Category Archives: Concursuri

Nu-s

winter-heart
De-aș fi
Frunză,
Mi-aș trăi,
Fără regret,
Toamna
În apus ruginiu.
Aș muri,
De dragul vântului
Care mă așează,
Uscată,
În părul tău,
Încâlcit
În creangă
Și în gânduri.

De-aș fi
Fulg,
Mi-aș topi,
Fără teamă,
Steaua
Într-un fular,
Care mă avântă,
Rece,
În palma ta,
Caldă
În iarnă
Și-n îmbrățișare.

De-aș fi
Umbră,
Mi-aș risipi,
Credulă,
Forma
În soare crud,
Ce-mi stinge
Puterea
În ochii tăi,
Plini
De cer
Și de lumină.

Dar am crescut
În oase
Și în sânge.
Nu-mi sting
Privirea
În rugină,
Nici nu mă pierd,
În soarele de-amiază.
Trăiesc
Și-n toamnă,
Și în iarnă,
Și mă topesc
În palma ta,
Fără să mă pierd.

E cald
Și frig
În ochii tăi.
De unde să te-ncep,
Iubire?

 

Doina copilăriei

Împărțeam o pătură roz, un colț de pâine de la „mobilă” și-un pumn îndesat cu zahăr, pentru merele verzi din poală, murdărindu-ne tricourile definitiv. Ziua începea la 7, chiar dacă era vacanță. Ne trezeam cu gândul amorțit, cu foamea-n buzunare și șosetele împrăștiate prin cameră, întotdeauna fără pereche. Șlapii ni-i sortam frumos, pe culori, în fața ușii de afară, de cu seară. Din punga verde, cu ursuleț pe partea dreaptă, nu lipseau cărțile de joc, volumele lui Dostoievski și Harry Potter… pentru ea, tablele victoriei și Doina tuturor zilelor.
imagesCAUT61Q8
O purtam în buzunarul gecii aurii, primită de la doamna Melania, că „eu n-o port și m-am gândit la tine”. O înghesuiam între caiete, chiar dacă riscam o emoliere cu miros de copilărie a foilor de română, cu marginea trasată cu degetele libere, că… linie n-aveam niciodată. O strângeam în pătură, la fel de roz ca marginile învechite ale materialului tocit, dar cu un efect strălucitor pe mâinile crăpate de vânt, de scobit în pământ cartofi pentru copt de la vecinii „neștiutori”, de la frig. În fața oglinzii mici de la tata, Doina se întindea simplu pe obraji, fără urme hidratante uleioase, hrănindu-mi pielea întotdeauna bronzată cu vitamine și sănătate.

Eram prea visătoare ca să citesc ingrediente și să-mi îngrijesc tenul urmărind reclame „tonifiante”. Îmi murdăream tălpile goale în iarbă, alergând după „vaca nebună”, portocalie cu pete albe, pe care încercam s-o întorc la „calea cea bună” iar, în pauzele de la viață palpitantă, îmi întindeam pe față bucuria de la „Doina”. O aveam de la mama. Și mama nu credea în creme, cum nu mă credea niciodată că ziua ar trebui să înceapă de la 10 în vacanță, și uda roșiile la 6 dimineața, cu spor timpuriu și gândul la ce ar fi bine să gătească la micul dejun. Dar mama credea în „Doina” de la bunica. Pentru că orice spunea bunica, Dumnezeu s-o odihnească, era sfânt și bătut în cuie.

