Category Archives: Concursuri

Copilărie-n miez

img_passion
De când mă știu copil,
Cu ochii-n nor și buzele-n surâs,
Mă prinde-n spirit bibliofil
Un dor de litere,
Constrâns.

Adun cuvinte peste gând,
Cu poezia-n mânecă și-n miez,
Și-mi storc din inimă să-mi vând
La porție de-ntreguri și de puls
Din crez.

Sunt fan metaforă de când
Mă știe mama c-am fost pui de lapte
Și scriu cu dorul pe genunchi, plăpând,
Cu lingura ciobind brânzeturi coapte,
Zi
Și noapte.

Copilăria mi-am trăit-o-aprins,
Cu buzele sorbind lapte-n cafele,
Pe fiecare colț de pâine am întins
Brânză-n smântână, gust de-acasă, strâns
Prin piele.

Am prins pe ață bucurii mărunte
Pân-am crescut din trup până-n tavan,
Și-mi spune lumea că mi-e scris în frunte
Să-mi scrijelesc din suflet și din zâmbet
An
De an.

Acum, când am în ochi priviri arzânde
Și-n ceas îmi bat iubiri în stoc
Din nostalgie mă cuprinde
Un dor profund de brânză și de joc
Și-mi vine ceasul să-l întorc
În ieri –
La loc.

Mi-e dor să fiu copil cu dinți de lapte
Și să-mi apuc păpuși de păr albastru,
Să-ntind crema de brânză peste carte
Și să aprind povești… departe –
Din astru
‘n astru.

Azi mă-nfioară anii ce m-amână,
Mă prinde viața-n zid cu gând hidos,
Iar eu, fan brânză, cremă și smântână
Îmi fac un urs de mămăligă, plin
Îmi pun viața în cui, haina pe dos,
Îmi țin cu suflu-ntreg iubirile de mână
Și-mi cânt cu foc cheful din os,
În dans absurd și de prisos,
Cu vână.
delaco_fan_branza_proof1

Articol scris pentru Superblog 2013,

 

Să călătorești – always a good idea!

“Călătorului îi stă bine cu drumul”. În tandem cu simplitatea proverbului românesc îndrăgostit de adevăruri, mă recunosc vinovată. Deși îndrăgostită de șotroane și de peticul de iarbă din grădină, am iubit întotdeauna provocarea luminii de vizavi, o curiozitate cu gust de explorare și de adrenalină. Am călătorit încet, cu teama de privirea ucigătoare a vecinei, de la coacăzele absolut seducătoare ale grădinii Vașcovicei, niciodată mai bune ca atunci când mi le sustrăgeam cu forța din crenguțele subțiri și necoapte, până la portocalele roșii ale Romei, strivite între degete în pauza de masă, pitorească, la umbra catedralei Sfântul Petru, și mai gustoasă ca niciodată.

Înarmată cu o curiozitate explozivă în zâmbet și educativă în pași, mă declar dependentă de călătorie. Pentru că nu știu să exist în afara sufletelor, a diferenței și a comuniunii, a simplității salutului de dimineață, stors printre picăturile de cafea, și a întâlnirii oamenilor frumoși, în săruturi pe obraz cu înțelesuri, mi-a fost întotdeauna mai ușor să vorbesc decât să tac, să cunosc, decât să uit, să merg, decât să stau. Mă reîndrăgostesc, în fiecare zi, de necunoscuturi, de posibilitate, de visare. Și ce alt fel de a simți mai surprinzător, mai plin de aventură, mai personal, există decât visul american, cu dantură albă și ștampila imprimată clar pe „aici e posibil!”?o-NEW-YORK-CITY-SKYLINE-facebook Continue reading

 

Rege la degetul mic

În muntele esențelor puternice, pe tronul cel mai râvnit al împărăției Coty, domnea o regină atotputernică, fără aseamăn în frumusețe. Ochii negri, pielea albă, părul stins în tăciune, mâinile ferme strângând sub inelul rangului însemnul puterii, rochia roșie, în ton cu buzele aprinse, picioarele prinse-n toc subțire, toate îi confereau o postură unică, de perfecțiune încă neimaginată, divagând din realități impersonale, insuficiente. Numele îi era predestinat, întrucât îi contura puterea și rangul în același timp, fără să-i anuleze din frumusețe: Killer Queen.

