Aripi de carton

Creștem. Renunțăm la păpuși, mașinuțe și pături moi cu miros de acasă și ne luăm viața-n piept, cu un curaj nebun și aripile deschise. Aripi de carton. Repetăm pașii în luptă cum repetam dansuri de copii în fața oglinzii și credem cu tărie că aripile noastre pot să zboare. Ne-au spus-o atâtea zâmbete, atâția oameni care ne-au privit tinerețea cu nostalgie și cu mâinile sprijinite de umeri, în îmbrățișare.

Dăm din aripi. Încă nu știm să zburăm, dar avem speranță, avem dor, avem nebunia unui drum care ne cheamă, atât de frumos, atât de nou, atât de irezistibil. De unde să știm noi că pașii nu există fără piedici, că lacrimile fac parte din bucurie, că drumul e greu, tocmai pentru că e frumos? De unde să știm că aripile noastre-s de carton?

Ne aruncăm în iubiri, înmulțind pe degete veșnicii, în care să ne regăsim îmbătrânind împreună, la braț. Alergăm în lume. Ne fascinează luminile puternice ale orașelor scumpe, luxul roșiatic al mașinilor alunecând cu zgomot pe străzi deschise și diversitatea fețelor sumbre, grăbindu-se haotic spre metrouri. Ne întrebăm de unde vin și unde pleacă atât de repede. Învățăm să ne grăbim și noi, pentru că… așa e acum în lume. Ne grăbim să muncim, să trăim, să simțim. Ne grăbim să fim ce, poate, nu putem ajunge, pentru că idealurile noastre-s din ce în ce mai mari, mai sus, mai neatinse. Așa ne învață graba asta cumplită de a ne îmbolnăvi sufletul de a avea, din ce în ce mai mult în din ce în ce mai puțin timp.

Muncim mult. Ne stăpânim birourile scunde și sunetul tastelor aprinse sub degete și simțim că ne aparținem doar pentru că, la sfârșitul lunii, vom avea bani de chirie și de rochia verde din vitrina de peste drum. Aripile se tot deschid, mai sus, mai întinse, mai mari, cu cât ne crește dorul de cine vrem să ajungem.

Și totuși, la sfârșitul zilei, când drumul obosește și ochii se închid, după ani de muncă și oboseală ninsă-n păr alb și riduri pe frunte, realizăm că nu pașii mulți, alergați haotic, nu graba zgomotoasă a orașului plin, nu fascinația biroului în care ne îngropăm privirea ne construiesc sufletele, ne cresc oameni… ci bucuria de a avea pe cineva alături care să ne țină inima în brațe când plângem, perna de pe care nu lipsește chipul LUI, mâinile care nu se-ntind fără răspuns, rugăciunea care încă pâlpâie în suflet.

Până la urmă, aripile noastre nu știu să zboare niciodată suficient de sus. Dumnezeu ne-a dat aripi de carton. Ca să nu cădem niciodată de atât de sus încât să ne frângem sufletul. Ca să le deschidem doar pentru a îmbrățișa bucuria de a ne avea și de a ne proteja unii pe ceilalți. Ca să descoperim că iubirea nu e o luptă și o alergare continuă, ci o prezență simplă, caldă, un: „bună dimineața, iubire” care să continue până la sfârșitul drumului, când, natural, aripile se fărâmă de prea mulți ani, prea multă încercare, prea multă ploaie. Aripi de carton, dar care știu să dăruiască și, mai ales, să se deschidă pentru ceilalți.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *