Author Archives: Gabriela

Moșule, dă!

Tatălui, peste genele albe și inima mare, peste buzele de multe ori aspre, dar care vorbesc despre frumusețe și bunătate, peste mâinile puternice, așteptând îmbrățișare, adu bucurie. Încălzește-i sufletul, cum știi tu, în ritm de colind, umple-i inima de minunea nașterii, într-un decembrie care nu există în afara vestirii, a luminii zăpezii scârțâind sub talpă, a vocilor suave de copii înzestrați cu talent de colind, a tradiției care persistă.

Mamei, șterge-i ochii plânși și umple-i brațele cu nepoți. Crește-i zâmbetul stins de minunile pierdute, vindecă-i umerii trași cu îmbrățișarea copiilor care cresc râzând, jucându-se, iubind. Iar, la sfârșit, amintește-i că e, încă, atât de mult frumos în lume, încât minunile nu vor înceta vreodată.

Surorii, alintă-i ochii obosiți, dă-i somn, moșule, pe lângă veselia de a crește, în brațe și în suflet, o nouă viață cu ochi șireți și urechi jucăușe. Dă-i un Crăciun din care să nu lipsească, în nicio clipă, bucuria.

Lui, celui care mă întregește, nu-i înceta vreodată cântul aiurit de seară și copilăria din ochi. Dă-i, în fiecare zi, motiv să zâmbească, să crească, să iubească. Ține-l întreg, în sufletul de copil, și lipește-i inima de a mea, ca să nu știm vreodată cum e să nu luptăm împreună.

Celui plecat, dar cu suflet ca nimeni altul, dă-i bucuria odihnei în rai. Și spune-i că nu există dor mai mare ca al nostru și dorință mai mare de a ne întâlni în iubire.

Celor pe care n-am știut să-i mângâi dă-le îmbrățișarea de care au nevoie și iubirea pe care n-am știut să o cresc. Scoate tu, din traista minunilor, iertarea, bucuria, frumusețea prieteniei sincere, a omeniei care apropie și care uită răul.

Iar mie, moșule, dacă mai ai de dat, dă-mi cuvinte. Acolo unde nu știu să trăiesc, să simt, să iubesc, să-mi amintesc scriind.

Noapte bună, moșule, și nu uita de rugă. E târziu în multe inimi și chiar e loc de multă bucurie. Să nu rămână niciun suflet desculț de ziua ta!

 

Dor de România


Dor de acasă,
De prispa de lemn
Crăpată,
Cu furnici alergând
Sub degetele mele îndrăznețe
De copil rebel,
Dor de mirosul aprins
De fân cald
Și de zgârieturile desenând
Pe picioare
Frumusețea dureroasă
A țării
Pe care am
Pierdut-o.
Dor de fusul bunicii
Povestind despre lumi cuminți
Pe care n-am știut să le trăiesc
Vreodată.
Dor de libertatea
De a alerga în drum
Fără teamă,
Fără reflexul
De a privi în urmă.
Dor de prietenie
Sinceră
Colorată în desene
Și oracole,
De gustul roșiilor coapte
De copilărie.

Dor
De țara crescută liberă,
Deși cu genunchii plecați.

Rămâi frumoasă, România mea!
Îmi ești departe, dar întotdeauna, ACASĂ!

 

La timp


După o lume alergată
Din lung în lat,
După zâmbete ruinate
Pe drumuri neștiute
Încă,
După atât de multă
Muncă
Spre a ajunge
Ce nu știm
Dacă vom putea împlini
Vreodată,
După planuri întinse pe foaie
Și
Pe speranțe crescute
Cu mult curaj
Pe brânci,
După conexiuni și prietenii
Cu palma întinsă
Și gândul viu
Spre înainte,
După ani risipiți
Cu ochii închiși
Pe drumuri singulare,
După suflete
Lăsate în urmă
Pentru, mereu,
Alte suflete,
După anii albiți
În păr
Și ore înghesuite,
Din ce în ce mai adânc,
Pe frunte,
Ajungem la sfârșitul
Trupului
Cu diplome,
Urale,
CV-uri ample,
Dar, mai ales,
Cu un mare regret:
De a nu fi realizat,
Că din parcursul ăsta
Crunt
De luptă și pași,
Nu rămâne nimic
În urmă,
În afară de iubirea
Pe care ai trăit-o,
La timp.

În ceea ce ai spus,
În ceea ce ai scris,
În ceea ce ai simțit,
În ceea ce ai crezut,
În ceea ce ai fost
Și rămâi
Pentru ceilalți.