Știam de pe atunci că Doina schimbă vieți. Îmi imaginam că punctele roșiatice de pe tenul ars nu pot trece de la sine, chiar dacă îmi împrospătam dimineața și seara tenul cu apă de fântână și cu măști periodice din miere cu iaurt. Stilul meu de viață era alert. Alergam după pâine, la fel cum alergam la mătușa Ica după făină de porumb de împrumut. N-aveam bani în pușculiță, mai mult decât să-mi permit o inimioară cu ciocolată de la „Maraton” în weekendurile însorite. Însă, nu simțeam niciodată că aș avea nevoie mai mult decât de oamenii pe care deja îi aveam în viață și de libertatea pe care mi-o permiteam până dimineață la fotbal cu băieții în drum, sau la serile de dormit în fân, cu cearșafuri albe dedesubt și găinile în camera de vizavi. Cu toate astea, aveam nevoie să strălucesc în diminețile în care îl vedeam purtându-și ochii negri pe la poartă și parfumul pe care-l recunoșteam înecându-mi corăbiile în visare. Un strop de Doina pe mâini și pe față îmi conturau existența definitoriu. Îmi râdeam bună-dispoziția forțat, ca să m-audă, și apoi îl salutam din vârful mâinii bronzate, cu ochi strălucind de revedere.
crema-Doina
Am crescut. În urmă, pașii-mi sunt plini de amintiri împărțite pe trotuarul acoperit cu pătura roz, zâmbind a copilărie și împlinire, și de noroi conturându-mi lecțiile de viață în lovituri semnificative. Peste atâtea neputințe și bucurii, Doina mi-a rămas prieten de nădejde. Un strat de demachiant, ștergându-mi fruntea de impuritățile zilei, o urmă de cremă strălucindu-mi obrajii în sănătate și moștenirea de la mama nu dă greș niciodată. Iar mâinile îmi sunt întotdeauna fine și încă au miros de copilărie. Îmi spune și Krem că mi-s „minunată” după o porție de Doina împrospătându-mi obrajii cu bună dispoziție vitaminizată. O tradiție cu Farmec, în colaborare cu Krem, se disting frumos, într-un clip scurt, care să atingă nu numai auzul fin al cunoscătorilor de muzică bună, ci și orgoliul femeilor care se respectă.

Iar eu, cu banii de pușculiță, îmi prelungesc la nesfârșit o copilărie iubită, cu Doina în buzunar și gândul la merele verzi din grădina bunicii.

Acest articol participă la ulima probă din Superblog 2013.

 

Pe locuri, fiți gata, share!

Orice idee e un microunivers, o poveste înfășurată bine în personalitatea unei minți, în cuprinsul unui suflet. Suntem surse inepuizabile de creație. Gândim. Pe fiecare idee împletită în curaj câteodată pueril, altădată calculat, cresc perspective, inovații, lumi adunate în șanse de schimbare. Cele mai multe gânduri, însă, nu se împart. Puterea unui stimul, frumusețea unei minți strălucite, se epuizează pe non-curaj, pe linia dreaptă, pe neputința pesimismului prin comparație sau a lipsei de popularitate. Și, ce e mai trist, decât o aproape-schimbare, o aproape-perspectivă, o aproape-revelație?

downloadAm trecut, de mult timp, de vremea scrisorilor parfumate și a mesajelor în sticlă. Cu un click, șansele de a face cunoscută o minune cresc infinit. Mințile rezonează pe o idee împărtășită iar perspectiva schimbă suflete, stimulează cunoștințe, transformă. O idee bună, odată cunoscută, se lansează, fără greș, ascendent, până explodează în revelație comună. În mediul virtual, nu tăcerea comunică, pentru că non-verbalul nu e interpretabil în virtual decât segmentat, pe posibilitate, pe ce ar putea să reprezinte, subiectiv, o absență. Internetul e lumea cuvintelor spuse, a afirmațiilor subliniate, a informației fără limite.

Blogging. Renunțând la rețelele sociale care împart idei scindate și mai puțin povești, oamenii își așează sufletul pe o platformă singulară, din care să regăsești, în arhivă, trăirile și ideile cumulate ale unui om. Gratuitatea domeniilor, însă, limitează cunoașterea blloggurilor, fie ele și de „substanță”. Cu cât mai multe inițiative de blogging, cu atât mai puține șanse de a te face cunoscut, fără a implica resurse reale în acest sens. Cunoașterea unui blog de valoare ține nu numai de șansă, ci și de conexiunile pe care ți le creezi. Un blog de succes, în parteneriat cu unul de început va crește, automat, șansa juniorului de a fi cunoscut în online. Participarea la concursuri, investirea de timp în a te face vizibil ca blogger fie în domenii de nișă, fie ca popularizare generală, îți construiesc profilul de persoană virtuală și te definesc, prin relație cu bloggerii parteneri.

