Author Archives: Gabriela

Nu vei mai fi mică niciodată

Nu mi-a spus nimeni că vei creşte atât de mare într-o zi. Că mânuţele tale drăgălaşe şi mici, care îmi îmbrăţişau obrajii de atâtea ori ca să treacă supărarea, nu vor mai fi mici niciodată. Că puiul de om din palmă ne va schimba tot universul, inclusiv felul în care ne raportăm la tine.

Nu mi-a spus nimeni că, deodată, vei fi surioara „mai mare”, că te vei responsabiliza fără să ți-o cer și că vei aduce scutece, vei schimba hăinuțe, vei ține în brațe sufletul mic ce te-a crescut pe tine mare atât de repede.

Nu mi-a spus nimeni că felul tău de a vorbi, așa stâlcit și drăgălaș ca întotdeauna, ni se va părea de-a dreptul matur, că vei înțelege peste noapte atâtea lucruri pe care nu îndrăzneam să le vorbim înainte, că te vom iubi din ce în ce mai mult pentru felul tău de a fi „surioară mai mare”: „Mami, pot să o țin și eu în brațe?”, „Tati, pot să o pup pe obraz?”, „Pot să o îmbrățișez?”, „Pot să o iubesc?”… și așa mai departe.

Nu mi-a spus nimeni că două brațe nu ajung. Că mi se va rupe sufletul când îmi vei cere două mâini să te îmbrățișez, nu doar una… deși o palmă ține deja un suflețel la sân. Că, deși o iubești pe Ava ca pe cel mai prețios dar din cer, vei avea momente în care ți-ai dori să fii tu cuibărită în brațele noastre, așa ca înainte.. în ambele brațe.

Nu mi-a spus nimeni că mi se va împărți sufletul în două, la fel de mult cum îmi va crește de două ori mai mare. Că voi topi lacrimi când îmi vei spune cu vocea ta caldă că „îmi place atât de mult când dorm între tine și tati, mami…” și că te voi lăsa să ne dormi în brațe oricând, pentru că trec atât de repede momentele astea calde, pline de iubire, și că nu se știe niciodată cât ne vei mai lua în brațe atât de sincer, atât de frumos.

Nu mi-a spus nimeni că vei crește atât de mare într-o zi. Și că nu vei mai fi mica noastră iubire niciodată… Pentru că întotdeauna vei fi „sora ei cea mare”. Însă cât de mare e iubirea noastră acum când împărțim nu numai jucării, nu numai îmbrățișări, ci și o mare minune care ne încape încă într-o palmă. Te iubim, copil mic-mare și-ți datorăm lecția de a fi părinți care-și cresc iubirea în fiecare secundă, dar mai ales când îți împărțim brațele și ne odihnim în bucuria de a fi împreună mai mult, mai complet, mai pentru totdeauna!

 

Un an plin de iubire

Am pierdut oameni. S-au stins repede, ca o lumânare cu fitilul scurt. Am plâns şi nu m-am gândit la cer, ci la cât de mult pământ trebuie să îndurăm încă, până să ajungem la alte sfârşituri.

Am câştigat prietenii. Fir cu fir, am înnodat drumuri comune şi am simţit că niciodată Dumnezeu nu îndepărtează suflete fără să aducă altele în loc, fără să umple golurile cu lecții de iubire şi de sens.

Am râs mult. Am strâns în brațe cu patos şi am adunat bucurie după fiecare luptă. Am învățat că oamenii dragi sunt aproape chiar şi de departe – un fel de dor nestins care nu dispare niciodată, nici măcar atunci când nu-l hrăneşti cu îmbrățişări sau cuvinte.

Am plâns destul. Am împins o viață nouă în lume, cu durere profundă şi o bucurie infinită: de a şti că suntem o familie de 4, mai bogată ca niciodată în iubire.

M-am rugat mult. De teamă că poate ce avem nu e meritat deplin, nu e simțit deplin… m-am rugat să nu dispară binele, sănătatea, iubirea. Să nu se adune lecții de trăit care să ne consume, în loc să ne vindece.

Am iubit ca niciodată. Un suflet albit de timp, cu 40 de primăveri deja câştigate, care nu şi-a pierdut copilăria din privire şi suflet. Două codițe blonde, cu zâmbet de prințesă şi aripi abia crescute spre viață. Un scâncet nou, cu ochii cenuşii şi păr de abanos, care încape perfect într-o palmă, cu suflet cu tot.

Am iubit un an niciodată mai plin, niciodată mai bun, niciodată mai frumos.

