Author Archives: Gabriela

”Fii schimbarea pe care o vrei în lume”

Am vrut să mă schimb. Mi-am descâlcit părul, mi-am clătit ochii, mi-am călcat hainele noi, m-am îmbrăcat și m-am privit repede în oglindă.
Arătam la fel.

Am vrut să mă schimb. Mi-am adunat bucuriile, mi-am anulat tristețile, mi-am numărat câștigurile și am făcut repede o balanță. Eram la fel.

Am vrut să mă schimb și am început să mă gândesc la:
– câtă bucurie am adus
– câtă tristețe am provocat
– câtă iertare n-am primit
– câte îmbrățișări am dat
– câte mâini întinse am răspuns
– câtă iubire am dăruit

Eram pe minus.

Pentru anul care începe, îmi doresc să cresc unde am scăzut. Iar, apoi, să trag linie peste minune și să fiu pe plus: de speranță, de bucurie, de iubire, de Dumnezeu.
La mulți ani, suflete dragi! Să vă crească sufletul în prea-plin în noul an și să nu uitați să fiți iubire!

 

Dumnezeu așteaptă

Dumnezeu așteaptă.
Oamenii aleargă, în graba Crăciunului perfect, luptându-se pentru mirosul de cozonac, lumina din brad și somnul dulce de după trudă. O agitație așteptată cu sufletul la gură, care îi consumă, îi obosește, îi îndepărtează.

Dumnezeu așteaptă.
Străzile sunt prea mici pentru suflul zgomotos al mașinilor pline, care nu mai au timp și depășesc, la nesfârșit, alți oameni grăbiți spre nicăieri. Timpul, pașii, cadourile, visurile nu mai ajung…

Dumnezeu așteaptă.
Uitat de mama la raionul din spate, un copil ia un moș de hârtie de mână. La el încă mai e loc de minune.

Dumnezeu așteaptă. În spatele mâncării aburinde, a caselor lucind de curățenie, a grabei de a cumpăra din ce în ce mai mult, a avea din ce în ce mai mult, a arăta din ce în ce mai mult… așteaptă să Îl luăm de mână și să Îi zâmbim Pruncului născut în iesle, în colind.

Dumnezeu așteaptă să se nască. Noi ce mai așteptăm?

 

Dragă Moș Nicolae,

Moșule, listele sunt lungi. În fiecare zi din an, se-adună, peste timp și riduri, din ce în ce mai multe dorințe, deși puterile ne scad.

Te-am tot rugat să ne dai bucurie și să ne-asculți ruga de copil încă necrescut în suflet, încă lustruind ghetuțele calde, cu gândul la inima plină care-și mijește ochii adormiți de dimineață, în așteptarea minunii cu miros de portocale. Te-am tot rugat să nu ne ștergi speranța că, în noi, încă mai e cer, încă mai e copilărie.

La fel îți scriu și azi, cu sufletul grăbit de a te recunoaște în cana de ceai, pe jumătate goală, și-n mirosul puternic de cremă de pantofi de la intrare, în ghete perfect lustruite, așteptând.

Omului meu drag, cu suflet de copil și ochi de cer, dă-i tot ce n-a avut de prea mult drum și luptă. Lipește-i sufletul de-al meu, pe veșnicie, și umple-i inima de bucurie. Dă-i curajul de a fi scut și amintește-i că, dincolo de ani și ziduri, îl așteaptă mereu familia, în îmbrățișare, în iubire. Iar, la sfărșit de zi, când oasele-obosesc, dă-i să câștige jocul, care-l ține lipit de copilărie, și să omoare monștrii ce-i cuceresc cetatea.

Ai grijă, Moșule, de genunchii tatălui, îndoiți în rugăciune, și ține-i spatele sănătos sub brâu. Ridică-i pleoapele, ușor căzute, să vadă frumuseșea iernii de afară. Vindecă-i ruga, mereu aprinsă și șterge din ea pământul, umplând-o de cer. Iar apoi, peste minunea dimineții, dă-i zâmbet de copil, bucuros că-s iar papuci de casă printre daruri.

