Author Archives: Gabriela

Aromă de cafea


Poate nu știți
Ce miros
Are cafeaua de acasă:
Te trezește
Subtil
Cu iz de boabă arsă
La ibric
Și adaos
De rouă
Generos strivită
În iarba verde,
Te amețește
Apoi
Cu urme de măr
Putred
Îngropat în lut negru
Și toamnă tânără,
Strecurat pe sub geamul
Deschis,
Te adună
În catifea
De trandafir roz
Cu mireasmă subtilă
De vară
Și alint.
Te atinge
Fierbinte
Și pătrunde
În nări,
Abundent
Și total,
Până alungă
Orice urmă
De Ene.

Poate nu știți
Ce gust
Are cafeaua de acasă:
Te îmbie
Firav și
Ușor amar,
În ceașca fierbinte
De pe prichici,
Te alintă
Cu puțină miere,
Cât să absoarbă
Din arsura sufletului
Abia trezit,
Te indulceste
Cu multă ciocolată
De casă
Frământată cu nucă
Și multă
Iubire,
Și te ademenește
Final
Cu spumă de lapte
Și aburi
Dependenți
De zâmbete calde.

Poate nu știți
Ce aromă
Are cafeaua din ceașca
Albă
Cu buline roșii.

De acasă.

 

La mulți ani, iubire!

Dada! DADADADA! Pupic și de la capăt! E tare specială ziua asta frumoasă cu miros de puf blond și mânuțe strânse după gât, așa-i?

Îți povesteam în anii trecuți de iubirea noastră până la cer și înapoi, cu univers cu tot, dar nu ne imaginam cum e să existe o iubire care mistuie, care cuprinde și completează totul. Și uite că o trăim cu bucurie de copil care își ia viața în piept. Ne râd ochii la fiecare degețel întins, la fiecare silabă nouă, la fiecare îmbrățișare strânsă.

Dincolo de magia cerului revărsat peste noi cu atâta binecuvântare și lumină, îmi rămâi cel mai drag om, cel mai bun suflet, cu cea mai frumoasă privire albastră. Încă îmi tresare sufletul când mă iei în brațe și încă îți iubesc fiecare fir de păr argintiu. Îți strâng zâmbetul în suflet și râd cu poftă la fiecare glumă pe care n-o înțeleg imediat și te rog să mi-o explici.

Ești un tată extraordinar, care ar muta munții pentru familie, fără să uite de joaca promisă în fiecare zi. Îmi ești mână strânsă, sprijin complet, iubit și cald, cel mai drag dintre dragi. Obosiți dar sinceri, ne purtăm uneori zilele mai greu, cu povara orelor în care ne-am fi odihnit mai mult. Dar nu există regretul de a nu fi iubit mai mult. Cu cearcăne adânci, dar cu sufletul plin, ne ținem de mână și iubim: fiecare zi pe care ne-a dat-o Dumnezeu, fiecare îmbrățișare strânsă, fiecare zâmbet de cer din obrajii mici, fiecare clipă în care învățăm să trăim. Până la adânci bătrâneți și dincolo de ele.

La mulți ani, soț, tată și prieten bun. Să ne trăiești o veșnicie! Te iubim din ce în ce mai mult!

Mami și Evolet.

 

La mulți ani de suflet!

E crunt cum trece timpul și cuvintele sunt din ce în ce mai greu de spus, deși emoțiile sunt aceleași. E ca și cum cerul se apropie din ce
în ce mai mult iar cuvintele nu mai știu să îl cuprindă, așa că se retrag timid, de teamă să nu fie suficiente. Așa simt acum și doare neputința asta de a-ți scrie așa cum merită sufletul tău bun.

Te-aș lua în brațe, cu setea anilor prea mulți care au trecut de când ți-am spus „La mulți ani” și ți-am urmărit zâmbetul ușor stânjenit, dar aprins de privirea verde – aceiași ochi calzi, plini de iubire pentru o lume întreagă. Dar nu cred că pentru tine mai are valoare timpul acum. Cum să măsori veșnicia în clipe, în dor, în iubire, când bucuria e continuă și fără umbră?