Acum, spre apus de 2023, îmi fac curaj să cresc alt an, fără să ştiu daca se poate, vreodată, să treacă un timp mai frumos prin suflet.

La mulți ani, suflete dragi! Să vă aducă Dumnezeu un an mai bun, mai plin, mai de iubit!

 

Dragă Moşule

În fiecare an îmi amintesc de tine: bătrân şi cărunt, exact aşa cum sunt sfinții în icoane, cu barba albă povestind despre veacurile trecute şi despre toată truda de a ne bucura sufletele iar şi iar. Ca de obicei, mă intimidează bunătatea ta care dăruieşte la nesfârşit minuni cu iz de decembrie şi zăpadă. Nu înțeleg mereu pe deplin ce înseamnă să împarți fără să ştii dacă vei primi înapoi ceva: măcar puțină lumină, măcar puțină bucurie, măcar puțină iubire; să ai din ce să creşti bunătate şi rai în fiecare dintre noi.

Şi totuşi vii. Aduci speranţă în lacrima de seară şi mângâiere acolo unde n-au fost alte mâini să îmbrățişeze. Aduci minune în suflete de copii care visează la o lume în care iubirea se exprimă nu numai prin daruri, ci şi printr-o mare aşteptare: cum că, de undeva, din cer, Dumnezeu coboară o zi pe an să răsplătească ce este bun în noi; cum că bătrânul Moş cu gene albe şi sfințenie în paşi nu uită niciodată să împrăştie bine în lume şi să răsplătească puținul cer din fiecare dintre noi. Cum că urmele din zăpadă micşorează distanțele dintre noi şi le molipseşte de iubire.

Aşa ai venit şi anul ăsta: discret, în linişte dar cu o mare iubire: un suflet mic, alunecat din rai direct în brațele nostre care par că nu mai cuprind atâta minune şi atâta bucurie.

Îți mulțumim, Moşule, pentru cer şi binecuvântarea de a fi o familie de 4 suflete niciodată mai pline.

Şi… să nu uiți să vindeci fiecare suflet care nu mai ştie să iubească. Pentru că doar aşa va fi Crăciunul cu adevărat minune în lume!

 

Dragă Moș Nicolae

Dragă Moş Nicolae,

Mulțumim.
Pentru bradul verde și globurile mari de sticlă, albastre și albe. Pentru visul papucilor pufoși plini nu numai de cadouri, ci de atât de multă bucurie împărțită de mânuțele moi, grăbite să desfacă o pungă de jeleuri cu același entuziasm cu care ar desface cel mai mare cadou din lume. Pentru îmbrățișarea de dimineață, cu „te iubesc-uri” repetate sub mustăți încă adormite, cu miros de puf blond și rai.

Mulțumim.
Pentru clătitele cu povidlă și lingurița de miere zilnică împărțită unul de la altul în lupta cu iarna pe care, de altfel, o așteptăm cu nerăbdare. Pentru oboseala acumulată pe timp de zi, care aduce bucuria de a-ți întinde picioarele seara pe canapea și de a recunoaște că nu ne trebuie mult să fim fericiți; poate doar o pernă împărțită la doi și un suflu ușurat de povara zilei.

Mulțumim.
Pentru visul frumos împachetat într-o bucurie de Crăciun, care tot crește în burtica mamei și care își împinge mânuțele în piele, cu dor de viață și îmbrățișare. Pentru iubirea surorii mai mari, care povestește în dreapta și stânga despre o „Ava” – „frățioara” ei pe care abia așteaptă să o strângă în brațe.

Mulțumim.
Pentru răbdare. Pentru zilele în care adunăm nevoi pe care nu știm să le simțim încă, și le amânăm pentru zilele cu mai mult soare, pentru avântul de a merge mai departe și a iubi drumul plin de speranță și de departe.

Mulțumim.
Pentru oamenii buni. Pentru sufletele care împart și vindecă alte suflete cu bucurie. Pentru visul unei vieți mai bune, vindecate de gesturi mici dar care încarcă inimi cu bunătate și rai, dincolo de tristețea războaielor în alte capete de lume. Pentru mâinile întinse să dăruiască, nu numai să ceară.
Pentru raiul din oameni care ne apropie de cer.

Mulțumim, moș Nicolae pentru tot! Și să nu-ți odihnești din bunătate niciodată, că prea mulți copii, mici și mari, îți așteaptă bucuria în fiecare an, în fiecare zi, în fiecare clipă.

