Celui mai drag, cu dor!

Dragul nostru, e greu când timpul trece. Ochii obosesc, umerii se apleacă, amintirile, deși atât de pline și frumoase, se șterg, sufletul se împovărează de ani, dar se agață la nesfârșit de ce ar vrea să nu piardă vreodată: bucurie, oameni, viață.

Obosiți cum suntem și cu inima încărcată de un timp pe care nu știm încă să-l trăim complet, ne mințim că noi suntem și tu nu mai ești.
Realitatea e, însă, că noi trecem iar tu ești singurul care nu mai trece.

Îți strângem amintirea în brațe si ne străduim să nu uităm. Agățăm fotografii perfecte pe pereți și ne e drag când te vedem, cu zâmbetul plin și ochii verzi, îmbrățisând, cu bucurie, prieteni, familie, timpuri. Așa știm noi să rezistăm suferinței de a nu te avea aici, certându-ne când te chemăm la masă prea devreme, râzând ironic peste glumele pe care nu le înțelegem sau sfătuindu-ne să fim cuminți, pentru că are el grijă Dumnezeu.

Simțim că am pierdut. Că nu te-am apreciat suficient, că nu ți-am bătut suficient la ușă, că nu ne-am vorbit mai des, că nu ți-am spus că te iubim mai mult. Suferințe ample de oameni mici, care nu recunosc, încă, veșnicia. E greu să-ți scriem, când știm că nu vor fi răspunsuri, decât în tăcere.

35 de ani de bucurie, frumusețe, suflet și multă tristețe, pe care nu știm însă, s-o înțelegem cu bucurie. Mai e nevoie de puțin cer să-ți înțelegem zborul și de mai multă rugăciune să te simțim aproape. Poate, mai târziu, când ridurile ne vor îmbătrâni umerii și mintea, vom învăța că ne aștepți, cu bucurie, „acolo unde nu e întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”.

Dumnezeu să te odihnească!

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *