Se grăbesc să ajungă la metrou,
Aleargă spre birou,
Trimit mailuri
În disperare,
Cu fruntea lipită de monitoare
Și umerii apăsați
De poveri contemporane,
Se uită la ceas
Cu bucuria fiecărei secunde
Deja trecute,
Pășesc alert
Spre casă
Când soarele le coboară genele
Obosite
Spre asfalt.
Acasă, însă,
Își întind sufletele
Pe canapea
Grăbindu-se
Spre noapte,
Spre vis,
Unde timpul nu mai există
Iar problemele nu mai dor.
Așteaptă ziua de vineri
Cu înfrigurare.
Se grăbesc să se bucure
De fiecare oră trecută
Din săptămână,
Din muncă,
Din viață!
Cel mai trist e că
Oamenii se grăbesc
Să le treacă timpul
Spre o fericire
Niciodată prezentă,
Mereu în expectativă.
Cel mai trist e că
Oamenii se grăbesc
Să moară
Crezând că se grăbesc
Să trăiască.