Ceea ce m-a ajutat pe mine să cresc, atât ca vizibilitate, de la 2-10 vizualizări pe zi ale blogului, până la peste 100 zilnic, a fost, excluzând conținutul liric al paginii, felul în care mi-am creat legături în online. A scrie nu este o condiție sine qua non a succesului, ci o obligativitate. Ceea ce diferențiază e felul în care o faci, oamenii de care te „atașezi” ca pagină, modalitățile de popularizare. De la publicarea unui articol pe săptămână, decizia de a scrie o dată la cel puțin două zile a fost doar începutul ascendenței blogului. Am citit mult. Mi-am dedicat timp cunoașterii bloggerilor pe care i-am acceptat în blogroll și am urmărit doar subiecții pe care i-am considerat demni de online. Toateblogurile.ro este doar un exemplu de popularizare eficientă a conținutului unui blog. Dedicat tuturor nișelor și paginilor în online, rețeaua mi-a fost un „pretext” de socializare, de popularizare a propriilor articole, de cunoaștere a unor talente abia ivite, de participare la concursuri.

Pe lângă blogurile cu caracter personal, pe care le adaugi în lista de legături blogosferice, partenerii media sunt esențiali în creșterea cercului de cunoaștere a unei pagini. Ca un zvon bine gândit, care popularizează o idee de dragul „small talkului” și are un succes nebănuit în a face cunoscută o veste, o idee frumoasă se filtrează, fără greș, prin partenerii media, în cercuri care pot defini soarta unui blog, a unui concurs, a unei pagini care-și caută victimele în online. Superblog este, cu siguranță, un exemplu din topul celor mai cunoscute concursuri blogosferice. Puterea pe care o are în online este datorată, în mare parte, partenerilor media, care doresc să-și asocieze numele cu ideea de concurs de creativitate și advertising, și urmăresc, popularizând, etapele fiecărei probe, „focul” participanților, eșecul celor care pleacă și curajul celor care rămân. Important, la sfârșitul unei astfel de competiții, e ideea din jurul concursului, felul în care se scrie despre ceea ce a fost. Cu o experiență definitorie, partenerii media sunt cei care fortifică imaginea online a unui astfel de concurs, conferindu-i personalitate.
download (1)
Pentru mine, colaborarea online este felul în care mă identific și mă construiesc. În afara page-rankului, definit prin relația vizualizări-contacte-popularizare, care își extrage seva din „schimb de link” și „share”, ceea ce contează sunt oamenii pe care-i întâlnești, exemplele frumoase de „bune scriituri”, ideea care explodează în online, prin ceea ce transmite. O idee bună vinde. Tăcerile din jurul unei idei o omoară. Desigur, un loc mai fruntaș în Zelist nu e, niciodată, de ignorat, întrucât îți calculează nu numai valoarea ca popularitate, ci schițează și profilul bloggerilor similari și ai celor care și-au asociat numele cu pagina ta.

Avantajul, într-o colaborare, e întotdeauna mutual. Ideile mele convertesc ideile tale sau le cumulează. Împreună, segmentul de forță crește, impactul se extinde. Fără parteneriat, ideile rămân microuniversuri încă neexplorate, pierzându-și din curaj, din sevă, din imaginație. Bloggingul e un pretext de cunoaștere și de scriitură împărtășită. A citi dintr-o carte nu e desuet. Ceea ce fac, însă, blogurile, e să popularizeze cărți, înainte de a fi citite, să descopere idei, înainte de a fi subliniate, să scrie o prefață, înainte să deschidă drumuri pentru un talent care se va transforma într-o carte.

Bloggingul e un semn de carte care-și schimbă pagina, în funcție de evoluția ideilor. Dacă le împarți, cartea nu se termină niciodată.

Acest articol participă la Superblog 2013.