Unul dintre cele mai râvnite momente pe care și-l putea dori orice curtean sau om de rând al împărăției era să o vadă pe regină zâmbind. În lumina chipului ei se strângeau toate grijile lumii, topindu-se sub privirea adâncă și buzele îndoite, simulând perfecțiuni în fiecare surâs. La picioarele ei stăteau lumile și cerul, sufletele și gândurile, iar orice frumusețe a împărăției își lua seva din mâinile ei, gesticulând porunci în aer, cu grație în gest și-n privire.

Deși își contura chipul în oglindă în fiecare dimineață și-și admira frumusețea prin fiecare por, din șarmul ei părea să lipsească ingredientul final, aura de magie care să-i plece la picioare împărăția definitiv, esența eului, parfumul. Zi de zi primea la curte chimiști veniți din cele șapte rânduri ale lumii, talente definite sau încă nedescoperite, oameni care să-și pună sufletul pe tavă, în sticluțe mici, din care Killer Queen să-și aleagă magia pentru totdeauna. Din toate, însă, lipsea ingredientul ei, aroma care, în amestecul pulsului reginei, să pună sub tăcere o întreagă împărăție, o întreagă lume…
Continue reading

 

De dragul gustului

Recunosc! Nu vrea capul să-mi stea pe umeri! Se alintă-n miros de cozonac și nucă, se apleacă să guste din farfuria surorii, după ce-i distrage atenția, cu subtilitatea poftei puerile de dimineață, își cațără nasul după mirosul inconfundabil de poale-n brâu, așezate strategic de mama deasupra dulapului de bucătărie și acoperite cu un prosop moale, să nu se usuce. Papilele îmi dictează starea de bine, constrângător și redundant, în foame de mâncăruri tradiționale, aranjate, fără greș, în farfurie, după o abstinență trudită cu mâinile pe chibrit și în oale, cu stomacul flămând strâns în șorț, să nu se prindă făina pe tricou, și cu gura uscată de poftă și așteptare.

logo-hotpoint-ariston

Nu sunt un fenomen în bucătărie… Mă ajută, însă, atitudinea pozitivă și bucuria de a face cadou o masă caldă. Din ciorbă n-o să lipsească, niciodată, smântâna proaspătă și pătrunjelul mărunțit, din prăjitură ciocolata, iar din clătite magiunul de prune cu nuci. Indiferent de stare, sufletul o să-mi crească vizibil, dacă-mi așez în farfurie chinedle îngropate-n nucă și zahăr. Gustul dulce îmi înțelege neputințele, tristețile, și mi le diseacă mărunt, până se șterg, infim, din univers.

Ca tot omul încă netrecut prin lume cât să conteze cu plus consistent, am un regret culinar, căruia nu reușesc să-i dau de capăt. Mi-l întârzii, de fiecare dată când mă strânge gustul imaginat de nări, în amintire. Moment în care, cu telefonul subtilizând alintat numele mamei, o sun pe maestră: „Maaaaa, ciocolată de casă când îmi trimiți?”. Cu zâmbet distins printre cuvinte, mama îmi pune deliciul la pachet și mă alintă-n cantități industriale. Pentru că niciodată nu e prea mult pentru „Găbița mamei”.