 

Opt ani de poveste nesfârșită

Ne trezim dimineața cu ochii adormiți și gândurile împrăștiate între vis și realitate. Mânuțe moi ne îmbrățișează frunțile ridate și doi ochi albaștri, mari cât un cer de vară, se uită la noi atent pe întuneric. Suntem avertizați, ca în fiecare zi: „Întâi eu mă duc, apoi tati, apoi mami, da?” Se ascunde în dulapul de haine din camera ei și trâmbițează cu mândrie că e de fapt la baie și se spală pe dinți. Un joc la care participăm în fiecare zi, cu aceeași supriză, dar cu mare drag. Puiul de om se îmbracă apoi în rochițe roz și șosete asortate, fără să avem voie să ripostăm, și coboară singură la bucătărie, să-și pregătească cerealele cu lapte înainte să meargă la grădi, ca o fetiță mare ce e. Nu mai știm când a trecut atâta timp și când sufletul care încăpea într-o palmă întinsă a crescut atât! Ne sperie gândul că vrea mereu să crească mai mare, și mai mare, și mai mare și că brațele nu ne vor fi mereu atât de pline.

Opt ani de când am crescut împreună, sub promisiunea unui inel și a unei mari iubiri nesfârșite. Opt ani în care am râs, am plâns, am cutreierat țări, ne-am mutat dintr-o casă scundă, cu pereții strident galbeni și apă caldă intermitentă într-o lume nouă, cu mult șes și limbă complicată, dar cu suficient spațiu de respirat și de construit un acasă „așa cum ar trebui să fie”. Opt ani de când părul s-a tot albit, dar sufletul a crescut parcă mai tânăr, de când ridurile s-au adunat pe obraji, dar zâmbetele s-au îmulțit. Și trei ani de când ne bucură viața o prințesă cu personalitate, care ne îmbrățișează greutățile, ne vindecă rănile, ne crește mai buni și mai răbdători.

Am promis atunci să rămânem împreună în fața cerului. Iar acum, după goana asta mare prin lume, idei, planuri, joburi, pași înainte și înapoi și multă iubire, așteptăm încă un suflet în plin de decembrie care să ne completeze și mai mult povestea. Ne înhămăm viețile spre o nouă mare bucurie și o viață în care promisiunea din inel are din ce în ce mai mult sens și din ce în ce mai mult Dumnezeu. Așteptăm cu jind primul „tati” și „mami” și minunea inimii care crește și crește și tot crește să cuprindă încă o mare iubire înăuntru.

Așa a fost povestea noastră până acum: un zâmbet plin, modelat din pași când mari, când mici, din greutăți și îmbrățișări, din pierderi și izbânde. Nu pot să spun că te iubesc la fel, pentru că iubirea noastră crește mereu altfel și se construiește din fiecare hop pe care-l trecem greu sau ușor împreună. Te respect pentru tot ce ești și ce-ai reușit să devii: un tată minunat, un suflet mare, care nu uită să se gândească mereu la ceilalți, un om bun și ambițios dar, mai ales, un soț pe care nu l-aș fi putut cere niciodată mai potrivit pentru mine. Te iubesc, povestea mea nesfârșită! La încă o eternitate împreună!

 

La mulți ani, 3!

Din „a fost odată ca niciodată” și „până la adânci bătrâneți” se desprind minuni în numere magice. Astăzi vorbim despre 3 și despre cum o lună cu mult soare, multă lumină și multă bucurie îmi încălzește sufletul de cel puțin 3 ani.

A trecut timpul cu viteza unui zâmbet dăruit pe stradă în loc de bună dimineața. Am simțit fiecare moment, am râs cu poftă, am plâns cu tot atâta patos, am trăit mult și am povestit mai puțin, pentru că n-am știut cum să exprim atâta minune în cuvinte: fiecare îmbrățișare cu mânuțe moi care ne-a topit sufletele, fiecare gropiță din obraz și din pielea încrețită de pupici, fiecare clipă de iubire revărsată cu dărnicie peste inimi, din care am învățat să creștem mai întregi, mai buni, mai răbdători.

Dar să ne întoarcem la 3; cele 3 minuni de iulie care mi-au crescut sufletul până la refuz, cu multă, multă iubire:

-> prima noastră iubire crescută în 2, un rod din cer senin, cu ochi albaștri și păr bălai, născută într-o noapte caldă, devreme, repede și dureros, dar revărsând iubire din fiecare tăietură grăbită să o aducă pe lume: Evolet Alexandra, cel mai frumos cadou desfăcut într-o noapte de 14 iulie, despre care nu știu niciodată cum să povestesc atât de bine încât să-i cuprind fiecare picătură de minune care se revarsă peste noi și peste lume.

