Despre neputință


Se făcea că
Ne-am născut
Obosiți.
Nu mai râdeam,
Nu mai plângeam,
Nu mai credeam
În nimic.
Oboseam numai
Fiind.
Când gânduri străpungeau
Firesc
Minți și inimi,
După câteva secunde
Se opreau
Din mers,
Obosite,
Fără țintă,
Fără final.

Se făcea
Că nu mai aveam
Energie
Să trăim,
Să fim,
Să iubim.
Ce trist!
Și câtă singurătate
În oboseala asta
Cronică
Din care ne-am născut:
Bucăți de ființe
Fără vlagă,
Fără putere
Să-și crească inimile
Întregi.

Se făcea
Că ne-am născut
Fără Dumnezeu:
Un gol imens,
Obosit,
Lucrând mecanic
La a exista
Măcar puțin
În iubire.

De atunci,
De la începuturi,
Ne chinuim să ne umplem
Golul,
Fără efort,
Pentru că,
Nu-i așa,
Ne-am născut obosiți
Și nu mai știm
Decât să fim…

Din când în când,
Însă,
Cad urme de cer
În inimi:
Un zâmbet,
O îmbrățișare,
O mână întinsă,
Un semn
Că mai e lumină!
Atunci sufletul învie,
Electrocutat de întâmplare,
Și începe să creadă
În iubire.

Ce păcat,
Însă,
Că din atâtea inimi,
Din ce în ce mai puține
Învață să simtă dincolo
De oboseală,
De rutină,
De neputință.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *