Mi se spune că scriu frumos, de când mă știu copil, crescut din zâmbet și poveste. Din foile albe salvez, în cuvinte, feți frumoși, Ilene Cosânzene și iubiri nemuritoare. Ca fiecare poveste care cerșește fericire veșnică și tinerețe fără de moarte, drumul cuvintelor mele se scaldă, uneori, în cădere și noroi, în vis zdrobit sau în piedici neprevăzute, din care sufletul să se înalțe, apoi, mai sus, mai departe, mai convins. Poezia mea e o destăinurie cioplită-n vers scurt, o pasiune care mă zdrobește și mă zidește. Mă scrie atât de sincer, încât uneori doare, fără să uite să mă aline apoi.

N-am știut niciodată să scriu altfel decât simplu. Cuvintele îmi alunecă din suflet fără filtru, încercând să spună exact ce simt, fără machiaj, fără sugestie care să chinuie, fără metaforă care să lovească în altă metaforă. Când eram mică, mi se amintea să nu spun tot ce gândesc. Râdeam, mă ascundeam, apoi mă regăseam la urechea prietenei celei mai bune, șoptind secrete despre o întâmplare cu flori și inimă-n gât, încă necrescută-n drojdie de viață și de sens, într-o copilărie distrată-n codițe și zâmbet larg. Mai târziu, am învățat că sufletele se tocesc în prea mult adevăr, că poverile pe care nu le duci singur apleacă și umerii celor care ascultă. Am învățat să tac și să scriu. Să mă răstorn în cuvinte, sub o metaforă simplă, din care să ies puțin mai șlefuită, de fiecare dată.

De când înțeleg că iubirea e ceea ce dăruiești, nu ceea ce reții, scriu mai des. Pentru sufletele care se țin de mână pe un cuvânt pe care am reușit să-l spun la timp, pentru ochii care au zâmbit ascultând o poveste pe care am învățat s-o spun altfel, pentru ochii albaștri care îmi țin inima-n gene, de când ne-am cunoscut într-un buchet de trandafiri și-un surâs cald.

Poezia mea e o încercare de estetică a cuvintelor simple. Mândră purtătoare a unei diplome de litere-n alfabet învățat pe de rost, îmi întind bucuria pe pagini și visez. Îl iau pe Dumnezeu de mână și-mi cânt literele-n vers, deseori alb, și rimă imperfectă, mulțumind pentru fluturi și speranță, pentru cădere și zbor, pentru iubirea care ne apropie de cer.

Nu e greu să scrii când încerci să crești. E firesc. Dacă, deschizându-ți ochii în fereastră, doare lumina sub pleoape, e pentru că adevărurile dor, înainte să arate, deși sunt atât de naturale și simple. Așa e și-n poezie. Cuvintele scrise sapă acolo unde vocea n-are curaj să urle. Și alină, apoi, sufletul zdrobit de încercare.

Știu. Despre iubire se scrie de când pământul a luat formă de suflet și zbor. Dar, nimeni, vreodată, n-a simțit exact la fel bucuria de a trăi pentru celălalt, căderea, curajul, dorul și toate momentele care ne zidesc din humă oameni.

Da, poezia mea e despre ochi albaștri, despre mâini încâlcite și emoții aprinse, despre dorul sfâșiat al celor care veghează de sus, parcă prea devreme, despre gustul de praf și ploaia care spală. Muza mea e cicălitoare și schimbătoare, dar își reface mereu plinul, privind viața prin emoția lui a fi: un suflet simplu care învață să iubească prin cuvinte.

Gabriela Chișcari

Gabriela Chișcari este autoarea volumului de versuri Emoția lui a fi, publicat în luna aprilie 2015 la Editura Contour.

Pentru comenzi, scrieți mesaje Editurii aici 🙂