Category Archives: Carti

Nu mi-e frică (Paula Săcui)

Înghesuită de gânduri și de o lume care o strivește, ca apoi să o compună la loc, mai puternică, Lola visează și se luptă. Își strânge cu grijă cuvintele și le aruncă strident în lume, la fel cum simte. Nu o limitează emoțiile și nu are rețineri în cuvinte, fie ele deranjante ochiului sensibil. Lola trăiește. Uman și cu frică de necunoscuturi. Cu un umor delicios, Lola pășește pe sârmă și încearcă să-și țină echilibrul pe parcursul poveștii, fără să uite să cadă, pentru a se ridica la loc.

Din sursa nesfîrșită de sentimente pe care și le însușește, Lola compune povești și trage concluzii realiste, inclusiv în iubire:

“Poveștile cu << și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți>> sunt strict pentru prinți și prințese”.

Lola își fumează plămânii la fel cum respiră: cu poftă de viață și de surpriză. Apoi își plânge nefericirea și admite, simplu, că e neînțeleasă. Emite teorii universale cu un umor subtil și plin de poezie, atacând subiecte de trend:

“Ce fac femeile atunci când sunt nefericite ? Unele își mai iau un amant, altele pun ziduri după ziduri.”
”Femeile au un spirit de frondă. Deși sunt realmente tâmpite, nu trebuie le arăți niciodată că ai aflat, pentru că se unesc și se revoltă. E o revoltă de coafor”.

Volumul, pe care îl găsiți sigur pe rafturile editurii ALL, e un amestec de idei întrerupte și reluate, de fiecare dată mai intens. Paginile adună gândurile autoarei exact așa cum curg, fără filtru, pentru ca logica să fie înțeleasă din subtil și din amestec, după ochii celui care citește. Nu e loc în mintea Lolei de o coerență evidentă, pentru că trăiește cu pasiune și mult, fără etichetă și fără opreliști:

”— Simt că am trăit mai multe vieți într-una singură. Doar că s-au închis, rând pe rând”.

În aceleași rânduri, afli despre ”armata” de unchi și mătuși ai Lolei, cum poți să afli și despre faptul că urăște să calce rufe. E o lectură care promite și care se respiră fără pauză, în care te regăsești sigur zâmbind și admirând o luptă care nu se oprește până în râsetul final, într-o remarcă ironică și teatrală:

”Ha-ha-ha. Acum știu ce-o să spun despre tine…”

 

Diana cu vanilie (Diana Sorescu)

Nu știu dacă ați auzit de Diana. O bucurie cu chip de  om și suflet de vanilie dulce care a învățat să scrie înainte să învețe să trăiască și care n-a știut niciodată să existe în afara cuvintelor. O explozie de sentiment și emoție evoluând brusc într-o femeie extraordinară, dar care n-a uitat vreodată să fie copil, liber și sincer, fără prea multe subtilități și fără fard. Un om frumos și simplu în bucuriile care zidesc, complex în trăire, pasiune și cuvinte.

Înainte să-și ridice aripile spre cer, Diana a scris despre lumea pe care avea s-o părăsească repede, dar pe care o iubea complet. Îndrăgostit de viață, blogul ei s-a transformat ușor într-o carte explozivă, de savurat oricând foamea de emoție crește iar sufletul tânjește după sens și puritate. “Diana cu vanilie” se găsește sigur pe rafturile editurii ALL și povestește nu numai despre Diane vesele în căutare de prăjituri, pantofi și infinite amintiri cu Hello Kitty, ci și despre frumusețe, umanitate, prietenie, iubire și despre tot ce înseamnă urcuș sau cădere în drumuri desenând fericire în ținte și pași.

“Începuturi” e un capitol galopant, înghesuind copilării ieșite din matcă și vreri de viață abia înflorită. Dintr-un “roller coaster” în care încă îi e teamă să se urce, pentru că viața zboară pe șine și-și caută vârful la fel de repede cum își descoperă prăpastia, Diana trăiește profund în spatele cuvintelor și-și enumeră, în mod egal, pasiunile și fricile, fără filtru: gem de caise, prietenie, toamnă, vanilie, Hello Kitty, iubire, împlinire, 2012, mulțumire, cozonac și coji ascuțite de nucă, tristețe și fericire, Dumnezeu, un șir de emoții care-o construiesc uman într-un suflet mare.