-> prima mea iubire mare, născută într-un iulie târziu, cu păr gri și ochi de cer, cu brațele largi, numai bune de îmbrățișat, cu puține cuvinte, dar sincere, cu sufletul plin și glume aiurea. Parte din inima mea, o crește în fiecare zi mai mult, prin gesturi mici, cuvinte mari și multă, multă iubire. Un tată îndrăgostit de 2 codițe blonde și un zâmbet cu dinți mărunți, care trăiește pentru a dărui: o bomboană pentru fiecare bucurie, o lecție pentru fiecare năzbâtie, o îmbrățișare pentru fiecare clipă în care sufletul lui mulțumește pentru ce a primit de la Dumnezeu și pentru ce a crescut cu mâinile pline.

-> o nouă iubire, crescută încet-încet, dar cu multă răbdare. O minune cât un măr plin care abia e așteptată în lume. O bătaie de inimă rapidă, o senzație de fluturi în stomac, un dar așteptat într-un decembrie târziu, odată cu Moșul și cu nașterea-minune din iesle. Un miracol crescut din așteptare și rugă, pe care abia așteptăm să-l strângem și să-l creștem în brațe cu de 3 ori mai multă speranță și dragoste.

Azi e despre toate cele 3 minuni ale mele, fără de care n-aș fi eu întreagă: părți din mine aduse de undeva, departe, dintr-un cer senin.

La mulți ani, iubire de 3 ani, din ce în ce mai mare, din ce în ce mai minune!
Îți mulțumim pentru sufletul tău bun și cald și pentru că ne înveți să creștem în fiecare zi.

Iar celorlalte 2 minuni care îmi completează 3-ul de poveste: vă iubesc mult, mult, până la cer și înapoi, de o mie de ori!

 

În brațe


Se spune că
Cele mai frumoase
Brațe
Sunt ale mamei
Care îmbrățișează
Minuni
Gângurind
Sub degetele
Firave.

Însă eu cred
Că cele mai frumoase
Brațe
Sunt,
De foarte multe ori,
Ale tatălui:
Suficient de largi
Cât să îmbrățișeze
Plânsete de copii
Zdreliți în genunchi,
Suficient de puternice
Cât să se lupte
Cu balaurii
Din dulap,
Suficient de moi
Cât să adoarmă
Ochii obosiți
Sprijiniți
Pe umerii calzi,
Suficient de deschise
Cât să așeze
Aripi
Pe mânuțele moi
Înainte să zboare
Departe, departe
Până-n tavan
Și înapoi.

Eu cred
Că cele mai frumoase
Brațe
Sunt ale părinților
Care nu uită
Să-și îmbrățișeze copiii
În fiecare zi,
Chiar și atunci
Când nu ar mai avea
Putere
De îmbrățișat.

 

Iubirea din cruce


Nu crucea poartă
Povara frunții
Străpunse de spini
Și de trudă,
Ci sufletele
Goale
Aruncând noroi
În tot ce mai e
Bun
Pe lume:
Copii care cresc
Să lovească
Pentru că n-au fost
Îmbrățișați
La timp,
Gesturi care dor,
Trăite obscen
De inimi
Care n-au fost iubite
La timp,
Oameni care renunță
Să trăiască
Pentru că nu mai știu
Ce înseamnă
Viață.

Nu palma a învins
Din Cer
Și nici banul
Nu L-a vândut
Din mâna
Întinsă,
Ci fiecare gest
În care iubirea
A renunțat
Să crească:
Un cuvânt
Care a durut
Deși n-ar fi trebuit
Spus
Vreodată,
Un spate
Întors
Unei mâini
Întinse,
O lacrimă
Amară
Pe care nu a șters-o
Nimeni,
O distanță
Din ce în ce
Mai prezentă
Acolo unde
Cineva
S-a sfârșit
Pentru apropiere.

Nu trupul
A murit
Sub suliță
Și urlet,
Ci neiubirea.
Sub cui
Și jertfă
S-a șters
Păcatul
Uitării
De a trăi
Pentru celălalt,
De a simți
Pentru celălalt,
De a-ți dărui
Sufletul
Pentru celălalt
Până la sfârșit.

Așa iubire
Nu moare
Niciodată!