Mă pun pe treabă. Cacao, lapte praf (din ăla de la ruși, că e mai ieftin), zahăr, esență de vanilie și rom, margarină și unt. O rețetă cu tradiție de familie și ingrediente simple. Într-un ibric separat, fierb pe ceas zahărul topit în apă. Scurg amestecul în cacao și lapte praf și pun totul pe foc. Mă dor mâinile de greutatea lingurei de inox, mă strâng nările de poftă. Ucid mărunt fiecare urmă de lapte praf netopit și adaug nuca prăjită și alunele. La final, după ce tăvile se bucură de plinuri, mă rog să aibă gustul de acasă. Nici vorbă! Ori ochiul n-a fost puternic, ori mâna mea prea potrivită, ori zahărul netopit. O sun pe mama și-mi potrivesc glasul în implorare puerilă: „Nu-mi iese! Trimite-mi tu!”

Cap între palme. Realist, îmi cântăresc problemele din ochi. Rețeta e, pe mâinile mamei, o obișnuință deloc desuetă. „Auzi, maaaa, dar de ce se simte zahărul în ciocolata mea?”. „Focul…, focul, l-ai potrivit?”. Mama își topea mereu mâinile pe aragazul vechi (Gina noastră vișinie), de care nu s-a despărțit nici până azi, de dragul gustului strâns în ochiurile afumate, singurele care știu s-o asculte.
hotpoint-ariston-kio-644-dd-z
Am mare nevoie de o minune din aia electrică, din care siropul meu, potrivit la 100 grade, să iasă o esență delicioasă de bună dispoziție. În plus de asta, mi-aș scuti degetele de scânteia chibritului și de mierea lipită pe vârfuri, ca să treacă… MarketOnline.ro își întinde pe pervaz plite electrice în design și funcționalități multiple. Îmi aleg victima, o frumusețe neagră cu 4 ochiuri și 9 nivele de putere. Dintre incorporabile, îmi atrage atenția prin eleganță și simplitate, fără a neglija partea funcțională. Îi cântăresc episoadele culinare și-mi încep aventura, cu șorțul în brațe.

Dimineață. Cu mâinile încă obosindu-mi ochii, în gesturi de copil stângaci, îmi agăț pofta într-o omletă cu iaurt și verdeață, gust de copilărie adorat și simplu. Plita îmi recunoaște stângăcia. Îi reglez programul și-mi gătește ea, fără comentarii. Data viitoare, negociem. La amiază, însă, mă strânge de obraji pofta de cozonac înecat în miez de nucă și stafide. Cercetez terenul pe siteul vinovat și-mi alunecă privirea pe categoria de cuptoare incorporabile Hotpoint Ariston. „S-ar potrivi perfect în bucătăria mea mică”. Cadoul de Crăciun își face loc la ușă, cu câteva luni înainte. „For the love of cake”. Din brațele cuptorului și a tavei adânci, sub supravegherea elvețiană a ceasului digital, un cozonac bine crescut, cu miros de acasă, îmi pune dinții pe jar și-mi proiectează gustul în euforie. N-am răbdare să aștept așa că mă predau gustului, fără rezerve de temperaturi și buze fripte.

Seara, îi analizez comorile în spatele ușii. Parcă ar merge un pui la rotisor copt peste tava cu bere, asezonat în sos de smântână cu usturoi. Poate se conturează o nouă tradiție culinară. Tavă avem. Programe avem. Rotisor este. Mai rămâne să-mi programez cuptorul să-și facă treaba, în timp ce-mi odihnesc picioarele și mintea la un serial și-o porție de somn mic. Tehnologie, siguranță și simplitate îmi stârnesc pofta de gust al prezentului, în rețete tradiționale sau noi, în impact de serotonină. Din gura cuptorului, în aburi de bere și miros de copt, îmi așez deliciul pe masă și prietenii pe taburete. E preț de cină și de sărbătoare.

Pentru că gustul copilăriei se pregătește la foc potrivit. Cu dragoste.

Acest articol participă la Superblog 2013. De dragul gustului.

