Author Archives: Gabriela

Punct.


Măi, da plouă cu înverșunare!
Se zăpăcesc frunze
Pe paltoane,
Se zburlesc gene,
Rimelate,
Și-i vânt
Și gri,
Și baltă,
Ca-ntr-o poveste
Pe tărâmul celălalt,
Întunecat,
Unde luptă
Cot la cot
Zmei și-mpărați
În vârtejuri.

Vuiește la geamuri un vânt,
De se ridică puf
Din piele,
Zăpăcit de întâmplare.
Se-ncolăcesc fulare
Peste umeri
Și-i frig,
Și-ntuneric,
Și umbră,
Ca-ntr-un coșmar
Înghesuit pe-un coridor
Cu ecouri
Și urme de pași
În podele,
De se tot simt în ceafă,
Puls
Și tremur.

E toamnă cu vârtej
Și rupere de nor,
De nu-ți vine
Să-ți scoți la plimbare
Ciorapii de lână
Și căciula de blană.
Punct.

 

Patru ani de dor

E toamnă-n frunze și în timp. Grădina-i pregătită! Tata te așteaptă cu mâinile crăpând pe-o boltă perfect rotundă, de care se agață, din ce în ce mai lungi, coronița Maicii Domnului și struguri de opt feluri. Mama sapă încă, strat cu strat, cu gândul c-o să ai ce pune-n ciorbă mai târziu, la vară. Merele sunt coapte, îngrămădite-n gust de toamnă rece, în beci, de unde tu obișnuiai s-aduni dulceață și zacuscă.

Tu vino! Pe cărare, încă se simt pașii tăi comozi de pe trotuar. Alergi. Te urci, pe-ascuns, în podul grajdului, de teamă c-o să te pârâm pentru că iar ne cerți și ne mai furi din mână. E dor în frunza viei, arămie. Dor de-ncruntarea ta, când nu vrei să mai legi, viță cu viță, în cinci locuri, să crească strugurii mai drepți, dor de cântecul tău, ironic, prin livada în care nu suntem poftiți, pentru că nu-i cireașa coaptă încă, sau în hamacul rupt, albastru, dintre peri.

Mai fă un pas. E cald acum în leagăn. Nu mai sunt sfori legate-n măr, să nu-l mai doară creanga. A cumpărat tata un scrânciob dur, cu saltea bună, de unde fetele tale scumpe cu ochii verzi și-albaștri nu mai vor să coboare. Se leagănă și râd, gândindu-se la tati cum zboară-n nori, cu aripile lungi.

Tu vino! E cafeaua caldă. S-a spus, deja, la masă rugăciunea. E post, da ție-ți plac ardeii copți și vânăta cu ceapă. Am mai mânca și noi la o-adunare veselă cu tine, cu nepoții și oamenii de care n-ai fi zis că nu ți-s frați. Mai ai un pui de om și la Maria. E dulce, cu urechi răzlețe, de mihoci, și-un cânt de mâine-mâine merge-n strană. Pe mână am și eu inel acum. Ți-ar fi plăcut de Alex și poate-ai mai face și-un joc în cinstea tinereților de schimb de discuri și sfaturi în genunchi lângă reșou, în spate de altar. Ați fi prieteni și acum, sunt sigură c-ai vrea!

Să vii. E-n suflet dor! În vis apari din ce în ce mai des, râzând cu Ema și chemându-mă la masă. Azi, la mormânt, ți-am spus, doar, că mi-e dor! Să vii în suflete să faci curat, puțin. S-au adunat atâtea gânduri iar cerul mai dispare din suflet când e praf. Tu șterge din durere cu leacul tău de cer și poartă-ne în rugă să trăim mai plin. Să-mbătrânim spre cer cu inimi de copii și să iubim mai mult ca să-mpărțim aici, întâi, din rai.

Tu să te rogi. Sunt patru ani de dor iar inimile plâng. Veșnică odihnă, veșnică iubire, suflet drag!

