Author Archives: Gabriela

Nerăbdare

Nu știu despre voi

Dar eu nu mai am

Răbdare.

Mă strânge timpul.

Mă doare pielea

Și ochii,

Mă ard buzele

De cuvinte

Sau de lipsa lor

Iar sufletul

Se înghesuie

Într-un colț

De mine,

Doborât

De așteptare:

Să iasă soarele,

Să fie cald,

Să fie lumină,

Să vină seara

Sau dimineața,

Să simt miros de cafea,

Să alerg pe plajă,

Să construiesc:

O casă

Sau măcar

O poezie,

Să râdă copii

La ușa de intrare,

Să mă ascund

De orice mișcare,

Să citesc,

Să dorm,

Să fie vacanță,

Să plouă vara,

Să alerg,

Să plec

Sau să vin,

Să iubesc mai mult,

Să simt mai mult,

Să mă rog mai mult,

Să trăiesc mai mult,

Să fiu!

Apoi, mă întorc

Pe partea cealaltă

De mine,

Și mai aștept

Puțin:

Tic-Tac!

 

N-ai vrut, Doamne!

Good Friday

N-ai vrut,

Doamne,

Să împarți:

Nici cruce,

Nici piroane,

Nici palma peste rană.

Ai închis ochii,

Strâns,

Ca să nu vezi

Mâna ridicată

Să lovească.

S-a închis și cerul atunci

Iar sufletul

Ți s-a cutremurat

Odată cu pământul

De atâta ură.

N-ai vrut,

Doamne,

Să împarți

Sfârșitul.

Ți-ai odihnit

Sufletul

Pe lemn

Până târziu

Când inima mamei

A obosit

La poalele crucii

De atâta durere.

N-ai vrut, Doamne,

Să împarți

Mormântul.

Însă,

Cu fiecare palmă,

Ne-ai câștigat

Cerul,

Ne-ai dăruit

Viața,

Ne-ai vindecat

Iertarea,

Ne-ai învățat

Iubirea

Care nu moare.

N-ai vrut,

Doamne,

Să împarți

Pământul.

Ni l-ai dăruit

Întreg,

Fiecăruia dintre noi.

Ne-ai purtat

Și cruce,

Și jertfă,

Și durere

Ca să-nviem

Întregi

Din lupta Ta.

Iartă-ne, Doamne,

Așa,

Oameni cum suntem!

 

Mai sunt

Mai sunt și oameni triști;

își odihnesc obrajii-n mâini

Și nu-nțeleg

De ce

Poartă povara lumii-n spate,

Încă,

Dup-atâta trudă.

Poate ca sufletul

Să fie mai ușor

Apoi

Sau

Cine știe?


Mai sunt și oameni duri;

și-au lepădat emoțiile

De mult,

De la prima palmă,

De la prima durere,

De la prima lacrimă

Vărsată pentru cine

N-a-nțeles

Cum e să fie

Părinte

Sau prieten

Sau OM,

În definitiv.Dacă n-au fost învățați

Și cum să iubească

Dacă n-au fost învățați

Să simtă?



Mai sunt și oameni răi;

și-au îngropat aripile

Sub călcâie,

Odată cu oamenii

Pe care i-au folosit

Ca să se înalțe.

Un pas mai sus,

O emoție în minus.

Iar Dumnezeu

Și-a închis ochii

În fața crucii lor,

Deși nu și-a putut ascunde

Lacrimile,

Pentru oamenii striviți

Și pentru aripile

Găurite.



Mai sunt și oameni buni.

Au lumină pe obraji

Și bunătate-n ochi,

O copilărie pe care

N-au pierdut-o

Încă,

Deși își strivesc

Inimile

De aceleași ziduri

Universale.

Iar oamenii buni

Au fost, poate,

Odată,

Și triști,

Sau duri

Sau răi,

Dar au știut să-și refacă

Aripile

Din noroi,

Iubind.

Se recomandă citirea cu atenție a prospectului. Fiecare suflet crește după tratamente aplicate intensiv peste durere, tristețe sau răutate, până sufletul devine uniform și curat. Până e, din nou, apt de iubire.

 

Prima zi din restul vieții mele

Bună dimineața, mami!

Ce frumos e aici

Și

Câtă lumină.

Mi-era dor de tine

Deși

N-ai plecat niciodată.