Lăsând în urmă “începuturile”, Diana învață să vorbească despre “Oameni”. Și o face sincer și extrem de frumos. Vorbește despre oamenii liberi, mereu în devenire, despre alegeri și despre cum pasivitatea te oprește din a trăi, despre dor și sufletele fără de care nu poate să existe, despre femei, bărbați și clișeu în portretizare, despre minune și viață. Cuvintele ei curg limpede și-și fac loc din sânge în inimă, în puls, în ființă. Pentru că sufletul ei descoperit în litere și sensuri e întrebarea și de multe ori răspunsul atâtor oameni morderni, închiși în carapacea unor gânduri și emoții, fără “instrucțiuni de utilizare”.

Diana le spune “pe bune” pentru că le trăiește. Nu înțelege de ce “dragostea durează 3 ani” și convinge cu leacul de a fi mereu pregătiți să ne “aranjăm” trupul și sufletul pentru celălalt, pentru a nu deveni o banalitate. Se amuză teribil de “prostia” femeii îndrăgostite, fără să acuze, încearcă să descifreze enigmele femeii nedescrifrate și ale bărbatului comod și e convinsă că povestea cu broasca și prințul a fost spusă pe dos, pentru că după sărut nu urmează… prințul. Îi e teamă de boala contemporană a oamenilor care suferă de invidie, ură și de prea puțină dragoste și știe că singura soluție nu e a diseca în psihologie, cât e a-i face loc lui Dumnezeu acolo unde de prea mult timp se depune praf în suflet. Și, după atâtea neputințe descifrate în răutate și artificiu, Diana nu judecă. Pentru că știe că în spatele răutății e multă durere.

“Nebuloase” vorbește despre ființă la nivel de iubire și sacrificiu. Lacrimile Dianei sunt libere și curg pentru ce se pierde în “câștigul” devenirii: relații care pier, iubiri șterse de praf și ținute în bibliotecă fără a fi uitate vreodată, plecarea lui, plecarea ei, dorul care sfâșie, minuni noi care cresc pulsul și întind aripile, prietenii pe ecrane versus prietenii reale crescute cu mâna întinsă și muuuultă vanilie și ciocolată, fără de care viața n-are gust. Spre final, Diana știe deja: iubirea adevărată e cea care se respiră la nesfârșit: “Știți că vă iubiți când noțiunea de-a rămâne toată viața împreună vă sperie pentru că… e prea puțin” și că: “oricât ai învăța, încă n-ai învățat nimic”.

O carte care te trăiește continuu, ruptă din poezie și suflet mult, mult, îngrămădit bine în doar 26 de ani în care Diana a trăit aici cât alții într-o viață o neîncetată bucurie de a trăi. Cu zgomot. Cu pasiune. Și cu multe cuvinte.

 

„Cel care mă așteaptă” (Parinoush Saniee)

Crește într-un mediu ostil feminității. Își cerșește dreptul de „a fi” în fața bărbaților din familia ei, de a fi uitată măcar, dacă nu iubită. Simte nevoia să-l îmbrățișeze pe tatăl ei, într-o revărsare de iubire copilărească, dar se blochează, pentru că nu „se cuvine” ca o femeie să se apropie astfel de un bărbat. Violența, îngenunchierea femeii, anularea drepturilor, sunt practici comune în numele religiei lor. Femeia nu există decât prin bărbatul ei.2847_Cel-care-ma-asteapta_coperta

Masuum este o luptătoare. Iubirea nu-i este permisă, pentru că nu are putere de decizie. Orice încercare de a schimba atitudinea celorlalți în entuziasmul credinței în bine îi este curmată prin violență, atât fizică, în plăcerea cruzimii fraților ei, cât și psihică, cicatrici vizibile în viitorul pe care nu poate să și-l aleagă. Continue reading

 

Viața secretă a albinelor (Sue Monk Kidd)

Ce faci când ai de ales între sânge, care pulsează în tine gene pe care nu ai vrea să le recunoști, și prietenie, care îți neagă decepțiile, și îți dă încredere în frumos și umanitate? Alegi prietenia! Pentru că dincolo de culoarea pielii și de lipsa unui comportament educat ca obligație, a școlii, strălucește bunătatea. Iar dincolo de legăturile familiale, de locuința pe care Lily o împarte cu un om pe care nu și-l recunoaște ca tată, se ambiționează un comportament violent, care impune și nu propune, care consumă, care omoară.

