Monthly Archives: July 2018

La mulți ani, iubire!

A fost odată ca niciodată… Pentru că nu există pe lume altcineva care să-mi umple sufletul de bucurie de fiecare dată când îmi zâmbește. Des!

S-a născut cu părul alb: puf de minune cu ochi albaștri, căzut dintr-un nor senin și-o bătaie de aripi de înger, cum ar spune el, când îl întreb de unde vine. Ca să râd și să mă minunez că e al meu.

N-a plâns aproape niciodată. S-a jucat liniștit, într-un colț de cameră: „Unde-l puneam, acolo stătea și nu zicea nimic”, ar spune mama lui, cu drag de inimă plină, când îl vede. A crescut cuminte, dar cu ironia-n buze. Nu vorbește decât când e întrebat sau când colcăie în minte o glumă bună, cu tentă de concluzie sau sabie cu două tăișuri. Râd cu hohote sau mă uit, siderată, la buzele lui, din care, nu știu cum sau de unde, ies vorbe de duh, ambalate prea strident câteodată, în jargoane de cartier, fără filtru. Și îi fac semn să tacă, să nu „deranjăm”!

De când ne știm, existăm cu mult umor și cu multă iubire. Mă topesc în brațele lui calde și-i verific ochii, mulțumind cerului că încă sunt albaștri, și sufletul, că încă ne încape. Copilărim într-o bucurie completă, din care Dumnezeu ne amestecă aripile împreună, pănă transpiră mai multă credință, mai mult dor, mai multă iubire.

Alergăm pe același drum. Nu ne facem prea multe planuri, dar aruncăm buzduganele, din când în când, departe, ca să ne amintim că încă mai e cale de pășit împreună, spre mai bine. În rest, ne trăim viața de mână, recunoscători că, într-o zi friguroasă de februarie, ne-am amestecat emoțiile într-o singură inimă din care n-am vrut să evadăm vreodată.

La mulți ani, iubirea mea căzută din cer pe bucata mea de pământ! Să-ți rămână sufletul de copil și mânile calde, în mâinile mele, pentru nesfârșituri! Te iubesc!

 

Dar


Pian.
Sapă adânc,
Prinde rădăcini
În suflet
În puful ridicat
De pe mâini,
Și-n emoția bătând
În puls
De inimă slabă.

Voce.
Simte fiecare literă,
Deschide aripi
Peste zâmbete zdrobite
Și iubiri aproape
Pierdute
Sau uitate
Printre rânduri.

Muzică.
Absoarbe
Fiecare secundă deschisă
Spre neputințe,
Fiecare pauză
Dintre inimi,
Fiecare regret
Sedimentat
Pe suflet.

Pentru că nu e viață,
Nici iubire
Care să alunece
Drept, fără diezuri,
Chei sol
Și multe note
Îngrămădite
De Dumnezeu
Pe emoții
Care să ne apropie
Atunci
Totul pare
Să despartă.

Și
Ce ne-am face
Dacă în loc de inimă
N-ar bate,
Măcar din când în când,
Muzica?

 

Celui mai drag, cu dor!

Dragul nostru, e greu când timpul trece. Ochii obosesc, umerii se apleacă, amintirile, deși atât de pline și frumoase, se șterg, sufletul se împovărează de ani, dar se agață la nesfârșit de ce ar vrea să nu piardă vreodată: bucurie, oameni, viață.

Obosiți cum suntem și cu inima încărcată de un timp pe care nu știm încă să-l trăim complet, ne mințim că noi suntem și tu nu mai ești.
Realitatea e, însă, că noi trecem iar tu ești singurul care nu mai trece.

Îți strângem amintirea în brațe si ne străduim să nu uităm. Agățăm fotografii perfecte pe pereți și ne e drag când te vedem, cu zâmbetul plin și ochii verzi, îmbrățisând, cu bucurie, prieteni, familie, timpuri. Așa știm noi să rezistăm suferinței de a nu te avea aici, certându-ne când te chemăm la masă prea devreme, râzând ironic peste glumele pe care nu le înțelegem sau sfătuindu-ne să fim cuminți, pentru că are el grijă Dumnezeu.

Simțim că am pierdut. Că nu te-am apreciat suficient, că nu ți-am bătut suficient la ușă, că nu ne-am vorbit mai des, că nu ți-am spus că te iubim mai mult. Suferințe ample de oameni mici, care nu recunosc, încă, veșnicia. E greu să-ți scriem, când știm că nu vor fi răspunsuri, decât în tăcere.

35 de ani de bucurie, frumusețe, suflet și multă tristețe, pe care nu știm însă, s-o înțelegem cu bucurie. Mai e nevoie de puțin cer să-ți înțelegem zborul și de mai multă rugăciune să te simțim aproape. Poate, mai târziu, când ridurile ne vor îmbătrâni umerii și mintea, vom învăța că ne aștepți, cu bucurie, „acolo unde nu e întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”.

Dumnezeu să te odihnească!