M-ai crescut

Din iubire și nori

Atâtea zile!

Îți recunosc vocea

Și bătăile inimii

Când mă strângi în brațe

De drag.

Încerc să-ți zâmbesc

Și să-ți răspund

Deși nu știu

Cum se face

Încă.

Uite-l și pe tati!

Ce mândru  e de mine

Și de mami!

Abia aștept să-i strâng

Obrajii

În palme!

Abia atât am învățat

De când respir

Minunea de a fi

Aici

Cu voi.

Mulțumesc, mami!

Mulțumesc, tati!

Vă iubesc

Pentru că mă învățați

Să trăiesc.

Așa mi-a spus

Dumnezeu

Să vă spun

Când vă văd!

Acu mi-e somn

Și-mi place-așa de mult

Să vă adorm în brațe.

E ca în cer aici.

Miroase-a primăvară!



 

Exercițiu de fericire


Psihologia omului veșnic
Nemulțumit:

– a munci cu mâinile și a se plânge de:
* Călcat
* Gătit
* Săpat în grădină
* Tastat
* Deschis uși
* Închis uși
* Bătături în palme
Când sunt alții care nu au mâini de muncit…

– A munci cu ochii și a se plânge de:
* Citit
* Învățat
* Privit în calculator
* Clipit prea rar sau
prea des
* Văz slab de aproape
Sau de departe
Când sunt alții care nu au ochi de privit…

– A munci cu buzele și a se plânge de:
*Vorbit
*Cântat
*Prezentat
*Voce aspră
Sau prea slabă
*Spus prea mult
Sau prea puțin
Când sunt alții care nu au glas de vorbit…

– A munci cu inima și a se plânge de:
*Relații
*Speranță
*Dezamăgire
*Puls alert
Sau prea lent
* Durere
* Fluturi
Când sunt alții care nu au oameni de iubit…

A munci cu sufletul și a te plânge de orice nu ai,
La nesfârșit,
Pentru că,
Niciodată,
Nu va fi destul
Pentru a te simți
Întreg.

Fericirea e un exercițiu de
A nu te mai plânge
Că n-ai
Până descoperi
Că ai.

 

Nesfârșit


Trec anii,
Iar noi povestim
Despre cine
Suntem
Într-o cameră
Din ce în ce mai plină.
E albastru aici,
Și galben,
Și primăvară
Și cald
Și aproape.
Iar trandafirii vorbesc,
Roșii,
Despre o emoție rătrăită
Sub aripile unui avion
Parcat,
În sfârșit,
Sub inima noastră
Întregită
În fluturi.

Trece timpul,

Părul e mai alb,
Ridurile mai grele,
Ochii mai adânci,
Dar noi
Învățăm
Că iubirea nu e compusă
Din anii
Care au trecut,
Ci din anii
Pe care îi câștigăm,
În fiecare zi,
Pentru că încă vrem
Lupta,
Inima
Și firescul
Împreună
Spre nesfârșit.

 

Primul zbor


Uite!
E atât de aproape lumina
Încât doare,
Deși mângâie.
Cerul e deschis
Și are formă de zâmbet.
Zborul e ușor
Iar inima
Învață să bată
Cu putere
Și alert
Veșnicia.

Obrajii
Sunt lumină
Acum,
Deși plâng
Limpede
Cu sunetul iubirii
Lui Dumnezeu
Pentru cei rămași
Pământ:
Tic
Tac!
Dorul crește
Atât de mare
Încât se molipsește
De durerea fiecărui
Suflet
Care a pierdut
Ceva
Vreodată.

Întinde mâinile!
Ești atât de aproape
De cer!
Pământul îți cântă
Iubire,
Cu inima ta
În brațe
Să-ți fie mai ușor
Ultimul
Drum
Și
Primul
Zbor!

Să-ți fie cerul odihnă și casă, suflet cald!

 

Proiecție


Ciudat e că
Fiecare dintre noi
Se caută
În altă parte
Câteodată.

Ochii căprui
Se caută
În ochii albaștri,
Mâinile puternice
În cele gingașe,
Pașii mici
În pașii îndrăzneți,
Inimile mici
În inimile încăpătoare,
Și tot așa,
Într-o grabă
Necontenită
De a deveni.

