Pământ în suflet

Când râdeți și vă-nfigeți colții în sutane, crezând c-ați cucerit inimi în războiul nicăieriului, în tatăl meu loviți.
Când vă urcați privirea pe turla catedralei și aruncați cu pietre în zidul nou, pentru că vă necinstește buzunarul, aruncați și-n biserica de lemn, scundă, în care bunicii voștri și-au aplecat capul.
Când vă plângeți că nu aveți spitale, dar nu dăruiți, din ce aveți, nici pentru o lumânare, nici pentru un bolnav, ce rost mai are cearta?
Când nu știți ce înseamnă rugăciunea, nici altarul, dar împroșcați noroi în preoți și-n credință, în Dumnezeu loviți. Și, iar, în tatăl meu…
Când nu testați smerenia vreodată, dar semănați furtuni din neputința altora de-a dărui mai mult, în ură investiți.
Când ochii nu vă fug decât la roțile mașinilor oprite în fața catedralei și nu la icoana răstignirii lui Hristos pe cruce și a preotului în jertfa altarului și a sufletelor pe care le apropie în liturghie, vă îndepărtați și mai mult de esență. O esență pe care oricum n-o simțiți și nu o înțelegeți, pentru că așa ați ales!
Când încercați să schimbați lumea, aruncând cu pietre-n alții, în binele pe care vi-l doriți loviți.
Când generalizați păcatul preoților pe care nu-i cunoașteți, dar acceptați păcatul în orice altă formă, cu ce vă deosebiți de cei pe care-i judecați?

Mai bine mai multă iubire.
Mai bine mai mult exemplu personal.
Mai bine mai multă dăruire.
Mai bine mai puțină vrajbă.
Mai bine mai mult cer, pentru că e atât pământ acum în suflete, încât doare.

Doare imaginea lui Hristos, care nu are unde să-și mai plece capul de atâta ură.
Doare zidul care crește între oameni.
Doare pumnul în inima tatălui meu, a unchiului meu, a verișorului meu, care și-au asumat sutana pentru a ajuta oameni. Doare sufletul fratelui meu care și-a asumat drumul bisericii până la mormânt.
Când o să învățăm, oare, să nu mai lovim în ce nu trăim noi înșine?

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *