Din doi mai sus

Întregul e un suflet scobit din două inimi care se luptă necontenit să curme din distanță. Niciodată perfect rotund, niciodată absolut fin în îmbrățișare, niciodată plin cu totul, e o speranță spre care alergăm eroic, unindu-ne privirile în aceeași direcție. Și ce ar fi mai perfect vreodată decât povestea drumului care ne așteaptă, la nesfârșit, să-i ajungem la capăt, în răsplata tinereții fără bătrânețe, a vieții fără de moarte, a fericirii desenate-n nemurire?

Ne trăim întregul frumos, cu zâmbet, cu zbor, cu firescul buzelor lipite-n sărut și a inimilor bătând la unison peste povestea pe care ne-am făgăduit-o sincer într-un sfârșit de septembrie vorbind despre începuturi. Ne-am îndrăgostit sub frunzele coapte, aranjându-ne pe degete infinitul, în cerc, promițându-ne să ne netezim mereu colțurile inimii în amintirea vie a inelului dăruit, a veșniciei în iubire.

Îți iubesc sufletul de copil și ochii albaștri, zâmbetul de care mă molipsești dimineața, ciufulit în pernă, ridurile ușor scobite pe frunte și părul argintiu, descoperind povestea îmbătrânirii împreună.

Acum doi ani, sub zâmbetele calde ale celor care ne-au rămas aproape, ne-am promis nu perfecțiune, nu ideal, nu fericire fără sfârșituri, ci perfectibil, respect, bucurie, o iubire simplă, caldă, din care să netezim mereu din colțuri, crescând împreună, un întreg, din ce în ce mai plin.

La mulți ani, iubire!

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *