuneric cu senzație de lumină.

Să înțelegem că atunci când săpăm în oameni, căutând ascunzișuri care dau impresia unei „crime” încă nedescoperite, care ne-ar schimba în momenul dezgropării în minți învățate, ne micșorăm sufletele, le murdărim de puterea pe care ne-o atribuim singuri, de a judeca acolo unde numai Dumnezeu ar avea iubirea să decidă.

Să înțelegem că vorbele nu sunt imateriale, ci au greutatea plumbului, atunci când mint sau când subjugă.

Să înțelegem că nu vorbind despre ceilalți ne câștigăm iubirea și respectul sufletelor care s-au decis să asculte, ci cântărindu-ne propriile trecuturi, propriile gânduri, propriile greșeli.

Să înțelegem că tăcerea de multe ori nu ascunde, ci respectă: viața, trecutul, sufletele care nu-ți aparțin ca să le judeci.

Privește-ți ochii în oglindă. Mai au limpezimea cerului, după ce vorbești? Dar ochii pe care i-ai îngropat în țărână, netăcând?

 

Inimi

e5b6058ef8675ba7469be518fd6a3c11
Dacă am avea
O inimă în plus,
Am reuși să citim ochii
Ascunzând cuvinte
Și buzele
Tăcând neputeri.

Dacă am avea
O inimă în plus,
Am înțelege și trupurile
Care se odihnesc
Și visele
Care nu se-ating.

Dacă am avea
O inimă în plus,
Am recunoaște ruga
Din mâinile strânse
Și aripile
Care nu se văd.

Firescul teoriei
Celor două inimi
E că,
Iubind,
Nu mai avem,
Oricum,
O singură inimă.
Numai de-am învăța
Să privim
Prin celălalt
Minunile
Care nu se arată,
Niciodată,
Unei singure
Inimi.