Ți-aș spune iar și iar că mi-e atât de dor încât doare, că mă bucur ca un copil de orice vis în care mă îmbrățișezi sau mă pupi pe ambii obraji, fără prea mult gest, dar sincer și plin. Ți-aș aminti să ne vedem în weekend (și știi că cea mai bună parte e vineri seara, când măsurăm timpul la un film pe care îl pregătești ore întregi, ca să fie perfect, deși oricum adorm după prima scenă). Aș mulțumi în gând pentru sufletele calde și luminoase pe care le-am simțit de fiecare dată acasă la tine, cu ochii mari și verzi și dragi și m-aș ruga să nu mai treacă timpul chiar așa de crunt…

Te-aș asculta cum citești, cam repede – ar spune tata – din Proloage, în timp ce îți dezamorțești genunchii și te sprijini de peretele verde din sufragerie – aceeași sufragerie cu miros de ceară aprinsă și tămâie. Ți-aș savura accentul savant, dar încă nuanțat bucovinean, și aș avea răbdare. N-aș mai fugi în drum după ultima mătanie.

Ți-aș aduce ardeii copți la etaj, fără să mă mai protestez bosumflat sub scară, și ți-aș spune că sunt mândră de tot: de nopțile în care ai muncit, ai citit, ai scris, ai recuperat un timp pe care nu-l știai pierdut încă; un timp pe care-l foloseai să lași în urmă cât mai mult din tine…

Mi-e dor mult. Dor care doare, dar și care speră. Dor cu zbor, dar și cu neputință. Dor cu rai sperat. Dor cu iubire fără sfârșit. La mulți ani în rai, așa veșnici și necuprinși, și plini, cum nu voi înțelege niciodată, dar cum voi aștepta să înțeleg la timp. Te iubesc!

 

Un an de minune

E dimineață. Poate prea dimineață, dar mânuțele se trezesc primele. Se agață de gâturi, de piepturi, de buze, cu sete drăgălașă. Apoi, se trezesc ochii. Își lustruiesc cerul sub pleoape de câteva ori și își fac curaj să se aprindă. Morocănoși și încă adormiți, se ascund pe pieptul lu’ tati și zâmbesc în riduri invizibile, până ce genele își scutură tot praful lui Ene iar sprâncenele blonde se aliniază perfect.

Buzele mici caută: plâng puțin, râd puțin, rod degetele moi și apoi sar pe mami, cu recunoștință mândră, pentru că rezervorul de lapte e plin. Pijamalele cad, piciorușele vesele se cațără peste haine, ca să îi fie mai greu mamei să le reîmbrace. Buzele și ochii râd, distrați de minune, iar obrajii se aprind, calzi și moi, cel mai delicios desert din lume.

Un zâmbet știrb ne înseninează sufletele, colorat și sincer. Când o fi trecut anul ăsta plin de minune? Când s-au înmulțit nopțile albe, dar atât de dulci, cu miros de puf blond și mânuțe care cuprind visuri în fiecare descoperire? Într-o clipă ghemul de om care și-a odihnit sufletul pentru prima dată pe pieptul tatălui a ajuns să-și adune toate jucăriile în cutie și să împartă bucățele de pâine cu toate privirile curioase din jur. A ajuns să mângâie, să îmbrățișeze și să strângă în brațe cu iubire nesfârșită. Când?

Azi numărăm binecuvântările și realizăm că sunt infinite și imposibil de cuprins. S-a revărsat cerul prin ochii ei direct în inima noastră și a lărgit-o de abia încape în piept. De bucurie, de sens, de frumusețe, de rai.

La mulți ani minunați, copil iubit și frumos! Să îți fie viața cer și drumul cald iar din tine să țâșnească mereu iubire și bunătate, pe care să le împarți tuturor cu aceeași privire caldă și cu același zâmbet plin și sincer. Te iubim nesfârșit! Mama și dada.