Mamei dă-i lumina privirilor de vară, umbrite de atâta drum cărunt și suferință lungă. Dă-i vis în care cerul să-l trimită, cald, pe EL s-o ia în brațe și să-i spună că e încă bine-n lume. Dă-i forță-n mâini să-și poarte nepoțeii în joacă nesfârșită. Iar apoi, când obosește, lasă-i răgaz de o cafea cu Gabrelușa ei cea mică, întinsă pe colțarul tare din bucătărie. Să fie preț de amintire caldă, nesfârșită.

Sufletelor dragi, depănând vieți și cucerind lupte, dă-le putere multă, inimă întreagă și drum drept. Și nu uita să le dai somn, când vine seara, să-i pregătească iar pentru minunea fiecărei zi în care ne răsare soare plin să ne bucure inimi, de multe ori prea goale.

Moșule, tu știi să-mparți! Să nu uiți să îndeși o portocală și-n ghetele nelustruite încă. Să nu uiți să-ncălzești și inimi împietrite și, mai ales, să nu uiți tu acolo unde noi uităm să mai fim oameni. Presară tu din rai și deschide cer în fiecare suflet.

Să fie cald și să miroasă a portocală crudă iar de ziua ta!

 

Orice suflet


Orice femeie
E-un amalgam de lumină
Și de puțin întuneric.
Își numără minunile,
Cu accent pe pauze
Și goluri,
Într-un interogatoriu
Infinit
De suflet,
Gândind prea mult,
Simțind prea mult,
Trăind prea mult
Fiecare secundă
Pentru a se bucura
Complet.

Orice bărbat
E-un puzzle complet
De necunoscute
Pe care le numără,
Și le așează,
Logic,
Pe degete,
Până le epuizează;
Crește vulcanic,
Gândește mult
Și intens,
Simte în alb
Și negru,
Amestecând puțin
Câte puțin
Din viforul femeii.

Orice femeie
Învață să trăiască
Simțind:
Și rochia întinsă
Peste coapse,
Asportată cu buzele
Uscate,
Și emoția întâlnirii
Unui suflet aprins,
Și durerea amorțită
A neîmplinirii de inimi,
Și lacrima prelinsă
Pe obrajii șterși,
Și inima bătând
Niciodată
Doar pentru sine
Însăși,
Și iubind.

Orice bărbat
Învață să trăiască
Gândind:
La ziua de ieri
Și de mâine,
La casa din vis
Încă nezidită,
Împărțită egal
În camere pentru suflete,
La ea,
Cuprinzându-i din ce în ce mai mult
Din inimă,
La 1+1,
La drumuri drepte
Și multe,
La iubirea crescând
Peste minte.

Orice bărbat
Și orice femeie
Învață să trăiască
Gândindu-se
La ce au realizat
Și simțind
Ce n-au realizat
Încă.

 

Fariseism


Ne place să ne bucurăm
De ce avem:
„Ce bine că Dumnezeu
Ne-a iubit
Atât
Cât să ne nască
Întregi!
Ce bine
Că auzim,
Vedem
Și simțim
Cu fiecare por
Viața
Așa cum e ea!
Ce bine că ne-a păzit
Cerul
De boală!”

Ne ferim
Privirea
Când auzim
Scârțîit de
Cărucioare
Și ne ascundem
De mâinile care
Se întind,
De ochii
Care nu văd,
De buzele
Care nu vorbesc.
„Doar sunt ciudați
Oamenii aștia,
Care nu-s întregi…
De ce i-o fi pedepsind,
Oare,
Dumnezeu?”

Însă,
Degeaba ai ochi
Dacă nu privești
Spre ceilalți,
Degeaba ai mâini,
Dacă nu îmbrățișezi,
Degeaba ai urechi
Dacă nu asculți,
Degeaba ai buze
Dacă nu alini.

Și
Ce e bucuria
De a fi întreg
În trup,
Când e atâta suflet
Șchiop
În lume?

