Author Archives: Gabriela

Prima zi din restul vieții mele

Bună dimineața, mami!

Ce frumos e aici

Și

Câtă lumină.

Mi-era dor de tine

Deși

N-ai plecat niciodată.


M-ai crescut

Din iubire și nori

Atâtea zile!

Îți recunosc vocea

Și bătăile inimii

Când mă strângi în brațe

De drag.

Încerc să-ți zâmbesc

Și să-ți răspund

Deși nu știu

Cum se face

Încă.

Uite-l și pe tati!

Ce mândru  e de mine

Și de mami!

Abia aștept să-i strâng

Obrajii

În palme!

Abia atât am învățat

De când respir

Minunea de a fi

Aici

Cu voi.

Mulțumesc, mami!

Mulțumesc, tati!

Vă iubesc

Pentru că mă învățați

Să trăiesc.

Așa mi-a spus

Dumnezeu

Să vă spun

Când vă văd!

Acu mi-e somn

Și-mi place-așa de mult

Să vă adorm în brațe.

E ca în cer aici.

Miroase-a primăvară!



 

Exercițiu de fericire


Psihologia omului veșnic
Nemulțumit:

– a munci cu mâinile și a se plânge de:
* Călcat
* Gătit
* Săpat în grădină
* Tastat
* Deschis uși
* Închis uși
* Bătături în palme
Când sunt alții care nu au mâini de muncit…

– A munci cu ochii și a se plânge de:
* Citit
* Învățat
* Privit în calculator
* Clipit prea rar sau
prea des
* Văz slab de aproape
Sau de departe
Când sunt alții care nu au ochi de privit…

– A munci cu buzele și a se plânge de:
*Vorbit
*Cântat
*Prezentat
*Voce aspră
Sau prea slabă
*Spus prea mult
Sau prea puțin
Când sunt alții care nu au glas de vorbit…

– A munci cu inima și a se plânge de:
*Relații
*Speranță
*Dezamăgire
*Puls alert
Sau prea lent
* Durere
* Fluturi
Când sunt alții care nu au oameni de iubit…

A munci cu sufletul și a te plânge de orice nu ai,
La nesfârșit,
Pentru că,
Niciodată,
Nu va fi destul
Pentru a te simți
Întreg.

Fericirea e un exercițiu de
A nu te mai plânge
Că n-ai
Până descoperi
Că ai.

 

Nesfârșit


Trec anii,
Iar noi povestim
Despre cine
Suntem
Într-o cameră
Din ce în ce mai plină.
E albastru aici,
Și galben,
Și primăvară
Și cald
Și aproape.
Iar trandafirii vorbesc,
Roșii,
Despre o emoție rătrăită
Sub aripile unui avion
Parcat,
În sfârșit,
Sub inima noastră
Întregită
În fluturi.

Trece timpul,

Părul e mai alb,
Ridurile mai grele,
Ochii mai adânci,
Dar noi
Învățăm
Că iubirea nu e compusă
Din anii
Care au trecut,
Ci din anii
Pe care îi câștigăm,
În fiecare zi,
Pentru că încă vrem
Lupta,
Inima
Și firescul
Împreună
Spre nesfârșit.

 

Primul zbor


Uite!
E atât de aproape lumina
Încât doare,
Deși mângâie.
Cerul e deschis
Și are formă de zâmbet.
Zborul e ușor
Iar inima
Învață să bată
Cu putere
Și alert
Veșnicia.

Obrajii
Sunt lumină
Acum,
Deși plâng
Limpede
Cu sunetul iubirii
Lui Dumnezeu
Pentru cei rămași
Pământ:
Tic
Tac!
Dorul crește
Atât de mare
Încât se molipsește
De durerea fiecărui
Suflet
Care a pierdut
Ceva
Vreodată.

Întinde mâinile!
Ești atât de aproape
De cer!
Pământul îți cântă
Iubire,
Cu inima ta
În brațe
Să-ți fie mai ușor
Ultimul
Drum
Și
Primul
Zbor!

Să-ți fie cerul odihnă și casă, suflet cald!

 

Proiecție


Ciudat e că
Fiecare dintre noi
Se caută
În altă parte
Câteodată.

Ochii căprui
Se caută
În ochii albaștri,
Mâinile puternice
În cele gingașe,
Pașii mici
În pașii îndrăzneți,
Inimile mici
În inimile încăpătoare,
Și tot așa,
Într-o grabă
Necontenită
De a deveni.

Suntem îndrăgostiți
De cine nu suntem
Și de cine
N-am ajuns,
Încă:
Mai frumoși,
Mai slabi,
Mai puternici,
Mai îndrăzneți,
Mai altfel.

O comparație
Care invită
Schimbarea
La nesfârșit.

Dar ce bine
Ar fi
Dacă nu ne-am căuta
În ceilalți
Mai mult
Decât în noi
Înșine!

Așa
Poate
Ne-am vindeca
De suprafețe
Și am crede,
Firesc,
În cine
Suntem.

 

Privitul peste umăr


Facem ce facem
Și tot privim
La stânga,
La dreapta,
De jur împrejur
Sau
Înapoi.
Să vedem:
E mai bine la alții?
Era mai bine înainte?

Facem un pas
Și
Ne uităm repede
Peste umăr:
O fi observat și ei
Pasul nostru?
Ne grăbim
Să-i întrecem pe alții
La fel cum ne grăbim
Să ne întrecem
Pe noi înșine.

Avem,
Dar niciodată destul.
Muncim, dăm din coate,
Ne îmbolnăvim
Și nu ne oprim
Din a privi
Peste umăr
Decât la sfârșit,
Când nu mai e timp
Decât să închidem ochii,
Obosiți.

Privitul înainte
E un exercițiu
De fericire
Care se dobândește
Când înlocuiești
A compara
Cu a trăi.
Atât.

 

Sfârșit

Obosit și cărunt, cu spatele gârbovit și pleoapele stoarse, se oprește din drum să respire. Privirea îi fuge în urmă, la pașii din zăpadă. Tălpile i-s roase iar unghiile înghețate îi taie din carne. Oftează și-și cuprinde picioarele cu mâinile, doar doar s-or încălzi. Buzele i-s triste, îndoite spre pământ, iar obrajii albi, în ton cu vremea și sufletul nins. Îi e frig și inima doare, pentru că nu mai e timp.

Își amintește cum a început: într-o zi superbă de ianuarie, cu soarele sus și zâmbetele-aprinse în jurul lui. Era atâta speranță în crucea făcută peste chip, atâta bucurie în paharul împărțit de șampanie și-n ochii ațintiți spre cer, spre artificiile care sărbătoreau nu numai nașterea lui, ci și nașterea tuturor începuturilor, a dorințelor, a speranțelor… Arăta superb și tânăr. Îmbrăcat în straie de sărbătoare, creștea sub ochii lumii împărat peste inimi, peste timp, peste iubiri. Se hrănea cu speranță și luptă. Fiecare pas făcut înainte îi strălucea peste chip, sănătos, sclipind a viață și lumină.

Cu timpul, însă, pașii au obosit iar lumea a uitat să mai creadă. Toate dorințele și speranța în care se scăldau inimile sub soarele de ianuarie s-au îmbolnăvit de neputință. Oamenii și-au plecat privirea spre pământ și au refuzat să mai crească. Fiecare pas înapoi, fiecare renunțare i-au brăzdat și lui sufletul și l-au îmbătrânit. Crucea a devenit mai grea cu fiecare plânset, firele mai albe cu fiecare speranță părăsită. Cele 10 dorințe de la începuturi s-au șters în timp, cu fiecare încercare nereușită, cu fiecare teamă de a continua, atât de umană.

Iar acum, spre sfârșit de decembrie, cu ochii care nu mai știu bine să vadă își privește pașii din urmă și îl doare sufletul:
– pentru suferința pe care n-a mângâiat-o
– pentru bucuria pe care n-a provocat-o
– pentru șansele pe care nu le-a îmbrățișat
– pentru genunchii pe care nu i-a plecat
– pentru dorințele pe care nu le-a împlinit
– pentru iubirea pe care n-a oferit-o

Așezat în zăpadă, cu inima bocnă, anul își respiră ultimele secunde, visând la ianuarie, când speranța, iubirea, bucuria, Dumnezeu vor renaște din cenușa lui. Cu glasul stins, se roagă pentru lume, pentru cele 10 dorințe, pentru speranță, pentru iubire și, mai ales, pentru timp; se roagă ca oamenii să nu uite că fiecare an este o șansă de a fi mai bun, mai cald, mai plin de iubire, mai aproape de cer.

La mulți ani buni, de suflet!

 

Dragă Moșule,

Am alergat tot anul, fără suflu, fără răgaz. Am urcat, am coborât, am plâns, am râs și am luat-o de la început, fără virgulă, fără pauză și, de multe ori, fără sens. A trecut timpul fără să simt, fără să știu iar, din toată încurcătura asta de secunde, m-am trezit la sfârșit de decembrie, năucă și cu sufletul obosit.

M-aș plânge iar, ca-n fiecare iarnă, că nu sunt copil și nu pot să-mi strâng inima într-o portocală crudă și-un colind la chitară. M-aș plânge că n-am energie, că nu mă mai bucur la fel când aud zăpada scârțâind sub tălpi și gerul înțepându-mi vârful nasului și obrajii roșii. M-aș plânge că am ales să gonesc prin timp, să uit de drum și doar să alerg, până m-o opri cineva să-mi arate sensul. Dar am obosit și să mă plâng.

