Author Archives: Gabriela

Însorire


Crește timpul.
Sub soare, florile mijesc
Din nimic
Iar mâinile se-ntind
De drag
Spre alte mâini.
Primăvara
Are gust a căpșună
Dulce
Și a zâmbet
Înecat într-un pahar
De vin roșu.

Crește timpul.
Ziua se lungește
La soare
Iar ochii se aprind
De căldură,
Și bine,
Și vis.
Aprilie
Are aromă de iubire
Reîncepută
De unde s-au împărțit
Trandafiri
Și săruturi.

Crește timpul.
Pașii se plimbă,
Aleator,
Pe poteci înverzite
Iar cerul se bucură,
Albastru,
De gene-adâncite-n
Poveste.

E cald
Iar mâinile noastre vorbesc
Despre soare.

 

Se-apropie-nceputul!

Se-apropie
Sfârșitul.
Din inimi,
Dumnezeu scade.
E prea puțin loc
De bucurie
În locul în care
A crescut
Prea mult om.

Se-apropie
Sfârșitul.
Mâinile se întind,
Nu să îmbrățișeze,
Ci să lovească
Binele
Din fiecare suflet,
Lacrima
Din fiecare ochi.

Se-apropie
Sfârșitul.
Păcatul triumfă
Împodobit
Cu manta roșie,
Un sărut stingher
Și
Treizeci de arginți.
E-atâta Iudă
În fiecare suflet,
Atâta neputință
În fiecare humă.

Se-apropie
Sfârșitul.
Plânge grădina Ghetismani
De durerea
Genunchiului plecat
Pe piatră,
Dumnezeind
Umanul
Cu mâinile întinse
Spre cer.

Se-apropie
Sfârșitul.
Lemnul se înalță
Veșnic
Spre cer
Și-n umeri,
Dureros
Și cald,
Ochii se închid.
Dumnezeu doarme-n trup,
Cuprins
De mâinile Mamei,
Care mângâie
Rănile de cui,
Plângând.

Se-apropie
Începutul.
Dumnezeu ne-nvață,
În sfârșit,
Iubirea
Care nu mai
Moare!

 

Marinară


Nu știu cum sunteți voi
Dar mie îmi e foarte dor
De mare.

Eram un amestec
De sare,
De mâini
Îmbrățișate,
De vânt atacând
Obraji și haine,
De soare aprins,
Cafea amară
Și multă
Iubire.

Îți amintești
Cum era
Să ne simțim buzele
Arse?

Nu știu cum sunteți voi
Dar mie îmi e foarte dor
De mare.

 

Primăvara de luni


Liniște.
Norii postesc
Gri,
Fără lacrimi.
Oamenii se mișcă,
Parcă mai încet,
Cu mâini prelungite-n umbrele,
Inutile,
Iar aerul
Miroase a fum
Și a lemn stins.

Liniște.
Primăvara se scurge
Verde
Peste copaci
Și se întinde
Într-un tablou static
De obraji calzi,
Buze înflorite-n
Zâmbet
Și flori întinse
Peste tejghele.

Gânduri se spulberă
Tăcut,
În valuri rotunde,
Reci,
Ca un pas înghețat
Scobit în trotuare,
Iar inima povestește,
În lniniște,
Despre cum primăvara
E o emoție
De început,
Un puls care se teme
Să crească,
Dar care simte
Explozia
Dincolo de umbrele,
Gânduri,
Inimi
Și cuvinte.

 

Ei!


Femeii luminoase,
Pășind pe toc,
Cu buzele pline
Și mâinile-n șold,
Femeii cu rid,
Cu umerii grei,
Și inima zid,
De prea multă
Așteptare,
Femeii cărunte,
Cu păru-n batic,
Sufletul mare
Și visul prea mic…

Femeii frumoase,
Cu suflete mici
Agățate de mâini,
Cu zâmbetul cald,
Privirea senină
Și crezul înalt,
Femeii deschise,
Îmbrățișând cer,
Oameni, fluturi,
Emoții
Și inimi de fier,
Femeii care știe
Că oamenii-s singura
Bogăție…

Femeii care luptă,
Mai tare, mai mult,
Cu lacrimile dure,
Pașii grei
Și visul cărunt,
Femeii care simte
Că lumea e un punct
Mic,
În palma lui Dumnezeu,
Din care și tu
Și eu
Ne naștem pierdut,
Cu inimi de lut.

Mamei care jertfește
Și zi, și noapte,
Și ochi, și buze,
Și suflet,
Pentru că
IUBEȘTE.

La mulți ani frumoși,
Femei și mame!
Pentru că din voi crește lumea cer și inima dragoste!

