A fost odată ca niciodată… Pentru că nu există pe lume altcineva care să-mi umple sufletul de bucurie de fiecare dată când îmi zâmbește. Des!
S-a născut cu părul alb: puf de minune cu ochi albaștri, căzut dintr-un nor senin și-o bătaie de aripi de înger, cum ar spune el, când îl întreb de unde vine. Ca să râd și să mă minunez că e al meu.
N-a plâns aproape niciodată. S-a jucat liniștit, într-un colț de cameră: „Unde-l puneam, acolo stătea și nu zicea nimic”, ar spune mama lui, cu drag de inimă plină, când îl vede. A crescut cuminte, dar cu ironia-n buze. Nu vorbește decât când e întrebat sau când colcăie în minte o glumă bună, cu tentă de concluzie sau sabie cu două tăișuri. Râd cu hohote sau mă uit, siderată, la buzele lui, din care, nu știu cum sau de unde, ies vorbe de duh, ambalate prea strident câteodată, în jargoane de cartier, fără filtru. Și îi fac semn să tacă, să nu „deranjăm”!
De când ne știm, existăm cu mult umor și cu multă iubire. Mă topesc în brațele lui calde și-i verific ochii, mulțumind cerului că încă sunt albaștri, și sufletul, că încă ne încape. Copilărim într-o bucurie completă, din care Dumnezeu ne amestecă aripile împreună, pănă transpiră mai multă credință, mai mult dor, mai multă iubire.
Alergăm pe același drum. Nu ne facem prea multe planuri, dar aruncăm buzduganele, din când în când, departe, ca să ne amintim că încă mai e cale de pășit împreună, spre mai bine. În rest, ne trăim viața de mână, recunoscători că, într-o zi friguroasă de februarie, ne-am amestecat emoțiile într-o singură inimă din care n-am vrut să evadăm vreodată.
La mulți ani, iubirea mea căzută din cer pe bucata mea de pământ! Să-ți rămână sufletul de copil și mânile calde, în mâinile mele, pentru nesfârșituri! Te iubesc!