Continue reading

 

Peștișorul de aur (J.M.G Le Clezio)

Câteodată am senzația că mă duce drumul pe-o linie fixă, fără stânga, fără dreapta, doar înainte. Nu cred în destin, pentru că ar fi prea simplu să-mi ghidez sufletul unei încadrări predestinate, dar cred în influență. O influență pe care o simți în șoc și limite, în neputință și încâlcire de senzații.

Laila pare să nu aibă putere de decizie în propria viață. Furată la 6 ani, își pierde identitatea, rădăcinile, și trăiește „la suprafață”, luptând cu un drum pe care nu și-l apropriază, dar la care se adaptează… de nevoie.

Și crește. Turiști în „soarta” ei hotărâtă, oamenii o iubesc sau o refuză, o apropie sau o îndepărtează, în extremă, fără rezerve de ambele părți. Până să-și cunoască limitele, Laila se pierde și de redescoperă, dar își păstrează drumul: spre muzică, spre sine, spre strada cea veche și albă din care odată, când nu știa să creadă, a fost furată… într-un sac și într-un destin:

  • O, pește, peștișor de aur, ai mare grijă! Căci sunt atâtea capcane și năvoade întinse pentru tine în lumea asta.
  • Îmi era teamă de întuneric, teamă de noapte. Îmi aduc aminte că mă trezeam câteodată și simțeam teama intrând în mine ca un șarpe înghețat. Nu mai îndrăzneam nici să respir.
  • Continue reading

 

Călătorie într-un picior (Herta Muller)

Un drum sinuos, cu oameni pe care îi întâlnește întâmplător și care-i devin destin. Irene îl întâlnește pe Franz, apoi pe Stefan, apoi pe Thomas. Cei trei îi devin prilej de conversație acută, deși doar pe primul îl iubește total. Viața ei se construiește din gânduri subtile, din coincidențe emoționale pe care nu și le justifică, din gesturi deloc comune, însușite natural (ca gestul simplu al ridicării unei frunze în mână, deodată simțită goală, absentă). Ochii ei descriu intim, în detalii lucide, lumea pe care și-o trăiește observând și iubind. O carte în imagini, deși fără poze, cu fir epic minimalizat, dar care descrie, amplu și dur, un destin singular:

Continue reading

 

De veghe în lanul de secară (J. D. Salinger)

„Și așa mai departe”… Din două-n două fraze, Holden își afirmă neputința de a mai da explicații, de a continua câte o poveste, de a insista în a ne spune. O carte lejeră, cuceritoare prin simplitatea limbajului și prin caracterul atipic al băiatului „divorțat” de Pencey și de educația formală, dar care încântă prin cursivitatea gândului și ironia replicilor. Cele câteva zile pe care și le petrece în afara școlii, în „ispite” ale viitorului pe care nu știe cum să și-l construiască, sunt rod de idei înrădăcinate și crescute în mintea unui minor încă necopt, dar care-și cere dreptul la părere și catalogare și, în tic adolescentin, „așa mai departe”:

 

Jurnalul fericirii (Nicolae Steinhardt)

Nu, nu contează unde te afli. Fericirea nu e dependentă de spațiu, ci își extrage seva din suflete.  Mi-e greu să mă plâng azi. M-aș contrazice și mi-aș nărui speranța înălțată pe cuvinte, ale unui om care și-a câștigat substanța între ziduri și care, retras din „generozitatea” lumii ca posibilitate, și-a găsit libertatea și fermitatea credinței într-o celulă. Paradoxal și ciudat cum omul are nevoie de lecții și de suferință pentru a aprecia bucuria, de singurătate pentru a dori comuniune, de ziduri pentru a-și zidi propria libertate.