 

Aripi


Sufletele au,
Dintotdeauna,
Aripi.
De când s-au cuprins
În trupuri
Și s-au născut
Pe lume
Din câte două coincidențe
De suflete
Și multă iubire,
Aripile
S-au strâns.
Nu mai încăpeau
Sub masca de piele
Și efemer.

De atunci,
De la începuturi,
Oamenii își caută,
La nesfârșit,
Aripile,
Neștiind că le-au avut
Odată.

Sunt urma de cer
Pe care n-o putem dobândi
Până nu ne despărțim
De pământ.
Sunt absența
Pe care n-o înțelegem,
Dar pe care încercăm,
La nesfârșit,
Să o umplem,
Idealul trasat
De fiecare bucurie,
Speranța crescută
Din fiecare iubire
Care ne împlinește
Visul de a ne fi născut,
Nu numai din pământ,
Ci din lumină
Și zbor.

Când am deschis ochii
Pentru prima dată,
Dumnezeu
Ne-a confiscat aripile
Ca să avem încă un motiv
Să ne întoarcem
Acasă.

 

Adevărat!


Te iubesc adevărat.
De fiecare dată când zâmbești
Cad
În inima ta.
Îți înot prin viscere
De sus în jos,
De jos în sus,
Până la apus,
Când soarele ne-ngroapă
Într-o plapumă lată,
Cu miros de fericire,
Și multă
Iubire.

Te iubesc adevărat
Ca-n stereotipul unor versuri răsvorbite
De artișți cunoscuți,
În lat și-n lung,
Prea mulți,
De nu mai ajung
Cu adevărat
La urechile nimănui.
O placă uzată
De cuvinte spuse,
Prea des,
Dimineața, la amiază, chiar și
În somn,
Până au făcut condens
În prea multe inimi
Sătule să simtă
Uniform.

Te iubesc adevărat,
Din prezent simplu
În mai mult ca perfect,
Îți împart din aripi,
Evident,
Și-ți cresc stele
În ochi,
Ca-n Sailormoon, hmmm…,
Îți spun!
Din ce în ce mai mult,
Tăcut sau nebun,
Până la cer
Și înapoi,
Înmulțind iubirea
Mereu la doi,
Din mine și tine
Și alte mii de cuvinte
Desenate pe garduri
Pe suflet și-n minte,
În noi!

 

Din dor

Cu palmele sprijinite de rai, te bucuri în afara timpului, în izvorul iubirii care nu moare. Mintea noastră scundă de oameni care n-au privit încă în ochi sfârșitul și începutul – dacă îi putem da veșniciei început – nu înțelege moartea fără durere, fără dor, fără neputința care țintuiește privirea doar înapoi, spre ce a fost și nu mai este. Dar tu știi. Știi că întunericul trece, că durerile trec și că, mai ales, noi, cei de acum, trecem.

Aș vrea să-ți fur din privire raiul. Să împrăștii din iubirea ta acolo unde n-a rămas destulă credință, destulă speranță. Să vindec rănile dorului care nu știe să treacă și amintirea care șterge, în fiecare zi, câte puțin din conținutul a ceea ce am fost, până nu demult, împreună.

Ne e ușor să vorbim și să scriem despre ce a fost. În stilou curge amintirea în frumusețea ei caldă, cu zâmbete de copii certându-se pe creioane și cărți, cu îmbrățișări timide de revedere, cu litere aglomerate din ce în ce mai cult pe subiecte niciodată vechi, cu plăcerea de a ne putea cunoaște, mereu mai mult, și cu siguranța de a ne ști familie strânsă. Ce e greu, însă, e să ștergem din greutatea limitei pe care am trasat-o, atât de brusc și persistent între atunci și acum. Ne e greu să acceptăm distanța, absența, neputința sentimentului de a trăi așteptând, iubirea vie în suflet, dar în afara chipului tău blând.

Cu dorul crescând din ce în ce mai viu în trei ani de când ne ești doar în suflet, îl rog pe Dumnezeu să te găzduiască în rândul celor drepți și a fericirii fără sfârșit pe care știm că o meriți, măcar pentru iubirea pe care ai știut mereu să o împarți. Veșnică pomenire! Veșnică iubire!

