Putem vorbi despre timp și despre cum desparte amintirile de prezenturi, bucuriile de tristețe, lumina de întuneric. Putem să mulțumim că, în atâția ani în care ne-am admirat zâmbetele, am învățat să ne iubim și să ne fim aproape, pentru ca apoi să lăsăm timpul să-și construiască rostul pe drumuri diferite. Putem să ne plângem că secundele pe care le-am crezut ale noastre nu ne mai aparțin și distanțele au crescut dincolo de ce am știut că va fi timpul nostru. Dar ne-am lovi de zidurile pe care le-am construit singuri, uman și pueril, de pe-un pământ ținut în palmă de ceruri.
Aș vrea să pot spune că am în suflet bucuria de a te ști bine dincolo de lume, de timp și de distanță. Că dorul e frumos aici, chiar dacă nu permite ochilor să vadă și mâinilor să atingă, în îmbrățișare. Dar, în inima mea de lut, n-au crescut încă aripile care să zboare dincolo de pământ.
Aș vrea să pot să nu simt colțul ochilor încrâncenându-se când îți simt sufletul în fotografie. Mereu zâmbind, mereu cu rama ochelarilor îndreptată înainte, perfectionist, mereu iubind secundele respirate dintr-o viață scurtă, dar pe care ai trait-o intens, iubind. Să pot să-mi amintesc de bucuria ta de acum și să nu-ți umbresc dorul de neputință.
Dar mi-e dor. Crâncen, profund, complet. Mi-e dor de sufletul tău frumos și sper că cei doi ani pe care i-am petrecut aproape doar în amintire să nu-ți atingă chipul în lumină și nici bucuria de a fi peste noi, fără sfârșituri.
Să-ți dea Dumnezeu bucuria pe care o meriți! Veșnic. Dumnezeu să te ierte.