Hai să ne vedem
De lungul sufletului
Înainte să îmbătrânim
Și să pierdem,
Încet,
Și mâini,
Și picioare,
Și urechi,
Și voce.

Și om.

 

Cinci ani de rai

Mi-e dor, să știi! N-a devenit mai ușor să te știu departe, deși știu că nu ești. E doar ce simt, pentru că nu mai ești la celălalt capăt de telefon, de îmbrățișare, de iubire. Îți scriu în fiecare an, cu vina unui suflet care n-a știut să aprecieze suficient timpul. Îți scriu ca să mă rog. În fiecare zi ai timpul tău în gând și-n inimă, ca o nostalgie dulce-amară, a bucuriei de a-ți fi putut cunoaște sufletul bun, dar pentru prea puțin timp. Oricum n-ar fi fost destul vreodată…

De când ai plecat, acasă e în doliu, purtând deasupra ușii, la intrare, o pânză neagră, pe care mama nu uită s-o șteargă de praf, dar nu și de durere. În cameră încă mai e o candelă aprinsă; și știu că lumina caldă e a ta!. Pentr-un moment, când o distingi de-afară, te duce gândul la nopțile de vară când uitai să dormi, cu ochii-nfipți în altă carte, în altă poveste. Iar tata te striga să dormi, că „e și mâine-o zi”. Dar nu știam atunci cât prețuiai fiecare moment, fiecare ocazie de a vedea mai mult, a cunoaște mai mult, a trăi mai mult…

Acasă te așteaptă încă: în fiecare moment în care tata strânge lemne din atelier, din care tu construiai table de șah; în fiecare mâncare de ardei copți, în care obișnuiai să întingi din mămăligă; în fiecare viață de sfinți citită din Proloage, în genunchi, din care se distinge încă, tonul tău, ușor grăbit, pentru că, nu-i așa?, nu-i timp și pentru studiu; în fiecare revistă cu Mikey citită pe cuptor, cu mâinile-ncălzite peste plită; în fiecare inimă, în fiecare zâmbet, în fiecare dor.

Ți-aș spune să mai vii în vis și să împarți din rai. Mama atât așteaptă! Și e atât de bucuroasă să-ți mai vadă o dată chipul încât doare. Să vii, dar să nu lași din ochi să iasă lacrimi! Să povestești și să împarți din fericire, ca să ne-ncarci inima de cum ar trebui să fie viața și sfărșitul: rai!

Mi-e dor, cel mai dor! Sunt cinci ani de când nu te-am mai strâns în brațe, ci doar în rugăciune.
Să fii tu, unde noi nu suntem, bucurie! Iar, peste ani și timp, să ne-ntâlnim acolo unde nu este „întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”!

Odihnă veșnică, suflet drag!

 

Patru ani și-o veșnicie!

De când te cunosc nu mă mai doare timpul. Prețuiesc firele argintii alunecând pe frunte și ridurile din ochi, pentru că ne amintesc despre toate momentele prin care am trecut împreună. Adun minutele, orele și anii și mulțumesc pentru minunea de a ne fi, încă un an, întreg și bucurie.

De când te cunosc, nu mai plâng pentru ce n-am reușit încă. Știu că, dincolo de căderi și luptă, în povestea asta mare și frumoasă desenată de Dumnezeu în sufletele noastre, mă așteaptă mereu un zâmbet, o îmbrățișare și o mână întinsă. Adică totul!

De când te cunosc, nu mai alerg. Îmi trag sufletul, ascult și privesc. Am învățat să mă bucur de momentele mici la fel cum altădată așteptam momentele mari: un zâmbet dimineața, o cafea sorbită pe ambele margini, un „dar cât de mult mă mai iubești?” cu răspuns diferit de fiecare dată, dar cu accent pe „cât universu-n lung și lat”.

De când te cunosc, mi-e din ce în ce mai dor de tine. Dincolo de timp, de spațiu, de tine și de mine înghesuiți în aceeași cameră, inima-mi bate a dor de ce n-am trăit încă împreună: încă un rid, încă un zâmbet, încă un fir argintiu căzut peste pleoape, încă o dovadă a iubirii care ne-ntregește pentru veșnicie.