 

Desenează-ți sufletul!

header-dcac_tcm420-1264155
Când visează, copiii strâng din gene
Pe fiecare nor atins,
Își prind, râzând, îngeri de pene
Și-i țin în brațe cu dor stins,
Alene.
Iar, când pe frunte cresc balauri,
În vis haotic, printre zmei,
Își joacă spade pe coclauri,
Până înving, cu vârfu-n piei
De dinozauri. Continue reading

 

”Cuvintele sunt cărările faptelor”

Nu mă strângeai în brațe prea des. Cu ochi protectori și privirea caldă, îmi clădeai zilele frumos, sub da și nu, fără variantă de mijloc. Știai că orice fel de „poate” mi-ar fi adunat speranța-n geană, inutil, sau mi-ar fi alungat curajul pe marginea terenului, în poveste niciodată pregătită să înceapă. Nu mă așteptai seara în fața școlii. M-ai învățat că drumul pe care îl cunoști e cel mai scurt. L-am priceput, de mână cu tine, în primele două zile de școală, în pași mărunți. Nu ți-era teamă că mă rătăcesc, cu cei 7 ani de-acasă în spinare. Pentru că de la 5 ani, pașii Gabrielei alergau departe, în pădurea din fața casei bunicii, la cules flori de salcâm, sau la citit pe pajiști „Furnica și porumbița” lui Tolstoi, cu ochii pe văcuța portocalie, din care admiram, cu un băț de salcie în mână, petele albe.

Ai fi vrut să-mi dai totul. Din bucurie – esența, din credință – plinul, din mămăliga cu brânză și smântână – bucata cea mai mare. Îți certam, de foame, migala și aranjamentul în farfurie și, la sfârșit, priveam cu jenă jumătatea nesavurată din porție. Pentru că niciodată nu-mi era de ajuns, când te grăbeam, cu furculița-n mână. Bucuriile pe care mi le dăruiai erau calculate, muncite cu spălatul vaselor pe căpșuni, jocul Scufiței la ușa bunicii pe ciuperci cu smântână la comandă, filmul de la ora 8 pe pâine tocită-n scaun de bicicletă și orele-n drum cu vecinii pe rugăciunea de la ora 7, pe ceas.
1456682_623538654371128_1753319345_n (1)
Îmi împleteai șosete de lână și căciuli cu floricele strânse-n ac, în nuanțele copilăriei: roșu, verde și galben. Părul mi se așeza, turtit și perfect împletit, sub operele tale de artă, iar, din șosete, după câteva purtări, îmi ieșeau degetele printre ațe, de prea multă libertate, de prea multă viață. Le coseam pe furiș, când îți admirai codițele de ceapă, abia ivite-n straturi, din grădină.

Cuvintele tale nu erau multe. Nu sunt nici acum. Dar, în fiecare literă cu accent, așezai un zâmbet larg, care aduna în expresii riduri „mihocești”, în moștenire de familie, și spirit câștigat de viață cu suflet. Înțelegeam, cu fiecare cuvânt, că ceea ce spui te construiește pe un drum, te definește, că ești ceea ce spui, nu numai ceea ce faci.

Îți aminteai, seara, la masa poveștilor, lângă frații tăi zâmbind la indigo, de copilăria desculț, cu literele-n mână și joaca-n picioare. Împreună, erați cea mai frumoasă familie despre care am auzit amintindu-se vreodată. Școliți și aranjați în cămășile toarse de bunica, vă petreceați timpul numai împreună, până vorbele v-au construit faptele în drumuri firești, spre înainte. Vă priviți încă, din drumuri paralele. Când bucuria vă luminează căile, vă îmbrățișati mâinile și vă sărutați obrajii, la o cafea, în intersecție. Apoi, cu mâinile încă simțind bucuria întâlnirii, vă întoarceți pe drumul vostru, singular, din care v-ați construit esența, în cuvinte simple, definindu-vă sufletul și pașii.

Azi, îți duc dorul vocii, mângâind vorbe calde, moldovenești: „Ce faci? Ai mâncat azi? Ai pus zacusca aia la frigider? Mai ai bani? Acasă când vii?”. Cuvintele îți definesc locul, de mamă încă simțind în vene iubirea care protejează, care nu scade, care nu uită niciodată.

Pe 1 ianuarie mai aduni un an de suflet. Încă un an pe care să ți-l punem în rama celor mai frumoase mame. Ca dar, Luxury Gifts.ro îmi întinde o poveste în cristale Swarovski sclipitoare, care să-ți amintească ce ai fost mereu pentru mine: un exemplu de credință, de cuvinte și tăceri construind suflete și drumuri, de frumusețe-n privire și-n fapte: „Cuvintele sunt cărările faptelor” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Așa m-ai învățat! Din cartea-n coperți groase, ridicând pulsul inimii spre cer, niciodată spre pământ.