 

Suflet de femeie


Primăvara
E un sentiment verde
Îmbibat în fluturi
Și miros de lalele,
Crescute pierdut
Și aleator
În parcuri,
Inimi
Și zâmbete roșii,
Cu gropițe-n obraji.

Din mâini încălzite
-n mănuși
Și ochi albaștri
Scobiți călduros și șmecher
După fulare,
Se-aprinde-un dor
Magic
De iubire gingașă,
Renăscută
La soare,
De puls adunat
Și împărțit
La doi,
De haine lejere
Acoperind umeri
Goi,
De răsete calde
Vorbind,
Din ce în ce mai dulce,
Despre-o primăvară
Ascunsă
După un nor
Și-o grabă nebună
De ninsori
Și pași scobiți în zăpadă.

E-un dor viu
De lumină,
De fluturi,
De mărțișoare cu
Suflet de femeie
Frumoasă,
Gingașă
Și cu-n zâmbet
Uriaș
Și sincer,
Împărțind povești
Peste lume.

 

Mă cheamă Valentin!


Mă cheamă Valentin,
Am o mie de săgeți,
Aranjate în ordine,
În tolbă
Și o inimă atât de mare
Încât explodează
Dacă n-o împart.
Jobul meu
E să alerg
Aleator
Peste suflete
Și să arunc
Săgeți
Și flori
În cele mai deschise
Inimi:
Cel puțin
O mie
Pe zi.

Ce nu înțeleg
Oamenii
E că nu am timp
Să aleg
În funcție de cerințe.
Găsesc amuzante
Milioanele de scrisori
Pe care le primesc,
Mai ales de ziua mea:
”Să aibă ochii albaștri
Și zâmbetul plin!”,
”Să nu fumeze!”
”Să aibă bani
Și o mașină
Scumpă”.

Iubirea nu e direct proporțională
Cu vreo cerință
Umană
Sau cu vreo
Pregătire.

Și,
În plus,
Nu sunt detectiv!
Sunt tot emoție
Și fluturi.

Mă numesc Valentin
Și sunt dependent
De iubire,
De săgeți,
De flori
Și de inimi deschise.

 

Cafeaua de vineri


Să ne așezăm la o cafea
Amară,
Să adunăm cerul
În ochi și
Să ne încălzim mâinile
Pe căni aburinde,
Cu zâmbete ascunse de frig
Sub fulare deschise.

Să povestim despre lume
Și soare,
Simplu și cald,
Fără pretenții și scuze,
Pentru că e bună
Cafeaua amară
Cu aromă de vise
Și întâlniri de mâini
Pe cănile fripte.

Să ne odihnim tâmplele
Pe pernele calde
Și să respirăm
Aer de cafea columbiană
Primită la pachet
Din țări bronzante,
Fericiți că trăim
Frumos
Și că încă mai e bună
Lingurița întinsă
Din ceașca fierbinte
Pe buze.

Să ne bucurăm, sincer,
Că e cald înăuntru:
În casă, în suflet,
În cana din palme,
Că e vineri
Și miroase,
De departe,
A vis, a pauză,
A cafea amară,
Deși incomparabil
De dulce!

 

Aripi de carton

Creștem. Renunțăm la păpuși, mașinuțe și pături moi cu miros de acasă și ne luăm viața-n piept, cu un curaj nebun și aripile deschise. Aripi de carton. Repetăm pașii în luptă cum repetam dansuri de copii în fața oglinzii și credem cu tărie că aripile noastre pot să zboare. Ne-au spus-o atâtea zâmbete, atâția oameni care ne-au privit tinerețea cu nostalgie și cu mâinile sprijinite de umeri, în îmbrățișare.

Dăm din aripi. Încă nu știm să zburăm, dar avem speranță, avem dor, avem nebunia unui drum care ne cheamă, atât de frumos, atât de nou, atât de irezistibil. De unde să știm noi că pașii nu există fără piedici, că lacrimile fac parte din bucurie, că drumul e greu, tocmai pentru că e frumos? De unde să știm că aripile noastre-s de carton?

Ne aruncăm în iubiri, înmulțind pe degete veșnicii, în care să ne regăsim îmbătrânind împreună, la braț. Alergăm în lume. Ne fascinează luminile puternice ale orașelor scumpe, luxul roșiatic al mașinilor alunecând cu zgomot pe străzi deschise și diversitatea fețelor sumbre, grăbindu-se haotic spre metrouri. Ne întrebăm de unde vin și unde pleacă atât de repede. Învățăm să ne grăbim și noi, pentru că… așa e acum în lume. Ne grăbim să muncim, să trăim, să simțim. Ne grăbim să fim ce, poate, nu putem ajunge, pentru că idealurile noastre-s din ce în ce mai mari, mai sus, mai neatinse. Așa ne învață graba asta cumplită de a ne îmbolnăvi sufletul de a avea, din ce în ce mai mult în din ce în ce mai puțin timp.