„Rămâi cu noi, că e târziu și s-a plecat ziua!”

 

Trei

Sărutându-i pleoapele și îmbrățișându-i pielea moale de somn, nerăbdătoare să-și deschidă odată ochii:
– Bună dimineața, iubire!
Ciufulit, în pernă, cu ochii boțiți de prea multă lumină și gâtul uscat de aerul prea rece alunecând prin fereastra deschisă:
– Neața! Pui de-o cafea? bombăne cu bărbia strânsă. Mereu mă trezești devreme…
Zâmbesc și știu că îi e somn dar nu am răbdare să mai fac liniște până se trezește el:
– Uite ce frumos e afară. Hai, sus! Nu mergem împreună la muncă? Te aștept, dacă e nevoie.

Povestea se repetă în fiecare zi. Mi-e drag de mor și știu că toți noroceii pe care i-am prins când eram copil îndrăgostit de visuri s-au adunat și l-au făurit sigur din cer, copilărie și multă iubire:).

Nu mai putem să ne certăm fără să și râdem puțin. Strângem din dinți pe câte un subiect concret și sigur, dar cedăm după 10 minute, pentru că devine ilar să ne argumentăm tabăra cu atâta îndârjire. În caz de probleme existențiale, stăm cu obrajii supărați câte o zi care pare o lună și ne regretăm apoi îmbrățișările refuzate și cafeaua băută fără companie și fără sărut.

Mi-e teamă. Teamă că povestea asta frumoasă pe care n-o merităm mereu întreagă o să se dizolve cândva, pentru că, uneori, uităm să mulțumim. Ne îmbogățim unul de celălalt la fel de repede cum trece timpul și nu ne săturăm niciodată de „împreună”. De unde atât de multă bogăție, nici noi nu știm, dar o savurăm în sărutul de dimineață, mâinile împreunate în drum spre necunoscuturi și binecuvântarea pe care o simțim prea plin.

Trei ani de la legământ. Purtăm pe chip mai multe riduri, dar în suflet mai multă iubire. Ne-am obișnuit să fim unul pentru celălalt la fel cum ne e firesc să respirăm: până la sfârșit.

Iar, târziu, când vocea o să ruginească iar corpul o să se aplece spre pâmânt, când o să ne sprijinim degetele unul de celălalt și o să ne tremure mâinile de prea multă viață, sper ca Dumnezeu să ne găsească zâmbind, dimineața, într-un „Bună dimineața, iubire. Pui de-o cafea?” la fel de firesc și de simplu ca azi, ca mâine, ca în fiecare zi.

Te iubesc!

 

Monetară


Bani.

Bani pentru școală,
De pachețel
Și flori pentru „doamna”.
Bani de acadea,
De la non-stopul din colț.
Bani de pâine caldă,
Împiedicată pe-o bicicletă
Roșie,
Condusă haotic,
De un copil flămând.
Bani de mers în drum
Și deschis magazin
În joacă,
Cu preț de lux
Și vis de afaceri.
Bani de cafea,
Proaspăt măcinată
Într-un carton întotdeauna
Prea fierbinte.
Bani de bujori,
De ochi
Și de buze
Cât mai hidratate.
Bani de haine
Cu buzunare pentru
Mai mulți bani…

Bani de cadouri,
De vizite
Și de zâmbete
Crescute
Cu bani.
Bani de lumină,
De internet și apă și gaz și chirie și telefon și mâncare și
Bani de trăit,
Social:
De prieteni și terase aglomerate
Cu vin
Și monede bacșiș.
Bani de facultate,
De acces la informații
Și de antrenat minți
Pentru bani.

Bani de transport:
La muncă,
Înapoi,
La muncă,
Înapoi,
Până obosești de atâția
Bani.

Bani de nuntă,
De sală, costume și rochii și decoruri și visuri,
Bani de sală,
De înot și lecții de învățat
Corpul
Să nu îmbătrânească
Vreodată.
Bani de lifting,
De unghii și freze și masaje,
Și de frumusețe.
Bani de vacanțe din ce în ce
Mai scurte,
Că de unde
Atâția bani?!