Acest articol participă la Superblog 2013.

 

Dragă Moșule

Nu mai știu cum arăți. Ți-au pus fes roșu pe cap și barbă ondulată pe obraji, ți-au așezat un zâmbet ilar pe buze, să fii fotogenic. Un clișeu de revistă. Ți-am cerut o fotografie demult, îți amintești? N-a ajuns nici acum… Când eram mică de tot, cât o ghindă uitată pe masa de bucătărie, îmi imaginam că ai obrajii trași, ochii adânciți și riduri dese pe frunte. O frumusețe ascetică, subtilizând în chip povara unor dorințe pe care nu puteai să le uiți niciodată. Pentru că îți construiau sufletul. Sincer. Întreg. „La scara B, un copil credul, și-a scrijelit pe felicitarea argintie un desen: o bicicletă verde, cu roți subțiri, ca a vecinului de la 4; la spitalul „Sfântu Ioan” o fetiță care-și șterge nasul cu mâneca, își aranjează dorința pe un șervețel, agramat și din suflet: „s-ă nu moară mama mâne”; sub un brad de plastic, doi copii își râd soarta frățească, servind pe furiș caramele din pomul bucuriei, și își împărtășesc secrete la ureche: Mie sigur o să-mi aducă o tabletă, i-am lăsat și-un pahar de ceai pe noptieră. Cu miere.”

Mi-ar plăcea să vorbim. Să-ți înțeleg povara din spate. Cred că e tare grea în perioada asta. Îți mulțumește cineva vreodată după ce aterizezi pe horn și le îmbraci noaptea în poveste?

Craciunul-in-cele-mai-frumoase-povestiri
Și acum am emoții când îți scriu. De când cu lumea rigid îmbrăcată în costum sau strivind dureros podele sub tocuri, am învățat să cresc mare. Mi-am luat în brațe cuvintele, mi-am pus în cârlig sufletul copilăriei și am așteptat să vii, fără să îți scriu. Când citeam “Povestea de Crăciun” a lui Dickens mi te imaginam șoptindu-i lui Scrooge la ureche, învățându-l că „binele pe care ai șansa să îl faci e cel mai bun cadou pe care poți să-l primești de Ajun”. Și încercam să nu mai dau din banii mamei colindătorilor, ci să-mi descarc averea din gâsca albă, cu gaură la gât.
Între timp, am adunat în „Crăciunul în cele mai frumoase povestiri” ale Nemirei „Spiridușii Crăciunului” și „Șapte drumeți sărmani” ale lui Dickens. Cu gândul la tine și la binele pe care îl împarți.

Vreau să fiu copil, Moșule, de Crăciun! Să-mi strâng între degete bomboanele cu lichior furate din cutia tatălui, să-mi râd vacanța de iarnă printre dinți, cu chef de colind și chitară-ntre degete înghețate, și să nu știu ce înseamnă întreținere și rate, plângându-mi ignoranța, lipită de fusta mamei. Vreau să mă strige bunica la masă de la poartă și să-mi fie teamă să mai stau la joacă-n drum, chiar dacă șotronu-i incomplet scrijelit pe trotuar. Vreau un suflet neciobit de întâmplare, un oracol cu inimioare la colț și o foaie albă pe care să trasez tremurând o Sailor Moon naivă, visând la Mamoru și la trandafirul roșu.

Iar seara, târziu, sub candela aprinsă-n teamă de duhuri rele, vreau să adorm știind că viața e o copilărie pe care, dacă vrei, poți să n-o pierzi niciodată.

Acest articol participă la Superblog 2013.

Nemira_rosu

 

Cu stil!