 

Călătoria

Articol timid scris pentru concursul “Fotografiaţi de Bresson”. al revistei Catchy.Wanted_F_022

– Suntem atât de mici, draga mea. Vezi? Ai degetele firave. Dacă le-aș strânge cu toată dragostea pe care ți-o port, te-ai topi.
– Atunci nu mă strânge.

Zâmbetul ei, ușor stângaci, se pierdea albastru în ochii lui cu geană scurtă. Trenul le măsura bătăile inimii infidel, dar alert. Căldura le gâdila frunțile cu gust de soare copt în primăvară iar degetele se frământau unele în altele, numărând secundele pe arătătoare.

– Știi ce îmi place mie la trenuri?
– Ce?
– Că întotdeauna duc acasă. Oamenii se plâng de distanțe, de praf, de nerăbdare, dar…
– Ce ne-am face fără trenuri?
– Dar… drumul nu e niciodată scurt, când te întorci acasă.
– Hai să cumpărăm un tren! Așa, oriunde am pleca, am ști că e spre casă.

Așa era Elena. Își purta în gropița din obraz vise pragmatice și le înșira scurt, tăind din emfaza și talentul lui de a înșira la nesfârșit povești cu undă nostalgică. Pentru că, adeseori, Sebastian vorbea la fel cum scria: complicând lucrurile simple.
Se cunoscuseră într-un tren, cu doi ani în urmă. El: privire ageră, părul cârlionțat, ars de soare pe margini, gulerul îndoit neglijent pe partea stângă. Ea: chip alb, sprâceana arcuită, degetele fine, bătând ritmul melodiei de la radio de aseară, ceva cu flori albastre. Față-n față, priveau oblic, fiecare spre încălțămintea celuilalt, într-o resemnare comodă a așteptării.

– Mergi spre Craiova?
– Da.
– Și eu.

Firesc, simplu, o conversație banală, cu amprenta sincerității pe care o cere vagonul unui tren, în care doi necunoscuți împart cuvinte, cu siguranța că nu se vor mai vedea niciodată.

S-au revăzut, apoi, la cofetărie. El, la o masă rotundă, îndoit pe un scaun de plastic alb, cu marginea roasă, împărțea un ecler cu o fată cu păr arămiu și zâmbet întors; împărtășeau același zâmbet, aceiași obraji proeminenți, cu cearcăne fine, aceiași ochi albaștri, cu geana scurtă. Ea, privind în vitrină, cu degetele încălzind sticla groasă, indecis.

Vorbeau. Elena îi sorbea cuvintele, îngânând câte un „da” timid peste fraze. Sebastian își aranja fără accent părul revoltat și povestea. Îi plăcea să vorbească aproape la fel de mult cât îi plăcea să scrie. O făcea cu patimă, trasând în aer cuvinte cu degetele, cu o forță de expunere extraordinară, iubind fiecare sunet, fiecare literă ondulată în sensuri.

După doi ani în care nu au mai tăcut niciodată, nici măcar când buzele nu se deschideau firesc spre cuvinte, împărțeau același drum spre Craiova. Privirile nu mai erau timide, așteptarea nu mai era resemnată. Când trenul le măsura bătăile inimii, cu infidelitatea unui ceas stricat, horcăind pe șinele dure, el o strângea în brațe, sărutându-i fruntea lată și tachinând-o:

– Ți-am spus că frunțile late sunt cele mai frumoase. Încap pe ele mai multe săruturi.
S-au căsătorit la București, în ultimul an de facultate. Cu lacrimi în ochi, mama ei i-a dăruit năframa bunicii, verde, cu broderie roșie, și i-a urat nepoți sănătoși:
– N-am timp nici să mor, d-apoi să fiu bunică! râdea tanti Maria, cu sufletul strâns de despărțire.
Într-un timp scurt după ce și-au unit destinele, cei doi au învățat că trăiau unul prin celălalt, pentru celălalt, mai mult decât pentru sine. Firescul gesturilor, bucuria cuvintelor, timpul împreună, dilatat în poveste de viață neplanificată, îi făceau să creadă că n-au existat niciodată unul în afara celuilalt, mai mult decât ca să se aștepte; că n-au existat în afara trenului care duce acasă.
– Te-ai gândit vreodată de câte ori repetăm lucurile care ne plac?
– Ce lucruri?
– Îmbrățișările, cuvintele, întâlnirile, cărțile.
– Iubirile?
– Nu, iubito. Nu există iubiri. Există doar iubire.

Cu rochia decent încovoiată pe genunchi, Elena dormea acum, repetând drumul întâlnirii lor. Era seară și răcoare. În somn întrerupt, cu pielea cerșind alint de-mbrățișare, îndrăgostiții visau: la Craiova, la Alina lor de 4 luni și câteva zile, sau poate… la Alin, la Paști și lumânarea aprinsă, cu ceara topind degete fine. Sebastian se trezea, uneori, și-și aranja, cu grijă, servieta cu foi în spatele cămășii. Elena își întindea picioarele pe scaunul de alături și-și mișca mâinile, în liniște. Niciodată n-a știut cum să-și țină mâinile. Când vorbea, le lipea, imobil, de marginea trupului, de teamă să nu spună mai mult decât cuvintele. Când dansa, le pulsa, fără țintă, pe lângă fustă, agățând, parcă, în aer, ritmuri necunoscute. Când dormea, amorțeau. Ura senzația că mâinile nu-i aparțineau și le resuscita cu greu, cu mișcări lente. Își ținea mâna dreaptă în dreptul frunții și ațipea.

– Elena! Elena!

– Elenaaaa!
– Ce e?
– Am ajuns!
– Unde?
– Cum unde? Acasă!

În urmă: un tren împletind o poveste. Înainte: un scriitor cu părul răvășit în bucle arse de soare și o studentă cu fruntea lată, fără rid, împletind săruturi.

Mai multe articole, aici.

 

Farmecul primei impresii

Știi când lumina bate pe fereastră exact pe ochii tăi, deși în jur e întuneric, tulburându-ți somnul de dimineață? Când pe drum e o singură pietricică, înfiptă în ciment cu îndrăzneală puerilă, de care te împiedici iremediabil? Știi când îți iei inima-n dinți și-i dai o palmă nefericirii, s-o amețești în acțiune, iar nefericirea nu știe să-și întoarcă celălalt obraz și te lovește profund, cu forța furiei și a provocării de a fi îndrăznit? Sunt momente pe care nu știi să le explici, care se întâmplă, neglijând laitmotivul „după ploaie, soare” – „după râset, plânset”, care te construiesc iritabil sau puternic, ambițios sau delăsător, credul sau timid, OM.
farmec-gerovital
De cele mai multe ori, lucrurile astea mici, care provoacă sufletul să-și iasă din carapace și să lupte, sunt momente pe care le ratezi, cuvinte pe care le auzi, păreri împărțite, judecăți. Deși, aparent, suntem mici universuri închise, în care ricoșează gândurile celorlalți, în care trăim independent, într-o eră în care eul ia locul comuniunii, cuvintele se strâng în ceilalți cu ecou puternic, redundant. Judecățile încep, întotdeauna, cu suprafața. Până să se ajungă la conținut, primele treizeci de secunde pun etichete definitorii asupra fiecărei persoane.

Mă ridic din pat, cu picioare leneșe și obraji amorțiți de căldura pernei. Îmi împleticesc pașii, îmi strâng părul și-mi stâlcesc fața în oglindă. N-au dispărut! Îmi îngrop capul în palme, cu sentința privirilor din metrou acoperindu-mi trupul și subțiindu-mi sufletul de substanță.

