Monthly Archives: October 2017

Adevărat!


Te iubesc adevărat.
De fiecare dată când zâmbești
Cad
În inima ta.
Îți înot prin viscere
De sus în jos,
De jos în sus,
Până la apus,
Când soarele ne-ngroapă
Într-o plapumă lată,
Cu miros de fericire,
Și multă
Iubire.

Te iubesc adevărat
Ca-n stereotipul unor versuri răsvorbite
De artișți cunoscuți,
În lat și-n lung,
Prea mulți,
De nu mai ajung
Cu adevărat
La urechile nimănui.
O placă uzată
De cuvinte spuse,
Prea des,
Dimineața, la amiază, chiar și
În somn,
Până au făcut condens
În prea multe inimi
Sătule să simtă
Uniform.

Te iubesc adevărat,
Din prezent simplu
În mai mult ca perfect,
Îți împart din aripi,
Evident,
Și-ți cresc stele
În ochi,
Ca-n Sailormoon, hmmm…,
Îți spun!
Din ce în ce mai mult,
Tăcut sau nebun,
Până la cer
Și înapoi,
Înmulțind iubirea
Mereu la doi,
Din mine și tine
Și alte mii de cuvinte
Desenate pe garduri
Pe suflet și-n minte,
În noi!

 

Din dor

Cu palmele sprijinite de rai, te bucuri în afara timpului, în izvorul iubirii care nu moare. Mintea noastră scundă de oameni care n-au privit încă în ochi sfârșitul și începutul – dacă îi putem da veșniciei început – nu înțelege moartea fără durere, fără dor, fără neputința care țintuiește privirea doar înapoi, spre ce a fost și nu mai este. Dar tu știi. Știi că întunericul trece, că durerile trec și că, mai ales, noi, cei de acum, trecem.

Aș vrea să-ți fur din privire raiul. Să împrăștii din iubirea ta acolo unde n-a rămas destulă credință, destulă speranță. Să vindec rănile dorului care nu știe să treacă și amintirea care șterge, în fiecare zi, câte puțin din conținutul a ceea ce am fost, până nu demult, împreună.

Ne e ușor să vorbim și să scriem despre ce a fost. În stilou curge amintirea în frumusețea ei caldă, cu zâmbete de copii certându-se pe creioane și cărți, cu îmbrățișări timide de revedere, cu litere aglomerate din ce în ce mai cult pe subiecte niciodată vechi, cu plăcerea de a ne putea cunoaște, mereu mai mult, și cu siguranța de a ne ști familie strânsă. Ce e greu, însă, e să ștergem din greutatea limitei pe care am trasat-o, atât de brusc și persistent între atunci și acum. Ne e greu să acceptăm distanța, absența, neputința sentimentului de a trăi așteptând, iubirea vie în suflet, dar în afara chipului tău blând.

Cu dorul crescând din ce în ce mai viu în trei ani de când ne ești doar în suflet, îl rog pe Dumnezeu să te găzduiască în rândul celor drepți și a fericirii fără sfârșit pe care știm că o meriți, măcar pentru iubirea pe care ai știut mereu să o împarți. Veșnică pomenire! Veșnică iubire!

 

Graba spre fericire


Se grăbesc să ajungă la metrou,
Aleargă spre birou,
Trimit mailuri
În disperare,
Cu fruntea lipită de monitoare
Și umerii apăsați
De poveri contemporane,
Se uită la ceas
Cu bucuria fiecărei secunde
Deja trecute,
Pășesc alert
Spre casă
Când soarele le coboară genele
Obosite
Spre asfalt.

Acasă, însă,
Își întind sufletele
Pe canapea
Grăbindu-se
Spre noapte,
Spre vis,
Unde timpul nu mai există
Iar problemele nu mai dor.

Așteaptă ziua de vineri
Cu înfrigurare.
Se grăbesc să se bucure
De fiecare oră trecută
Din săptămână,
Din muncă,
Din viață!

Cel mai trist e că
Oamenii se grăbesc
Să le treacă timpul
Spre o fericire
Niciodată prezentă,
Mereu în expectativă.

Cel mai trist e că
Oamenii se grăbesc
Să moară
Crezând că se grăbesc
Să trăiască.