Dimineață. Metroul plânge de oameni înghesuiți coate-n coate, mirosindu-și parfumurile în diagonală, fără alternativă, fără scăpare. E sufocant! „Urmează stația Aviatorilor, cu peronul pe partea stângă”. Degetele mi se tocesc pe tavan, în echilibru perisabil. Amorțesc. Cămașa neagră, pătată-n vișiniu, de mătase fină, își întinde materialul, excesiv și deranjant, alunecând pe piele, zgâriind stilul gândit cu zâmbet în oglindă, în așteptarea întâlnirii de seară, în pasaj. Tocurile-mi prind rădăcini pe podeaua mișcând. Cedez și-mi resemnez privirea pe cămașa șifonată-n echilibristica matinală: „Oricum n-am călcat-o bine aseară” și „nu există ținută impecabilă, există oameni cu stil”.tumblr_m2q64wX1sw1qdoff2o1_500_large

Mă grăbesc. Pașii mi se aglomerează în trotuar, împiedicat, de parcă abia acum învață să-și poarte tocurile cui. Chin. Piatra suferă sub cizme, cămașa plânge-n piele, rece și-n riduri timpurii, iar fusta-mi înghesuie coapsele, în mers dirijat, haotic. Stilul meu se soarbe-n toamnă târzie, și-și strânge roadele-ntr-un mers bolnav, săltat, cu mâinile gesticulând în aer chinuri matinale. Jacheta-mi curbează talia și-mi roade spatele-n etichetă, insuportabil. Și… e abia luni.

Întâlnire. Îmi trasez un zâmbet cu rujul vișiniu, fără excese. Cămașa nu se aranjează sub degetele stângace, repetând operațiuni neconcordante. Gulerul își ondulează cutele adânci la baza gâtului iar privirea-și caută ținta prin lentilă. A ajuns… Iar mie îmi zboară gândul la ridurile-n guler și din coate.

Acasă. Picioarele-mi plâng, obosite. Pe umerașe, stau cuminți rochițe colorate fără rezerve, în materiale pretențioase sau elastice. Nu le port. Pentru că nu am timp să le calc. Pentru că mă obsedează ridurile ascunse-n material sau evidente. Pentru că nu-mi iubesc electrocasnicele din debara, la fel cum nu iubesc diminețile forțându-mi ochii mici să-și îndoaie genele.
tda503001p
Cercetare. Cu ochii-n lentilă groasă, îmi strâng privirile pe-un site specializat în produse electrocasnice, în gând acaparant: „Repede, până nu se demodează rochițele din șifonier”. Bosch. În lumină primitoare, îmi zâmbește un fier de călcat cu aură miraculoasă. Calcă, fără să lase urme, nu distruge țesăturile, își răsfață hainele în aburi, fără să le atenueze culorile. Parcă nu mă mai sfidează atât de mult electrocasnicele astea mici, cu tentative de stoarcere a degetelor în durere friptă.

Perfecțiune. Un concept steril în obiectivitate. Nu există perfect, decât prin prisma unei priviri. Îmi așez rochia pe talie. În oglindă, bucățile de material pretențios, în tăietură office, se așează precis, centimetric, pe fiecare linie a pielii. La gât port lănțișorul bunicii, în suflet bucuria revederii în pasaj de diseară iar, pe masa de călcat din spatele ușii, stă agățat cu stil fierul de călcat de pe Market Online, ultimă achiziție în variantă practico-modernă, care-mi face treaba de casnică „neconvinsă” pe fugă, fără greș.

Recunosc. Nu am răbdare. La fel cum nu pot să-mi controlez degetele alergând după prăjitura din farfuria magică a mamei, așa-mi aleg, de pe umeraș, hainele pentru a doua zi. Grăbit, calculând timpul pe centimentru pătrat de materiale. Până la urmă, alegerea e absolut subiectivă și personală, necondiționând ocazia de a doua zi. Pentru că nu cred în perfecțiunea unei ținute, ci în stilul unic de a purta o haină. Zâmbetul asortează sublim culorile tomnatice, ochii verzi încântă în rochițele de vară. Ce contează însă, pentru un plus de punctaj la prima vedere, e linia fină a hainelor, lipsa cutelor, prospețimea culorilor. Iar produsele Bosch, generos împărțite în promoții, ușurează munca oricărei femei cu pretenții de stil și oricărui bărbat care-și poartă costumul pe umeri, după ce l-a jertfit pe masa de călcat.bosch-250x250

Mâine am nuntă. Nu vreau să particip, dar îmi forțez pașii spre locul de acțiune. Pe umeri am rochia de la ultima întâlnire. E călcată perfect. „Nimeni n-o să știe că nu e primă apariție”. Stilul se poartă pe toc aproape comod și pe brățară asortată ochilor. Iar rochia e încă verde, încă nouă. Îmi tocesc gândurile pe stradă, pășind mărunt, cu florile gâtuite-n mâna dreaptă, contra vântului.