Bani de tratament,
Pentru minți scârțîind
După atâția bani
Pierduți.
Bani de spital,
De pus plasturi unde doare
Și de trăit
Mai mult.

Bani de respirat
Încă puțin:
Pentru încă un zâmbet, o îmbrățișare, o lacrimă,
Căci,
După atâta luptă,

E din ce în ce
Mai târziu
Pentru VIAȚA
Din bani…

 

Medicamentație


Pentru bolnavii de iubire neîmpărtășită:
Se iau două pastile de PanaDOR pe zi,
După mesele principale.
După fiecare
Pastilă
Febra
Va scădea
Ritmul inimii
Se va regla
Treptat
Iar dorul
Neîmplinit
Se va stinge.

Pentru bolnavii de iubire fictivă:
Se iau două doze de DicloFINAL pe zi,
Dimineața și seara.
După fiecare
Doză,
Mintea își va micșora,
Considerabil,
Cantitatea de visuri
Irealizabile
Iar durerea
Va dispărea
După două zile.

Pentru bolnavii de iubire deșartă:
Se aplică AcicloVIN
Pe suprafețele de suflet
Infectate
De trei ori pe zi
Pe perioadă nedeterminată.
Pentru pacienții în stare
Gravă,
Se poate aplica
De câte ori e nevoie,
Acasă,
La terase,
Din mers,
Cu peste 12% alcool,
Pănă sufletul
Se vindecă
De irealizabil.

Se recomandă citirea cu atenție a prospectului.
Dacă apar manifestări neplăcute,
Adresați-vă
Celui mai apropiat
Prieten.

 

La mulți ani, iubire!

A fost odată ca niciodată… Pentru că nu există pe lume altcineva care să-mi umple sufletul de bucurie de fiecare dată când îmi zâmbește. Des!

S-a născut cu părul alb: puf de minune cu ochi albaștri, căzut dintr-un nor senin și-o bătaie de aripi de înger, cum ar spune el, când îl întreb de unde vine. Ca să râd și să mă minunez că e al meu.

N-a plâns aproape niciodată. S-a jucat liniștit, într-un colț de cameră: „Unde-l puneam, acolo stătea și nu zicea nimic”, ar spune mama lui, cu drag de inimă plină, când îl vede. A crescut cuminte, dar cu ironia-n buze. Nu vorbește decât când e întrebat sau când colcăie în minte o glumă bună, cu tentă de concluzie sau sabie cu două tăișuri. Râd cu hohote sau mă uit, siderată, la buzele lui, din care, nu știu cum sau de unde, ies vorbe de duh, ambalate prea strident câteodată, în jargoane de cartier, fără filtru. Și îi fac semn să tacă, să nu „deranjăm”!

De când ne știm, existăm cu mult umor și cu multă iubire. Mă topesc în brațele lui calde și-i verific ochii, mulțumind cerului că încă sunt albaștri, și sufletul, că încă ne încape. Copilărim într-o bucurie completă, din care Dumnezeu ne amestecă aripile împreună, pănă transpiră mai multă credință, mai mult dor, mai multă iubire.

Alergăm pe același drum. Nu ne facem prea multe planuri, dar aruncăm buzduganele, din când în când, departe, ca să ne amintim că încă mai e cale de pășit împreună, spre mai bine. În rest, ne trăim viața de mână, recunoscători că, într-o zi friguroasă de februarie, ne-am amestecat emoțiile într-o singură inimă din care n-am vrut să evadăm vreodată.

La mulți ani, iubirea mea căzută din cer pe bucata mea de pământ! Să-ți rămână sufletul de copil și mânile calde, în mâinile mele, pentru nesfârșituri! Te iubesc!

 

Dar


Pian.
Sapă adânc,
Prinde rădăcini
În suflet
În puful ridicat
De pe mâini,
Și-n emoția bătând
În puls
De inimă slabă.