 

Graba spre fericire


Se grăbesc să ajungă la metrou,
Aleargă spre birou,
Trimit mailuri
În disperare,
Cu fruntea lipită de monitoare
Și umerii apăsați
De poveri contemporane,
Se uită la ceas
Cu bucuria fiecărei secunde
Deja trecute,
Pășesc alert
Spre casă
Când soarele le coboară genele
Obosite
Spre asfalt.

Acasă, însă,
Își întind sufletele
Pe canapea
Grăbindu-se
Spre noapte,
Spre vis,
Unde timpul nu mai există
Iar problemele nu mai dor.

Așteaptă ziua de vineri
Cu înfrigurare.
Se grăbesc să se bucure
De fiecare oră trecută
Din săptămână,
Din muncă,
Din viață!

Cel mai trist e că
Oamenii se grăbesc
Să le treacă timpul
Spre o fericire
Niciodată prezentă,
Mereu în expectativă.

Cel mai trist e că
Oamenii se grăbesc
Să moară
Crezând că se grăbesc
Să trăiască.

 

Din doi mai sus

Întregul e un suflet scobit din două inimi care se luptă necontenit să curme din distanță. Niciodată perfect rotund, niciodată absolut fin în îmbrățișare, niciodată plin cu totul, e o speranță spre care alergăm eroic, unindu-ne privirile în aceeași direcție. Și ce ar fi mai perfect vreodată decât povestea drumului care ne așteaptă, la nesfârșit, să-i ajungem la capăt, în răsplata tinereții fără bătrânețe, a vieții fără de moarte, a fericirii desenate-n nemurire?

Ne trăim întregul frumos, cu zâmbet, cu zbor, cu firescul buzelor lipite-n sărut și a inimilor bătând la unison peste povestea pe care ne-am făgăduit-o sincer într-un sfârșit de septembrie vorbind despre începuturi. Ne-am îndrăgostit sub frunzele coapte, aranjându-ne pe degete infinitul, în cerc, promițându-ne să ne netezim mereu colțurile inimii în amintirea vie a inelului dăruit, a veșniciei în iubire.

Îți iubesc sufletul de copil și ochii albaștri, zâmbetul de care mă molipsești dimineața, ciufulit în pernă, ridurile ușor scobite pe frunte și părul argintiu, descoperind povestea îmbătrânirii împreună.

Acum doi ani, sub zâmbetele calde ale celor care ne-au rămas aproape, ne-am promis nu perfecțiune, nu ideal, nu fericire fără sfârșituri, ci perfectibil, respect, bucurie, o iubire simplă, caldă, din care să netezim mereu din colțuri, crescând împreună, un întreg, din ce în ce mai plin.

La mulți ani, iubire!

 

Arzând


Tu
Te joci pe marginea mea de lume.
Câteodată,
Întinzi povestea
Din care ne-am desprins iubirea
Mai mult pe partea mea
De pământ.
Câtă bucurie
În îmbrățișarea noastră
De luturi
Cu forme
Și mișcări mirate
De copii
Zâmbind.

Eu
Îmi întind mâinile reci
Pe obrajii tăi
Surprinși.
Câteodată,
Îndrăznesc,
Îmi deschid buzele în bezea
Și te cuprind.
Câtă lumină
În încâlcirea noastră
De suflete
Agățate de stele,
Arzând.

Noi
Ne chemăm îngerii
Pe pernă.
Câteodată,
Le simțim respirația
Direct în suflet.
Câtă minune
În întinderea de aripi
Care ne cuprinde
Somnul.

Câtă frumusețe
În zborul care ne sculptează
Nemurirea,
Iubind.

 

Rețetă pentru inimă


Se ia o inimă
Distrusă,
Cu bătăi iregulate
Și emoții crescute greșit
Printre pulsuri.

Se curăță,
Mai întâi
De praf
Cu un burete scăldat în
Speranță:
Se lustruiește bine,
Până lucește a sănătate
Din nou.
Se despică apoi
Cu grijă
În două
(a nu se atinge arterele.
Pericol de revărsare a dezamăgirii,
fatal,
în corpul întreg al inimii).
Se clătește bine
Cu multă iubire.
(Iubirea se găsește oriunde,
În diferite forme
si consistențe).
Când, în sfârșit,
Inima poate respira din nou,
Fără urme de puls
Întrerupt,
Se așează la loc
În mijlocul ființei.

Pentru că fiecare inimă
Obosește:
De durere, de neputință, de încercare, de ne-iubire.
Și nicio inimă
Nu poate
Să renască
Din praf
Altfel
Decât prin multă
Iubire.