Să înțelegem că atunci când vorbim, cuvintele noastre aduc lumină sau întuneric, se depun ca un praf gros peste ochii celui care ascultă sau deschid privirile spre mai mult cer.
Să înțelegem că atunci când bârfim, neadevărul lucrurilor pe care le aprindem sapă adânc în sufletul care le primește, umbrind bucuria de a cunoaște oameni, de a avea încredere, de a se apropia, de a se deschide. Ochii care înțeleg ar putea să nu-și mai schimbe niciodată privirea, pentru că au aflat deja prea mult, fără să știe să mai cuprindă adevăruri. Pentru că, de multe ori, bârfa are nuanța atrăgătoare a unui drog cu efect euforic, se depune în adânc de suflet, zidește întuneric cu senzație de lumină.
Să înțelegem că atunci când săpăm în oameni, căutând ascunzișuri care dau impresia unei „crime” încă nedescoperite, care ne-ar schimba în momenul dezgropării în minți învățate, ne micșorăm sufletele, le murdărim de puterea pe care ne-o atribuim singuri, de a judeca acolo unde numai Dumnezeu ar avea iubirea să decidă.
Să înțelegem că vorbele nu sunt imateriale, ci au greutatea plumbului, atunci când mint sau când subjugă.
Să înțelegem că nu vorbind despre ceilalți ne câștigăm iubirea și respectul sufletelor care s-au decis să asculte, ci cântărindu-ne propriile trecuturi, propriile gânduri, propriile greșeli.
Să înțelegem că tăcerea de multe ori nu ascunde, ci respectă: viața, trecutul, sufletele care nu-ți aparțin ca să le judeci.
Privește-ți ochii în oglindă. Mai au limpezimea cerului, după ce vorbești? Dar ochii pe care i-ai îngropat în țărână, netăcând?