Suntem îndrăgostiți
De cine nu suntem
Și de cine
N-am ajuns,
Încă:
Mai frumoși,
Mai slabi,
Mai puternici,
Mai îndrăzneți,
Mai altfel.

O comparație
Care invită
Schimbarea
La nesfârșit.

Dar ce bine
Ar fi
Dacă nu ne-am căuta
În ceilalți
Mai mult
Decât în noi
Înșine!

Așa
Poate
Ne-am vindeca
De suprafețe
Și am crede,
Firesc,
În cine
Suntem.

 

Privitul peste umăr


Facem ce facem
Și tot privim
La stânga,
La dreapta,
De jur împrejur
Sau
Înapoi.
Să vedem:
E mai bine la alții?
Era mai bine înainte?

Facem un pas
Și
Ne uităm repede
Peste umăr:
O fi observat și ei
Pasul nostru?
Ne grăbim
Să-i întrecem pe alții
La fel cum ne grăbim
Să ne întrecem
Pe noi înșine.

Avem,
Dar niciodată destul.
Muncim, dăm din coate,
Ne îmbolnăvim
Și nu ne oprim
Din a privi
Peste umăr
Decât la sfârșit,
Când nu mai e timp
Decât să închidem ochii,
Obosiți.

Privitul înainte
E un exercițiu
De fericire
Care se dobândește
Când înlocuiești
A compara
Cu a trăi.
Atât.

 

Sfârșit

Obosit și cărunt, cu spatele gârbovit și pleoapele stoarse, se oprește din drum să respire. Privirea îi fuge în urmă, la pașii din zăpadă. Tălpile i-s roase iar unghiile înghețate îi taie din carne. Oftează și-și cuprinde picioarele cu mâinile, doar doar s-or încălzi. Buzele i-s triste, îndoite spre pământ, iar obrajii albi, în ton cu vremea și sufletul nins. Îi e frig și inima doare, pentru că nu mai e timp.

Își amintește cum a început: într-o zi superbă de ianuarie, cu soarele sus și zâmbetele-aprinse în jurul lui. Era atâta speranță în crucea făcută peste chip, atâta bucurie în paharul împărțit de șampanie și-n ochii ațintiți spre cer, spre artificiile care sărbătoreau nu numai nașterea lui, ci și nașterea tuturor începuturilor, a dorințelor, a speranțelor… Arăta superb și tânăr. Îmbrăcat în straie de sărbătoare, creștea sub ochii lumii împărat peste inimi, peste timp, peste iubiri. Se hrănea cu speranță și luptă. Fiecare pas făcut înainte îi strălucea peste chip, sănătos, sclipind a viață și lumină.

Cu timpul, însă, pașii au obosit iar lumea a uitat să mai creadă. Toate dorințele și speranța în care se scăldau inimile sub soarele de ianuarie s-au îmbolnăvit de neputință. Oamenii și-au plecat privirea spre pământ și au refuzat să mai crească. Fiecare pas înapoi, fiecare renunțare i-au brăzdat și lui sufletul și l-au îmbătrânit. Crucea a devenit mai grea cu fiecare plânset, firele mai albe cu fiecare speranță părăsită. Cele 10 dorințe de la începuturi s-au șters în timp, cu fiecare încercare nereușită, cu fiecare teamă de a continua, atât de umană.

Iar acum, spre sfârșit de decembrie, cu ochii care nu mai știu bine să vadă își privește pașii din urmă și îl doare sufletul:
– pentru suferința pe care n-a mângâiat-o
– pentru bucuria pe care n-a provocat-o
– pentru șansele pe care nu le-a îmbrățișat
– pentru genunchii pe care nu i-a plecat
– pentru dorințele pe care nu le-a împlinit
– pentru iubirea pe care n-a oferit-o

Așezat în zăpadă, cu inima bocnă, anul își respiră ultimele secunde, visând la ianuarie, când speranța, iubirea, bucuria, Dumnezeu vor renaște din cenușa lui. Cu glasul stins, se roagă pentru lume, pentru cele 10 dorințe, pentru speranță, pentru iubire și, mai ales, pentru timp; se roagă ca oamenii să nu uite că fiecare an este o șansă de a fi mai bun, mai cald, mai plin de iubire, mai aproape de cer.

La mulți ani buni, de suflet!