 

În brațe

Te țin în brațe și degetele mi se-nmoaie. Aș vrea să înrămez momentul ăsta clar de iubire până la cer și înapoi: fiecare râset ușor viclean cu dinți mici, fiecare îmbrățișare strânsă în care mi-e teamă să nu te strivesc de drag, fiecare emoție prinsă cu mânuțe moi în jurul gâtului, fiecare cântec strigat la ureche cu talent de prințesă blondă. Eșți grea acum și mă doare puțin șoldul drept de cum te încovoi cu genunchii strânși ca să nu-ți pot da drumul vreodată. Îți simt burtica moale pe piele și mi-e drag de mor.

Te țin în brațe după ce te-am certat iar să adormi odată. Ți-am explicat a mia oară că pe pernă se doarme; lumina e stinsă, Peppa de pe pijama doarme deja, Pis-Pis e învelită și visează. Toți copiii dorm, doar tu povestești despre grădi, avioane roz, buni și 1-2-3-4 78910 cu ascunsa după perdea. Îmi reproșez iar că te cert, când ești atât de veselă să mai stai puțin lipită de obrajii mei și să mă trezești când închid ochii, convinsă că de data asta o să adormi. Te cert, doare tare și apoi îți țin capul în mâini și-ți amintesc ce mult te iubesc de fapt, în fiecare clipă.

Te țin în brațe după ce ai plâns că nu mai sunt cărucioare mici la magazin. Șiroaie de lacrimi s-au scurs pe mâini și pe obraji că nu ai unde să descarci din rafturi. Nu ți-am înțeles durerea și te-am certat că plângi pt nimicuri. Cine sunt eu să simt în locul tău că n-are sens să plângi? Îmi reproșez că nu știu să-nțeleg și te țin strâns la piept să treacă.

Te țin în brațe după ce iar ți-am spus că nu e voie să te joci cu laptop și cu taste. E tot ce ne vezi tu că facem uneori și tot încerci să ne ajuți să terminăm din muncă și să mai fie bani de-o jucărie nouă. Te cert și te strâng iar: îți simt obrajii roșii și respirația fierbinte de sub mâini. Îmi pare rău că iar ți-am spus să stai cuminte și să te joci până termin din muncă. Și simt că tot ce vrei e să stau lângă ține și să te-admir când reușești să rezolvi puzzelul cu jungla. De ce atâta muncă?

Te țin în brațe cu vină, cu iubire, cu urma timpului ce trece mult prea repede. Aș vrea să nu mai crești, deși abia aștept să te descopăr, să te descoperi așa frumoasă, bună și perfectă cum te admir în fiecare clipă. Aș vrea să nu mai plângi vreodată, dar cine sunt eu să te opresc din a simți emoții, din a-nțelege binele de rău, din a trăi așa cum poate sufletul tău mic în lumea asta mare? Te țin în brațe. Închid ochii și mulțumesc a mia oară că te am, că te avem așa perfectă și că iubirea noastră încă crește. Cum spui tu, în fiecare seară: “mulțumesc, Doamne-Doamne: pentru Evolet, pentru Cocomelon, pentru mami, pentru tati, pentru Pis-Pis, pentru mâncare. Mulțumesc pentru tot, Doamne-Doamne. Te iubesc, Doamne-Doamne. Somn uşor, mami. Somn uşor, tati. Somn uşor, Doamne-Doamne!”

 

Femeia

Femeia
Naște viață
Din carne
Și oase
Dar,
Mai ales,
Dintr-o prea mare
Iubire:
O picătură de cer
Care să zguduie
Pământul
Și să curețe
Lumea
De durere,
De umbră
Și praf.

Femeia
Poartă
În inimă
O urmă de rai:
Îmbrățișează
Fără rezerve,
Plânge
Cu genele pline
De toată durerea
Universului,
Râde
Cu bucuria
Unui copil
Îndrogostit
De o nouă
Jucărie,
Luptă
Cu forță nespusă
Pentru adevărul ei,
Construit
Din emoție,
Speranță
Și o nemaiîntâlnită
Iubire.

Femeia
S-a desprins
Dintr-un suflu
Cald
De Dumnezeu,
Aruncat în lume
Să vindece
Lutul
De neiubire
Cu răbdare,
Cu lacrimă,
Cu suflet
Și
Cu toată ființa ei
De lumină
Și mamă,
Care îmbrățișează
Pământul
Și-l poartă
În spate
Puțin mai aproape
De cer.

Femeia
Dă viață
Ca să învețe
Lumea
Să iubească
Fără sfârșit.

Desăvârșit.

La mulți ani, femei și mame minunate! Și să nu uitați să molipsiți suflete de căldura voastră magică!