Un om extraordinar și-a pus pe hârtie viața, amintindu-și. Din fiecare rând pe care l-a trăit, scriind, se desprind lecții: de istorie, de filosofie, de ortodoxie, de… viață, în definitiv. Pentru el, chiar dacă izolat între gratii, închisoarea a fost o eliberare, o sursă necontenită de fericire. Pentru că, dintre oamenii pe care i-a fost dat să-i întâlnească, poezia, bunătatea și credința s-au revărsat peste sufletul lui infinit mai mult decât în libertatea din afara zidurilor. Și așa, viața lui, ca dar, și-a înmulțit talanții prin cuvinte:

  • În prezența tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoți din ele pofta nebună de a trăi și de a lupta.
  • Continue reading

 

„Umbra vântului” (Carlos Ruiz Zafon)


Din când în când mă  mai descoperă  câte o carte…  Își face loc pe etajeră și mă așteaptă, neplanificat, să facem cunoștință. Recunoscătoare întâmplării, o deschid și încep să ne citim: eu pe ea, strivind rânduri cu poftă, ea pe mine, pentru că eu eram de mult timp ascunsă-n litere, în spatele unor nume pe care nu le recunosc, a unor oameni pe care nu-i știu, dar pe care îi înțeleg.

„Umbra vântului” este o joacă de oameni mari, o „De-a v-ați ascunselea” maturizată prin detalii și indicii, raționalizări și trăiri exacerbate. Din „Cimitirul cărților uitate” Daniel alege să-și ducă viața la „Umbra vântului”, pentru că nu mai există scăpare din momentul în care decide să citească. O noapte de lectură îi schimbă definitiv drumul: intrigi, mister, deducție și imposibil, tomul ales transformă secolul al XX-lea într-o poveste nouă, cu ierarhii bine puse la punct în diferențiere. Oamenii puternici domină, victimele ascultă sau se revoltă fără noimă în spatele puterii. O carte într-o carte își spune cuvântul ferm, cu pasiune și inițiativă, astfel încât Daniel își transformă viața într-o eternă căutare: a autorului volumului, dar și a propriei persoane. Cuvintele cărții îl urmăresc până la confundare, oamenii pe care îi întâlnește îl marchează definitiv iar iubirea îl ajută să se descopere. Un destin tulbure, o carte demnă, pe scurt: Continue reading

 

Vocea cunoașterii – Don Miguel Ruiz

Îmi plac mult cărțile care mi se împrumută. Au pe pagini amprente de ochi cunoscuți și praf subiectiv pe litere. Le deschid altfel, le citesc repede, dintr-o „datorie” de om mare, care nu se vrea întârziind, ci doar bucurându-se de momentul posibil, de drag.

Din nou Ruiz. Într-un stil deja cunoscut, al revelației „frumuseții” și „perfecțiunii” vieții, ne povestește despre cum, de fapt, fiecare își construiește povestea vieții personal, trasând obstacole sau depășindu-le, având încredere sau căzând, înmulțind din credință sau… renunțând. Cunoștințe de altfel clasice, dar desenate de Ruiz într-un mod personal și simplu, comod citirii aproape fără vârstă.

Și totuși, rândurile îmi sunt străine… Colorate în revelație și absolut – al vieții, al credinței, al iubirii, Ruiz vorbește aproape utopic, poate încercând ca, prin extremă, să ne țintească visul un pic mai sus decât media resemnată. Da, iubirea e veșnică, totală, omniprezentă. Da, viața e un dar, unul neprețuit și absolut, pe care nu trebuie să-l risipim în banalitate. Da, credința adevărată mută munții, ai neîncrederii, ai obstacolelor, ai piedicilor, ai neputinței. Dar nu, nu putem filtra totul prin emoții, deși autentice, nu putem renunța la cunoștințe, la conștiință, la minte, la bagaj. Nu putem renunța la trecut, ci trebuie să învățăm din el. Nu putem trăi iubirea singuri, deși e pretutindeni.

Șirul întrebărilor mele continuă iar răspunsurile scad din generalitate. Pentru că drumul meu se vrea uman, personal, cu vis și întâmplare, niciodată egoist, niciodată singur.

Ruiz ne arată o cale. A lui:

  • Umanitatea nu reprezintă decât o singură ființă vie.
  • Dacă cineva ne spune o minciună și noi o acceptăm, aceasta se înrădăcinează în mintea noastră. Ea prinde puteri și începe să crească la fel ca un copac care se hrănește din sol.
  • Continue reading