Bosch. Cum mă-mbrac azi?
Cu stil!

Acest articol participă la Superblog 2013.

 

Pentru că așa trebuie să fie

În suflete de copii, puritatea se vinde la kilogram. Într-un trup mic, firav cât o petală strânsă în degete pentru miros, sufletul e întotdeauna mare. Un paradox trecut prin generații nesfârșite, dar natural, la fel cum iubirea încape într-o inimă, deși se simte-n fior din tălpi până-n creștet, total.
children_baby_pure_girl_funny_cute_and_fun-bec91650eb730767e57b3c5b1cc61358_h_large

Copilăria își polenizează puritatea în sinceritate, în atitudinea de bine și rău încă nefiltrată social, încă neumbrită de ideea de consecință și motiv. „Da’ de ce ești așa grasă? De ce ai nasul așa lung?”. O spun vădit, fără rezerve, cu mila-n ochi și zâmbetul pe buze, pentru că așa simt, pentru că nu există motiv să nu întrebe. Puritatea lor nu e numai privire caldă, limpede, obraji albi și zâmbet divin, deplin valabile, dar comune în interpretare. Puritatea lor e replică tăioasă, sinceritate care doare, cuvinte care umplu și golesc, uimesc prin perspectivă, prin logică, prin credință: „Tati, un’ se duc norii când se duc?”. Zâmbind, molipsit de frumusețea sufletului încă necopt, îi răspunde distrat, intrând în jocul poveștii: „În țara norilor…”
Continue reading

 

Luxury Gifts. Concurs „fără ocazie”

Mă gândeam să-ți spun o poveste… Ar șterge din tăria obrajilor crispați și ți-ar scobi un zâmbet în margine de buză. Vezi? Oamenii buni nu știu să-și ascundă emoțiile în mască jovială. Ți-ar face bine doi ochi verzi îmbrăcați în trup firav, unduind o talie subțire, de prințesă trăind povești nemuritoare. Și… cât de bine te-ai ascunde, când te ajunge drumul în pas împiedicat și trist, în strălucire cu gust de terapie: ușoară, simplă, la îndemână.
cercei-cristale-2554-46ce43-1-300x300x0

Da, știu! Când ești trist, te îmbraci impecabil. Întodeauna ai făcut așa! Când te certam, îmi spuneai că asta îți dădea siguranță și un plus de încredere. Încrederea că nimeni nu te-ar putea citi în spatele costumului bleumarin, asortând o cravată sobră și doi ochi albaștri. Pentru că, așa e, frumusețea îmbrăcată-n eleganță impune, șterge urmele nesiguranței, ale amprentelor apăsând un suflet permeabil. Deși mă distanțai, cu privire tulbure, nu rezistai glumei mele înfășurate-n ironie, fixând un amuzament redundant, de „aproape” soție guralivă: „Ți-ai uitat butonii, tristule. Prinde-i!”
butoni-cristale-swarovski-3664-ce7d59-1-300x300x0

Azi, am o propunere. Poate te-ai săturat de povești și de ochi verzi etalând frumuseți nemuritoare, așa că îți propun o soluție. N-ai nevoie de ocazii să te simți important! O să mă contrazici și o să-mi spui că vine Moș Nicolae și anul ăsta ghetuțele n-o să se umple de la sine.. Dar, serios, nu ai nevoie decât de un suflet tânăr și de puțină speranță. Fericirea stă în lucrurile pe care le împarți fără motiv evident. Uite, ieri, într-o tentativă de terapie prin shopping, absolut măgulitoare eului meu permeabil, am dat peste un videoclip promovat de Luxury Gifts.