Simțeam că liceul e un loc feeric, de împărțit prieteni și prime iubiri savuroase. Îmi subtilizam replici în minte, mă pregăteam intens pentru fiecare aproape dialog, aproape privire, aproape relație. Eram, însă, în simplitatea mea, un om comun. Fără extravaganțe, cu o sensibilitate câteodată enervantă, îmi seceram părerile în principii învățate, moștenite cu tot cu patos și credință. În plus de asta, nu mă ajutau deloc obrajii roșii, împregnați în boala adolescenței, crudă și fără leac.

Suprafețele mi-au fost, pentru mult timp, păreri de profunzime. Îmi calculam frumusețea în procente de ochi migdalați, ten frumos, buze roșii. Drumul meu era închegat în așteptare. Poate pentru că, de prea multe ori, mi-am refuzat plăcerea de a fi parte ale unor momente edificatoare, din cauza etichetei.t

Bal. Pe trepte flutură rochii de mătase și voal, în culori subtile sau aprinse. Își poartă oamenii cu eleganță și stil. Obrajii fini își alintă blushul în piele sănătoasă, tânără. De acasă, cu rochia îmbrăcată pe jumătate, îmi scutur privirea în oglindă. Pe frunte, broboane de neputință cresc inestetic, sub retușuri de pudră, inutilă. Nu merg.

Făt Frumos. Mă vede, la distanță, cum îmi clătesc privirea în imaginea lui încețoșată. Mă cheamă, din deget, să-mi adăp curiozitatea alintată. Un pas în față și mă întorc. Poate durea prima părere. Tenul meu e un dezastru de sebum și probleme înfloritoare. Evit frumusețea momentului, de teama unui „poate-moment”: a fi îndepărtată, din cauza unei suprafețe.

1.76. Înălțimea e încurajatoare. Top-modelul mă privește isteric, neînțelegându-mi întorsătura buzelor, neputința privirii. Din spatele dorinței de a fi „cândva… prințesă”, mă strânge realitatea de obraji. Roșii, cu pete inegale, strânse în acnee vulgară.

Fiecare moment al vieții mi-a fost întipărit de o etichetă. Peste bucuria de a fi suflet, de a avea un conținut constrâns de ambalaj, suprafața și-a cerut, infinit, dreptul de a modela păreri definitive.

Îmi privesc în oglindă, pentru ultima dată, cicatricile neputinței. Pe masă stă așezat, la loc de cinste, pachetul magic de bună dispoziție: un gel spumant antimicrobian, o cremă sebo-reglatoare purificatoare și un baton corector pentru impurități. Le desfac și le așez pe pielea avidă de cunoaștere, de schimbare. Porii mi se deschid, se curăță, sub puterea plantelor și a agenților activi, tenul intinerește. După doar câteva săptămâni, prima impresie îmi surâde, eticheta se desprinde, bucuria suprafeței își caută victimele în evenimente la care nu mai lipsesc, pentru simplu motiv că nu mai există constrângere, cauză, efect spinos.

Gerovital Plant Stop Acnee își împlinește rolul și vindecă tenul cu probleme. Mi-o amintesc și eu azi, admirându-mi obrajii în oglindă, cu gândul la întâlnirea de la ora șase. Între timp, am fost învățată o lecție care să-mi desprindă gustul de etichetă, în favoarea omului: „You don’t have a soul. You are a soul. You have a body” (C.S.Lewis). Pentru că ceea ce am devine ceea ce sunt doar atunci când face sufletul să crească…

Gerovital. Farmecul primei impresii.

Acest articol participă la Superblog 2013.

 

În „ograda” vecinului

Căldură. Pe pielea aprinsă-n sintetic se scutură soarele-n urme de vară. Cu pletele-n vânt și pașii strivind șlapi de plastic în numere mici, școliții din Sfântu Ilie își trăiesc viața cu patos, în episoade neînțelese de curaj pueril.

