Monthly Archives: December 2016

Din timp. La mulți ani!

Mai e timp. De bucurie, de speranță, de minutul care strânge în brațe amintirile zdrobinde ale unui atât de plin încât doare orice strat așezat peste ultimele secunde. Mai e timp de noi începuturi, de îmbrățișare, chiar dacă uneori ține loc de neputință, de zâmbetul furat peste umeri, de copilăria care se înghesuie încă în pielea încrețită de aer mult, respirat cu nesaț, fără pauză. De oameni trăind.

Mai e timp. De promisiune sinceră, care nu știe cum să se împlinească încă, de mâini încleștând mâini, de teamă să nu plece, de sărutul cuprinzând două suflete-n poveste, de aripi care încă învață să zboare îmbrățișându-se, pentru mai multă putere. De noi iubind.

Mai e timp. De urare caldă aruncată peste lume, cu inima-n gât și speranța-n lumina obrajilor. De cer și de ochii care nu adorm niciodată, doar plâng ninsori peste praf de suflete căutând cu unghiile-n noroi drumuri spre fericire. De rugă arzând.

Mai e timp.

Numai de-am simți în anul care vine că trăim, mai mult decât simțim că suntem!

La mulți ani, suflete dragi! Să vă fie sufletul lumină și mâinile îmbrățișare! Să simțiți darul pașilor înainte și a aripilor întinse! La mulți ani iubind!

 

Dragă Moșule,

Îți scriu de ceva timp, de câțiva ani în care mi-e dor atât de tare să fiu copil, încât mi se aprind ochii de bucuria bradului împodobit, în miros de iarnă și de portocală coaptă decojită de drag și poftă. Îți scriu cu dor de colind cu roșu în obraji și ger pe fular, alb și crud, cu dor de sensul pașilor îngropând zăpezi sub talpă, în drumuri vestitoare de bucurie și minune.

Apropie-te și, în locul listelor încărcate de vreri care să ne aglomereze ochii și mâinile, citește-ne adevăratele nevoi. Dă-ne simplitatea care ne lipsește de atâta timp în care Crăciunul a devenit mai mult prilej de cadouri și datorii, decât prilej de bucurie. Apropie-ne sufletele de oamenii care n-au unde să-și încălzească obrajii de Crăciun și întinde-ne mâinile pline spre buzunarele goale de prea multă vreme. Apoi, după ce epuizăm gândul bun și mâna întinsă, odihnește-ne inimile și șterge-ne lacrimile. Pentru că nu putem fi triști de Crăciun.

Știu, o să ne spui că ignorăm prea des cerul pentru a ni-l răsturna în palme de Crăciun. Că nu vedem dincolo de zidurile pe care ni le-am crescut, protector, peste suflete, ca să nu intre durerea, praful și strigătele fără voce ale oamenilor care pierd, în continuare, prea mult. Dar, dincolo de frig, zbucium și neputință, Crăciunul e singurul dar pe care ni-l permitem întreg, în brațe pe care le iubim și cântărind, pentru a nu știu câta oară, bucuria de recunoaște în suflet copilăria care se renaște din iesle în oameni, întreagă.

Iartă-ne podoaba și zidul și amintește-ți că, în spatele fiecărui glob agățat în brad, e privirea de copil a unui suflet care nu mai vrea să crească, ci vrea să simtă. Dă-ne și ciocolata, și iubirea, și îmbrățișarea pe care n-am primit-o încă. Pentru că ești bun.

Iar apoi, când pașii ți-s grei de drum și poveste, odihnește-te în inimile pe care le-ai bucurat atât de mult, amintindu-le că, dincolo de strădania asta continuă de a fi oameni, în fiecare decembrie, la sfârșit de an, sunt din nou, simplu și cald, copii.

 

De amore


– Eu plec la magazin.
Ai ceva de luat
Din oraș?
Eu iau oricum pâine
Și ceva dulce.
Văd eu.

– Dacă vrei să-mi aduci ceva
La întoarcere,
Adu-mi un pupic
Și inima ta.
Mi-s de-ajuns!

– Ți le las ție
Înainte să plec.
Iar,
Când mă întorc,
O luăm
De unde am rămas.

 

Desculț

Lustruiesc cizme: cu un prosop vechi, albastru, rupt în bucăți de timp și de nevoie. Lustruiesc simplu, cu bucuria unui copil care nu are altă grijă decât să îi fie încălțările curate pentru minunile cu miros de portocală de a doua zi.

Lustruiesc greu, cu amintirea zilelor în care poate n-am meritat să mă încalț, deși am avut atâtea alegeri, etajate generos pe rafturi grele, în diferite culori și forme. Lustruiesc trist, cu gândul la încălțările sparte și picioarele reci, strânse sub genunchii plecați ale cerșetorului care-și trece timpul alături de un câine care încă îl iubește.
391035_245760598829102_142342662504230_608475_1671467643_n

Lustruiesc încet, în mișcări circulare, amintindu-mi viu despre noaptea în care râdea sacadat cu pungile de hârtie pline de dulciuri de post și mănuși la un loc, în dragoste de frate mai mare care alunga întunericul, cu nerăbdare și inocență: “Eu sunt moș Nicolaeeeee!” Lustruiesc de dor și drag și neputință, cu sufletul tânjind la veșnicie.

Lustruiesc închinsă-n istorii despre un moș care n-a avut părinți care să-i încarce cizmele cu bucurie, nici nu și-a desfătat anii în avere, ci a împărțit din bunătatea sa celor care nu aveau încălțări pe care să le lustruiască.

Lustruiesc mereu, convins, cu zâmbete înflorind pe obraji și credința-n suflet că mâine va fi nu despre portocale, ci despre iubire și grijă față de bucuria celuilalt. Un dar care să se înmulțească în inima celui care îl primește.

Iar mâine, când răsare ziua peste noapte, să vă zidească moșul în suflete iubire! Pentru că iubirea nu începe cu a umple încălțările celuilalt, ci cu a te asigura că, mai întâi, nu este desculț.