 

Rugăciunea


Rugăciunea nu e
Cuvânt
După cuvânt,
Cu pauze
De tact
Și rigori
De gest.

Rugăciunea e
Un gând frumos
Îndreptat spre celălalt,
O îmbrățișare
A unui suflet gol,
O lacrimă
Împărțită
Când drumul e
Crunt.

Rugăciunea e când
Te molipsești
De cer
Măcar pentru
O secundă,
Când gândurile tac
Și grijile pier
Sub genunchiul
Plecat,
Când inima se oferă
Pe tavă
Cu tot cu praf,
Cu tot cu umbră,
Vulnerabilă,
Să se vindece
De pământ
Și de lut.

Rugăciunea nu e
Când ceri
Iar
Și iar
Nefirescuri
Și minune,
Nici când vrei
Să se șteargă
Răul
Definitiv
Din lume.

Rugăciunea e
Când asculți
Omul,
Pământul,
Cerul,
Minunea din lucrurile
Mici,
Până înțelegi
Cât ai
Din ce credeai
Clă lipsește.

Rugăciunea e
Când simți
Că se apleacă
Lumina
În suflet
Până te inundă
De încă puțin
Rai,
De încă puțină
Liniște,
De încă puțin
Zbor,
De încă puțină
Veșnicie.

 

Copilărie


Pentru ochii care
Zâmbesc
A rai
Și a cer senin,
Pentru buzele care
Învață
Săruturi
Mușcând obraji
Și lăsând urme
Adânci
Direct în suflet,
Pentru picioarele care
Încearcă
Să alerge
Spre tine,
Iar și iar,
Pentru mâinile care
Se întind
A îmbrățișare și
A dor,
După doar un minut
De absență,
Pentru piele care
Râde
În gropițe,
Sub degete,
Moale și vie,
Când o strângi
Cu milioane de săruturi,
Pentru raiul
Din fiecare gest,
Pentru adevărul
Din fiecare privire,
Pentru iubirea
Adevărată,
Infinită,
Pe care ne-o predau,
Firesc,
În fiecare secundă:

La mulți ani,
Suflete mici
Și mari,
La mulți ani,
Urme de cer
Cu miros de rai,
La mulți ani, copii!

 

Singur


Singur.
Dumnezeu se roagă
Stins.
Paharul e
Plin.
Grădina plânge
Sub genunchii
Plecați.

Singur.
Inimile dorm.
Dumnezeu se frânge
Sub palmă
Și cui.
Crucea ridică
Fruntea
Din spini.

Singur.
Dumnezeu se vinde
Pe 30 de arginți.
Iuda pierde
Lupta
Cu viața
Sub funia
Strânsă.

Singur.
Dumnezeu moare.
Mama plânge
Omul
La poalele
Cerului.
Ochii se închid,
Înfrânți.

Singur.
Dumnezeu deschide
Cerul.
Tâlharul crede,
Golgota apune iar
Baraba își admiră
Lanțurile
Rupte.

Singur.
Dumnezeu învie
Și vindecă
Pământul
De umbră,
De măr
De lut și
De întuneric.

 

Despre neputințe


Ce să vreau, Doamne?
O păpușă nouă.
Pe asta veche
Am rupt-o la colțuri
Și n-am
Ce ține-n brațe
Când adorm.

Ce să vreau, Doamne?
Să fie soare
Într-o zi ploioasă,
Să-mi usuc părul
Pe o bancă
Și să zâmbesc
Când norii se duc
În bătaie de clopot
Și de inimă
Deschisă.

Ce să vreau, Doamne?
Pantofi și haine,
Să-mi împodobesc
Trupul,
Culori de toamnă
Și de vară,
În pași alergând
Spre nicăieri.

Ce să vreau, Doamne?
Un suflet pentru mine,
Care să mă întregească
Și să-mi vindece
Inima
De pustiuri.