De fapt, nu-mi lipsește nimic, Moșule. În afară de cer. Am șters praful din casă, dar a mai rămas puțin pe marginea sufletului. Niciodată nu se duce tot. Iar, când simți că s-a lustruit bine, în câteva secunde se adună iar: atâtea griji care nu se șterg decât cu buretele de sârmă, cu rugăciune și cu multă, multă răbdare…

Nu ți-am spus! Am împodobit bradul! Miroase dulceag și stă drept în mijlocul camerei, lăudându-și haina, semeț și verde crud. În suflet, însă, mai e loc de podoabă. După ce șterg praful o să fie loc de mai multă bucurie, de mai multă viață, de mai mult Crăciun.

Moșule, e păcat să mă plâng! Ai putea să mă oprești. Dar știu că tu ești Bun! Îți șcriu ca să mă ierți. Am alergat și n-am văzut pe drum: nici mâinile întinse, nici bisericile deschise, nici inimile plânse. M-am oprit abia acum, zăpăcită, la sfârșit de an, să te rog să dai tu unde eu n-am simțit. Să deschizi inimile cu bucuria Celui care este Bucurie și să nu lași niciun suflet să plângă de Crăciun. Fii tu acolo unde eu n-am fost! Și hrănește, cu iubirea ta, golurile din sufletele care nu-și mai amintesc ce e Crăciunul.

Iar, la sfârșit, dacă mai e loc de dorințe în desagă, ajută-mă să cred mai mult în ce-am uitat tot anul, ca la-nceput de drum în iesle: Cerul.

 

Despre neputință


Se făcea că
Ne-am născut
Obosiți.
Nu mai râdeam,
Nu mai plângeam,
Nu mai credeam
În nimic.
Oboseam numai
Fiind.
Când gânduri străpungeau
Firesc
Minți și inimi,
După câteva secunde
Se opreau
Din mers,
Obosite,
Fără țintă,
Fără final.

Se făcea
Că nu mai aveam
Energie
Să trăim,
Să fim,
Să iubim.
Ce trist!
Și câtă singurătate
În oboseala asta
Cronică
Din care ne-am născut:
Bucăți de ființe
Fără vlagă,
Fără putere
Să-și crească inimile
Întregi.

Se făcea
Că ne-am născut
Fără Dumnezeu:
Un gol imens,
Obosit,
Lucrând mecanic
La a exista
Măcar puțin
În iubire.

De atunci,
De la începuturi,
Ne chinuim să ne umplem
Golul,
Fără efort,
Pentru că,
Nu-i așa,
Ne-am născut obosiți
Și nu mai știm
Decât să fim…

Din când în când,
Însă,
Cad urme de cer
În inimi:
Un zâmbet,
O îmbrățișare,
O mână întinsă,
Un semn
Că mai e lumină!
Atunci sufletul învie,
Electrocutat de întâmplare,
Și începe să creadă
În iubire.

Ce păcat,
Însă,
Că din atâtea inimi,
Din ce în ce mai puține
Învață să simtă dincolo
De oboseală,
De rutină,
De neputință.

 

Pământ în suflet

Când râdeți și vă-nfigeți colții în sutane, crezând c-ați cucerit inimi în războiul nicăieriului, în tatăl meu loviți.
Când vă urcați privirea pe turla catedralei și aruncați cu pietre în zidul nou, pentru că vă necinstește buzunarul, aruncați și-n biserica de lemn, scundă, în care bunicii voștri și-au aplecat capul.
Când vă plângeți că nu aveți spitale, dar nu dăruiți, din ce aveți, nici pentru o lumânare, nici pentru un bolnav, ce rost mai are cearta?
Când nu știți ce înseamnă rugăciunea, nici altarul, dar împroșcați noroi în preoți și-n credință, în Dumnezeu loviți. Și, iar, în tatăl meu…
Când nu testați smerenia vreodată, dar semănați furtuni din neputința altora de-a dărui mai mult, în ură investiți.
Când ochii nu vă fug decât la roțile mașinilor oprite în fața catedralei și nu la icoana răstignirii lui Hristos pe cruce și a preotului în jertfa altarului și a sufletelor pe care le apropie în liturghie, vă îndepărtați și mai mult de esență. O esență pe care oricum n-o simțiți și nu o înțelegeți, pentru că așa ați ales!
Când încercați să schimbați lumea, aruncând cu pietre-n alții, în binele pe care vi-l doriți loviți.
Când generalizați păcatul preoților pe care nu-i cunoașteți, dar acceptați păcatul în orice altă formă, cu ce vă deosebiți de cei pe care-i judecați?

Mai bine mai multă iubire.
Mai bine mai mult exemplu personal.
Mai bine mai multă dăruire.
Mai bine mai puțină vrajbă.
Mai bine mai mult cer, pentru că e atât pământ acum în suflete, încât doare.

Doare imaginea lui Hristos, care nu are unde să-și mai plece capul de atâta ură.
Doare zidul care crește între oameni.
Doare pumnul în inima tatălui meu, a unchiului meu, a verișorului meu, care și-au asumat sutana pentru a ajuta oameni. Doare sufletul fratelui meu care și-a asumat drumul bisericii până la mormânt.
Când o să învățăm, oare, să nu mai lovim în ce nu trăim noi înșine?