Voce.
Simte fiecare literă,
Deschide aripi
Peste zâmbete zdrobite
Și iubiri aproape
Pierdute
Sau uitate
Printre rânduri.

Muzică.
Absoarbe
Fiecare secundă deschisă
Spre neputințe,
Fiecare pauză
Dintre inimi,
Fiecare regret
Sedimentat
Pe suflet.

Pentru că nu e viață,
Nici iubire
Care să alunece
Drept, fără diezuri,
Chei sol
Și multe note
Îngrămădite
De Dumnezeu
Pe emoții
Care să ne apropie
Atunci
Totul pare
Să despartă.

Și
Ce ne-am face
Dacă în loc de inimă
N-ar bate,
Măcar din când în când,
Muzica?

 

Celui mai drag, cu dor!

Dragul nostru, e greu când timpul trece. Ochii obosesc, umerii se apleacă, amintirile, deși atât de pline și frumoase, se șterg, sufletul se împovărează de ani, dar se agață la nesfârșit de ce ar vrea să nu piardă vreodată: bucurie, oameni, viață.

Obosiți cum suntem și cu inima încărcată de un timp pe care nu știm încă să-l trăim complet, ne mințim că noi suntem și tu nu mai ești.
Realitatea e, însă, că noi trecem iar tu ești singurul care nu mai trece.

Îți strângem amintirea în brațe si ne străduim să nu uităm. Agățăm fotografii perfecte pe pereți și ne e drag când te vedem, cu zâmbetul plin și ochii verzi, îmbrățisând, cu bucurie, prieteni, familie, timpuri. Așa știm noi să rezistăm suferinței de a nu te avea aici, certându-ne când te chemăm la masă prea devreme, râzând ironic peste glumele pe care nu le înțelegem sau sfătuindu-ne să fim cuminți, pentru că are el grijă Dumnezeu.

Simțim că am pierdut. Că nu te-am apreciat suficient, că nu ți-am bătut suficient la ușă, că nu ne-am vorbit mai des, că nu ți-am spus că te iubim mai mult. Suferințe ample de oameni mici, care nu recunosc, încă, veșnicia. E greu să-ți scriem, când știm că nu vor fi răspunsuri, decât în tăcere.

35 de ani de bucurie, frumusețe, suflet și multă tristețe, pe care nu știm însă, s-o înțelegem cu bucurie. Mai e nevoie de puțin cer să-ți înțelegem zborul și de mai multă rugăciune să te simțim aproape. Poate, mai târziu, când ridurile ne vor îmbătrâni umerii și mintea, vom învăța că ne aștepți, cu bucurie, „acolo unde nu e întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”.

Dumnezeu să te odihnească!

 

Arzândă


Arde
Soare pe geană
Și
Paharul de vin
Odihnind,
În gust de bob sec,
Gânduri
Și visuri de vară.

Ard
Buze deschise,
Și
Mâinile-ntinse
Pe masa fierbinte,
În ritm de vineri,
Somnatic
Și leneș,
Cuminte.

Ard pleoape-n bujori,
Și râsete
Uscate la soare,
Ard cafele
Pe pervaz,
Arde păr amețit
De femeie
Blondă,
Pe umeri care
Ard,
Aplecați,
Sub bretele.

Ard pași
Cu toc
Scufundat în trotuare,
Arde un chef
Nebun
De plajă,
Val
Și multă
Iubire.

 

Încetinind


Închide
Soarele,
Muzica,
Robinetul din baie,
Scrâșnetul frunzelor
Aprinse
În fereastră,
Cuptorul
Cu miros de zmeură coaptă,
Lumina de pe hol,
Gândurile
Amestecate haotic
Și obosit
Peste pleoape.

Închide
Genele,
Încet.

Dar lasă visele
Aprinse.

E cald,
Plapuma e grea
Peste umeri
Iar perna miroase
A sărut pe frunte
De
Somn.
Ușor.