Ce să vreau, Doamne?
O casă cu grădină
În care să alerg,
În care să simt
Că trăiesc,
În care să îmbătrânesc
În liniște
Și tihnă.

Ce să vreau, Doamne?
O mașină la poartă
Care să mă ducă
Unde picioarele
Nu știu să meargă
Singure,
Să pot vedea
Frumusețea lumii
Cu viteza
Luminii.

Ce să vreau, Doamne?
Un copil
Sau doi,
Să-mi împart sufletul
Și casa
Cu alte mâini mici,
Să cresc prin ei
Noi începuturi
Și noi
Iubiri.

Ce să vreau, Doamne?
Sănătate,
Să nu mă doară
Ochii
Când clipesc
Și inima
Când bate.

Ce să vreau, Doamne?
Încă o zi,
Încă o oră,
Încă o clipă,
Să simt viața
Cum curge
În vene,
Să-mi țin de mână
Iubirea,
Să-mi strâng în brațe
Copiii.

Ce să vreau, Doamne?
Să întorci timpul,
Să te mai rog
O dată
Să nu-mi mai dai
Nimic,
Doar timp
Să-nvăț că fericirea
E ceea ce împarți
Nu ceea ce
Aduni.

https://www.facebook.com/ciprian.cip.9212/videos/3744100815643174

 

Mama

Ce nu spune nicio mamă, niciodată, când e întrebată ce face:

Ce faci, mamă?
Ia uite, adun spinii
Din drum,
Mătur cărarea
Și scutur praful,
Să ai pe unde să pășești
Fără să te rănești.

Ce faci, mamă?
Ia uite, mut un munte
Pe care n-ai reușit să-l urci.
Nivelez stâncile,
Sfărâm pietrele
Și le construiesc
La loc
În spatele tău.

Ce faci, mamă?
Ia uite, acopăr soarele
Să nu te ardă
Pe obraji.
Îl strâng în brațe,
Îl topesc
Și-l ascund
După copaci,
Ca să stai liniștit
La umbră.

Ce faci, mamă?
Ia uite, adun ploaia
Ca să nu te ude.
Îți proptesc umbrele
Înaintea pașilor
Și topesc bălțile
Cu palmele
Ca să nu te-mpiedici.

Ce faci, mamă?
Ia uite, opresc vântul
Ca să nu te scuture.
Îl adun la colțuri
Și-l ascund în copaci,
Ca să nu te frângă
Când alergi.

Ce faci, mamă?
Ia uite, veghez ochii mici
Când dorm.
Le mângâi genele
Și fruntea,
Să doarmă lin
Pe puf de nori
Și praf de Ene.

Ce faci, mamă?
Ia uite, construiesc visuri.
Câte un vis
Pentru fiecare pas
Hotărât,
Pe care îl faci,
Pentru fiecare zâmbet
De încredere,
Pentru fiecare luptă
Pe care o începi.

Ce faci, mamă?
Ia uite, curăț amintiri.
Șterg lacrimile
De pe obrajii mici
Și adun bucuriile
Pentru zilele negre
În care vei avea
Ochii plecați
Și pleoapele triste.

Ce faci, mamă?
Ia uite, îmi lărgesc inima
Și o deschid;
acum încape
Și inima ta,
Și inima lu’ tati
În inima mea.
E o inimă
Plină vârf
Cu iubire
Și cer.
E o inimă
În sfârșit
Întreagă.

La mulți ani, inimi pline și suflete frumoase de femei și mame!

PS: e valabil și pentru tătici:) N-ar fi puterea mamelor întreagă fără brațele tatălui!

 

Încă un înger s-a întors în cer

Citesc și mă doare carnea pe mine. Ca nouă mamă, sufletul îmi tresare la orice rând, orice imagine, orice video în care un copil suferă sau pleacă prea devreme. Ochii se strâng și lacrimile se abțin, pentru că în brațe, sufletul meu mic zâmbește și nu-i pot amesteca emoțiile cu ale mele.

