De când învață să zâmbească, cu ochii lipiți de păpușa cu ochi albaștri și de sufletul mamei, își zidește încet frumusețea, cu genele în vânt și putere în umerii mici. Se construiește frumos, cu vocea caldă și bucuria de a purta în chip moștenirea femeilor dintotdeauna: gingășie, frumusețe, putere, sacrificiu, credință.
Calcă ușor pe urmele fiecărei zile, crescându-și aripile, pe cât de grele, pe atât de înalte. Învață că locul ei în lume e să ridice, să cuprindă și să iubească, mai ales când nu e merit de iubit. Pentru că iubirea ei va construi oameni din pietre și va deschide suflete spre lumină.
Uneori îi e greu. Își șterge lacrima în colțul mânecii, neuitând să zâmbească apoi, eliberată de povară. Pentru că nu uită să creadă, dincolo de durere și să lupte, dincolo de obstacol. Sensibilă și de o naivitate cuceritoare, crede în frumusețea din fiecare om și uită de neputința ascunsă. în egală măsură, în fiecare. Iar asta o ajută nu numai să creadă, ci să și caute, să urce, să lupte, să mângâie.
Recunoaște minunea, din fiecare zi, și-și aranjează baticul sub barbă în fața icoanei, cu mâinile rugând. Mamă, ar putea duce la nesfârșit, pe lângă crucea ei, povara copiilor care i-au moștenit ochii și câte puțin din greutatea aripilor. Iubește imens, se descompune în fiecare durere, pentru ca apoi să se construiască, firesc, mai întreagă. Mulțumește pentru bucurie, fără să uite că, sub pașii grăbiți să ajungă, va fi mereu nevoie de putere, pentru munții pe care n-a învățat să îi urce încă.
Copil, mamă, bunică, în fiecare suflet de femeie e o sensibilitate care spintecă dincolo de aparență și un curaj care ridică umerii căzuți. La mulți ani, suflet de femeie mereu frumos, mereu puternic, adunând bucurie-n zâmbet și-n aripi deschise. Să îți fie anul primăvară iar în suflet loc de iubire întreagă!