Muncim mult. Ne stăpânim birourile scunde și sunetul tastelor aprinse sub degete și simțim că ne aparținem doar pentru că, la sfârșitul lunii, vom avea bani de chirie și de rochia verde din vitrina de peste drum. Aripile se tot deschid, mai sus, mai întinse, mai mari, cu cât ne crește dorul de cine vrem să ajungem.

Și totuși, la sfârșitul zilei, când drumul obosește și ochii se închid, după ani de muncă și oboseală ninsă-n păr alb și riduri pe frunte, realizăm că nu pașii mulți, alergați haotic, nu graba zgomotoasă a orașului plin, nu fascinația biroului în care ne îngropăm privirea ne construiesc sufletele, ne cresc oameni… ci bucuria de a avea pe cineva alături care să ne țină inima în brațe când plângem, perna de pe care nu lipsește chipul LUI, mâinile care nu se-ntind fără răspuns, rugăciunea care încă pâlpâie în suflet.

Până la urmă, aripile noastre nu știu să zboare niciodată suficient de sus. Dumnezeu ne-a dat aripi de carton. Ca să nu cădem niciodată de atât de sus încât să ne frângem sufletul. Ca să le deschidem doar pentru a îmbrățișa bucuria de a ne avea și de a ne proteja unii pe ceilalți. Ca să descoperim că iubirea nu e o luptă și o alergare continuă, ci o prezență simplă, caldă, un: „bună dimineața, iubire” care să continue până la sfârșitul drumului, când, natural, aripile se fărâmă de prea mulți ani, prea multă încercare, prea multă ploaie. Aripi de carton, dar care știu să dăruiască și, mai ales, să se deschidă pentru ceilalți.

 

Dragă Moșule

Îți scriu în fiecare an. Mai mult de când îmi îmbătrânesc obrajii și părul iar picioarele îmi obosesc mai ușor. Pentru că acum sufletul îmi plânge mai mult după copilărie și splendoarea geamurilor aburite de dorința de a te vedea la poartă, scârțâindu-ți pașii în zăpadă. Îmi crește în ochi, mai mult ca oricând, dorința de minune, de bucurie profundă a ceea ce, de peste 2000 de ani, adună inimi lângă inimi, într-un dor autentic de cer.

Mi-aș dori să te văd ondulându-ți barba între degete, poruncindu-mi să-ți cânt, așa cum făceai odată. Să fim toți 5 și să colindăm despre tine alunecând din horn sau împiedicându-ți cizmele pe fereastră. Să-i cântăm tatălui meu La mulți ani în biserică și să-i admirăm sub barbă un zâmbet mândru de a ne avea împreună. Din nou.

Dar, între timp, am rămas mai puțini și mai sensibili. Ne e ușor să ne plângem, să ne supărăm și să ne oprim din drum. Să uităm că e atât de multă frumusețe în Crăciun, atât de mult sens în lumina născută-n iesle și că nu pierdem niciodată, fără ca Dumnezeu să nu ne ridice. Ne e ușor să ne amintim ce ne lipsește, când de fapt avem Totul! Crăciunul e un prilej prea uzat de a ne număra golurile, când sufletul ar trebui să fie plin de credință și speranță.

Mie nu-mi lipsește nimic, Moșule. Bucatele-s pe masă iar inima mi-e plină de o iubire pe care știu că n-o merit. Mă strânge în brațe, în fiecare zi, omul pe care îl iubesc și alături de care mi-aș dori să împart pământul și cerul. Însă știu că dincolo de ușa pe care o încui în fiecare zi în urma mea sunt atât de multe suflete care NU AU și nu înțeleg Crăciunul. Unora le e frig, altora foame, altora greu să se ridice de unde au căzut. Iar eu am învățat să ignor nevoia pe care nu știu s-o împlinesc dincolo de mine.

De aceea te rog: dă tu, din desaga plină, bucurie ochilor triști. Deschide-le sufletele spre minunea care nu se pierde și îmbrățișează-le inimile. Să nu fie lipsă, Moșule, măcar de Crăciun.

Iar, când colindul răzbește pe străzi în miez de noapte, să nu uiți să te odihnești. Și să ai mulțumirea că nu există suflet de copil care să nu iubească bucuria de a primi nu doar cadouri, ci speranța că minunile din noi nu mor niciodată.