Citesc în continuare și mă prăbușesc. Sunt încă un pion în lumea asta duhovnicească. Biserica mi-a fost copilărie, strana mi-a găzduit fiecare dumincă dimineață de la ora 7. Am simțit fiecare urmă de oboseală, adormind în genunchi, și fiecare emoție de cer când mi-am ridicat ruga puțin mai sus de turnul bisericii. Am râs văzând copii în cristelnițe (de la o lună la 30 de ani – tot copiii Lui au fost toți) neștiind despre pericole, înecuri, temperaturi de apă sau reguli de purtat la sân înainte sau după.

Ai noștri au trăit. Ai noștri au zâmbit după botez. Ai noștri și-au regăsit brațele mamei. Ai noștri au mai avut zile, ani, viață. Din mâinile tatălui meu n-a murit nimeni, deși a scufundat suflete mici și mari în apă. Îmi trec prin minte amintiri cu fiecare copil, fiecare suflet mic pe care tata l-a ținut în brațe, mândru că s-a mai născut un creștin în biserică. Acum, după atâția ani, ritualul mă doare iar raționalul mă îndeamnă să caut dincolo de cuvânt. Citesc, terifiată, că plămânii de îngerași mici se umflă când aspiră apă iar bebelușii pot muri chiar și 24 de ore mai târziu. De ce să plece un suflet care n-a avut timp să fie, Doamne? De ce din mâinile unui preot? De ce să se frângă încet, încă din biserică?

Nu mai înțeleg și mă doare sufletul. Ar fi trăit, oare, dacă era doar stropit cu apă? Sunt atâtea suflete care încă se botează în spitale înainte să plece înapoi în cer, cu doar un strop de apă și o rugă. E valabilă ruga, scufundată sau nu, în apă. Așa îmi tot spune inima, chiar dacă tata m-ar certa că nu urmez litera bisericii. Poate s-ar fi salvat un suflet, Doamne. O fi un semn să privim dincolo de cuvânt?

Mă doare și îmi tot privesc sufletul din brațe, mulțumind că a mea nu a fost scufundată în apă, deși nici nu m-am gândit să cer asta. A fost un botez superb în care s-a simțit cerul în fiecare zâmbet al ei, inclusiv din cristelniță. Privea la noi și zâmbea, privea la părinte și zâmbea. Cum să nu simți cerul în privirile ei mici? Cum să nu simți așa taina botezului?

Citesc iar și pe profilul unei prietene din copilărie, o fată frumoasă cu ochi verzi și zâmbet divin, se aprinde o lumânare și e scris un text cu durere de mamă. Nu se poate să fie al ei! NU! Citesc fiecare rând și mă oripilează fiecare acuză la adresa părinților, a preoților, a bisericii, a fiecărui alt vinovat pentru sufletul întors în cer. Măcar pentru durerea mamei să nu stârnim polemici, să nu învârtim cuțite în rană, să nu îngropăm toate bisericile pentru o greșeală. Ce trist, Doamne! Câtă durere pentru ea…

Vă rog, dacă insistați să schimbați lumea, faceți-o, întâi, dinspre sufletul vostru: o greșeală mai puțin, o judecată mai puțin, o faptă bună. Eu știu deja că părintele din mâinile căruia s-a stins un suflet e deja prăbușit. E o cruce mult prea mare de dus iar timpul nu se mai întoarce. Vă rog, nu mai aruncați cu pietre dincolo de ce cunoașteți. Mie mi-a ajuns! Mamei îngerului care o veghează i-a ajuns. Sunt convinsă de asta!

Să ne scufundăm puțin în sufletele noastre, dincolo de acuze, de injurii, de „ce-ar fi fost dacă”, de petiții și durere. Să lăsăm mamei liniștea de care are nevoie pentru a-și găsi putere în toată durerea asta cruntă. Poate ăsta e un semn să fim și noi mai buni, dincolo de biserică și de preoți. Ei vor plăti oricum. Noi chiar n-avem nimic de plătit?