Nu era, însă, pentru mine. Eu îmi port, încă, la gât, lănțișorul cu cristale câștigat într-un concurs de poezie în miez de iarnă, un trifoi cu patru foi, îmbrăcat în pietriciele de o frumusețe simplă, încântătoare. Recunosc, întotdeauna m-au privit altfel bijuteriile cu cristale: convingător, elegant, seducând. În schimb, ăsta era pentru tine, pe cuvânt! Niciodată n-am știut să fac un cadou cbutoni-cadouri-penru-barbati-3577-fb3de6-1-300x300x0u stil unui bărbat. L-am îmbrăcat din cap până-n picioare, i-am pus în mâini mănuși, în păr căciulă, și am uitat de subtilitate, de mesajul din spatele cadoului. Ori, aici, ți se dau oferte în funcție de stil (bărbatul contemplator, bărbatul neomodernist, bărbatul iubitor de muzică bună, etc).

Și, pentru că nu poate să treacă seara, până nu spun despre ce e vorba de fapt, ți-am pregătit o supriză. În colaborare cu Luxury Gifts și nevoia de ocazie „fără ocazie”, care să te facă să te simți bine, în spatele costumului bleumarin sau a rochiei croite elegant, din umeri până la genunchi, chiar dacă nu e preț de nuntă sau de gală, oferim un voucher de 50% reducere cadou celei mai frumoase minți. Produsele disponibile sunt cele care mi-au făcut cu ochiul de la prima întâlnire virtuală: cele din gama de bijuterii de fantezie (coliere, cercei, accesorii broșe, brățări) sau din gama butonilor.

Oricât mi-aș dori să ofer premiul celor mai frumoși ochi, nu mi-aș ierta subiectivitatea. Așa că, de la mic la mare, vă invit să-mi răspundeți la o întrebare simplă:

bratara-bijuterie-0993-1-300x300x0„Când a fost ultima dată când ați oferit un cadou fără ocazie și de ce?”

Nu, nu-mi scrie o poveste. Răspunde simplu și frumos, ca și cum i-ai destăinui unei prietene bune o bucurie nouă. Cea mai frumoasă ocazie „fără motiv” va fi premiată cu un voucher din partea Luxury Gifts la sfârșitul lunii noiembrie. Răspunsurile le primesc aici, în comentarii, până pe 19 noiembrie, la miez de noapte, după care, cu ochi voit obiectiv, o să le-mpart și-o să le disec, până se distinge câștigătorul, prin ineditul răspunsului și prin cel mai bun cadou „fără ocazie”. Câștigătorul va fi anunțat pe data de 21 noiembrie, dimineața, cu urale și felicitări sincere.

Vă aștept la concurs. E, poate, mai puțin convențional, dar e cu bucurie.

Luxury Gifts vă oferă, eu vă încerc.

Succes!

Update! Cu o mică întârziere și o mai mare bucurie, anunț cu drag câștigătoarea concursului. Este vorba despre Teodea și răspunsul ei simplu și cald, care anunță poveste, bucuria prieteniei și frumusețea „non-ocaziei” în cadouri:
„Zilele trecute i-am daruit unei prietene dragi o carte. Motivul: sclipirea din ochii ei, bucuria, uimirea ca a primit ceva fara o ocazie speciala.

Felicitări, Teodea. Și să te bucuri în continuare de prietenie!

Acest articol participă la Superblog 2013.

 

Vila Alpin. Straja munților

Am auzit de departe, dintr-un colț de buză împânzit cu povești de seară, că străjuiește în inima munților Strajei un loc încărcat de o energie aparte, care atrage sufletele obosite și le evaporă grijile în bună dispoziție și relaxare.

La 50 de metri depărtare de pârtie, printre zăpezi de iarnă timpurie și urme de bocanci hotărâți, Vila Alpin Straja deschide larg ușile fiecărui călător îndrăgostit de aerul de munte și de frumusețea albă sau tomnatică a Retezaților Hunedoarei.vila-alpin-straja

Azi sunt obosită. Mi se lipesc genele de obraji, cu putere magnetică, iar gândurile se odihnesc placid, pe urme de birou atacând liniștea de weekend. Nevoia de diferență își cere drepturile mai mult ca oricând: nevoia de aer, de natură, de conexiune. După ultima poveste a mătușii Ica despre Straja, îmi dezlipesc ochii din tavan și-mi întind privirea pe ofertele Retezaților, cu dor de ducă și de simplitate trăită plin, în inima munților, cu schiurile în picioare și zâmbetul pe buze. Continue reading