4 ani în care ne-am învățat pe de rost bucuriile, tristețile și tot ce ne definește, din ce în ce mai mult, întregul.

La mulți ani, iubire!

 

Judecată


Și totuși
Nu există oameni
Răi
Cu totul.

Există oameni
Care au căzut
Și și-au lovit
Nu numai genunchii,
Ci și sufletul.

Există oameni
Care n-au reușit
Să învețe
Că palma
Pe care o strivești,
Atât de des,
Nu e făcută numai
Să lovească,
Ci și să mângâie.

Există ochi
Care nu mai văd
Frumusețea
După ce au plâns.

Există buze
Care nu mai știu
Să cânte
După ce au urlat.

Există inimi
Care nu mai știu
Să împartă
După ce s-au rupt.

Și totuși
Nu există oameni
Buni
Cu totul.

Există doar iubiri
Care n-au renunțat
Să lupte,
Chiar și după ce
Au căzut,
Au lovit,
Au plâns,
Au urlat,
Au trăit.

Și ce e viața
Dacă nu o luptă
Din care ies vii
Numai cei care
Au iubit
Până la capăt?

Pentru că o inimă care
Bate
Nu e
Neapărat
O inimă care
Mai trăiește
Încă!

Și cine suntem noi să judecăm ce nu trăim noi ÎNȘINE?

 

Doamne,


Mai toarnă niște aer
Peste trotuarele astea
Fierbinți,
Peste rochiile-n buline
Asortate cu tocuri
Adâncite-n smoală,
Peste mirosul
Strident
De oraș ars.

Mai toarnă niște copaci
Peste cimenturile astea
Gri,
Peste oamenii grăbiți
Să respire rana
Pădurilor tăiate,
Care nu mai au timp
Să crească.

Mai toarnă niște apă
Peste verdele-aprins,
Peste focul menit
Să mistuie viață
Și aer
Și sens.

Mai toarnă niște minte
Peste oamenii ăștia
Grăbiți
Care luptă,
Și aleargă,
Și se zbuciumă,
Și construiesc
Trotuare
Pentru mers,
Înainte să construiască
Viață
Pentru respirat.

 

La mulți ani, iubire!

Până la lună și înapoi. Sau poate până-n cer. Sau cât toate universurile la un loc :). Iar dacă e puțin și ți se zdrobește un rid morocănos pe frunte, mai adăugăm câteva universuri, ca să fie cel mai mult și mai mult.

Oricât de siropos ne-am iubi, nu ne lipsește nici hazul, nici ironia, pentru că încă mai copilărim. E cea mai simplă metodă de a ne aminti că viața e mai frumoasă, mai întreagă împreună. Cu inima celuilalt în brațe, zidurile scad, pașii-s mai ușori iar fiecare zi care trece are cel puțin un scop: de a ne proteja iubirea.

Ni se repetă, de multe ori, că fluturii mor, că timpul adâncește problemele și micșorează sufletele, că, din visul ăsta frumos, devenit complet într-o zi de toamnă în care ne-am împărțit veșnicia pe degete, se va șterge emoția și vom rămâne goi și plictisiți de noi înșine. Cu timpul, însă, deși emoțiile îmbătrânesc, sufletele învață o altfel de iubire: în care știi să recunoști privirile, durerile, bucuria, fără cuvinte; în care înveți să respecți diferențele și să iubești asemănarea; în care crește bucuria de a lupta împreună, de a descoperi împreună, de a trăi împreună; în care, oricât de stereotipic ar suna, ultima bucată de prăjitură se negociază, de fiecare dată, nu pentru sine, ci pentru celălalt.

Pentru că îmi ești zâmbet, putere și inimă, te iubesc!
La mulți ani, iubirea mea până la cer și înpoi, cu toate universurile la un loc! La încă 90 de ani împreună.
Și, cum ar fi zis bunica, după ce ne lua în brațe: să ne dea Dumnezeu sănătate. În rest, avem noi grijă!