Baza e pregătită. Cu scutul în față și mâinile încă tremurânde, doi viteji se pregătesc de asalt. În spate, trei timide își plimbă privirea peste grădină:„Liber!”. Pe o potecă lăturalnică, strategii își pregătesc discursul motivațional: „Batem la ușă sau strigăm?”
images
– Nenea Damiaaaaaaan! Nenea Damiaaaaaaan! Continue reading

 

Toyota Auris. Dependența de viață

– Ține-ți mâinile pe volan când conduci, dragule!
– Bine, iubito! Am înțeles! Nu vrei să mă săruți!…Brand signature PMS

Sub râsetele surde, lumea își întoarce iremediabil sensul în gropița ei din obrazul stâng. Privirea se oprește, magnetizant, pe colțurile buzelor aprinse, îndoite în bucurie simplă, copilărească.

– Uită-te la drum, nărodule! mă alintă ironic, și-și închide genele încovoiate repetat, în mișcări amuzate, dar absolut seducătoare.

Întind mâna dreaptă spre părul ei, răsfirat în ochi și-n buze, în haos teatral. Mă prefac erou și-i mișc bucla răsfrântă pe obraz după ureche. Îmi zâmbește angelic și copiază o postură hollywoodiană, în râset alb, cu gesturi aferente de peisaj. Îi dau un ghiont și clipa se oprește sub impact.

Mâinile îmi aleargă haotic pe volan, gândul nu mă mai ascultă. Sub frâna ascuțită, pământul pare să fugă de sub roțile elegante, învins. Centura își strânge victimele, protector, într-o îmbrățișare din ce în ce mai strânsă. Un țipăt de rezervă își aleargă neuronii în puls zvâcnit și în vină explozivă. Suntem vii!

Afară, fixând linia fină a Toyotei Auris, doi centimetri despart șoseaua de prăpastie, viața de moarte. Miroase a aer de munte și a liniște stătută. Din brațele mașinii, două mâini se ridică încrezător, în siguranță, mulțumind pentru șansă. Irina îi zâmbește eroului, cu sufletul mic, înlemnit de întâmplare:
toyota-yaris-hybrid-2012-exterior-tme-001-prev_tcm420-1128303
– Sunt bine! Ia-mă-n brațe!

Cu trupurile mici, sprijinite de capotă, cei doi își contemplă, pentru prima dată cu ochii strălucind, viața rămasă. Își înghesuie mâinile una în cealaltă, cu dor prevăzut, și-și lasă gândurile să se odihnească în aerul tăios al munților. Din spate, Toyota le zâmbește hibrid, a plânset, scurs din durerea aproape-întâmplării, și a zâmbet, al șansei la viață. E îmbrăcată-n luptă și-n personalitate iar strânsoarea corpului metalic încântă în simplitate puternică, încrezută.
Continue reading

 

Hai acasă!

Mă trezeam în fiecare dimineață într-o zarvă de nedescris. Aveam șase ani, vârsta la care bucuria de a avea lumina aprinsă pe hol când dormi, ca să se răsfrângă pe pernă, și nevoia de a simți un suflet lângă tine, care să-ți salveze imaginea bolnăvicioasă în monștri și umbre, erau esențiale. Dormeam câte șapte în cameră, în paturi etajate. Seara, după ce ne făceam lecțiile, aveam voie să ne jucăm o oră, înainte de somn. Mama Maria ne spunea că suntem cuminți. În schimb, mama Anelia ne certa și ne repeta că suntem răi, pentru că nu făceam liniște la amiază, când își întindea oasele pe canapeaua din hol, să doarmă după prânz. Avea oricum o față colțurasă și ochii haini. Mi-o imaginam mereu pe coperta poveștii mele preferate, în chip de vrăjitoare. I-ar fi stat bine cu păru-n coiful alungit și cu vârf demonic și negru.

Îmi intrase în reflex cuvântul „mamă”. Nu știam să-l justific. Îl foloseam nelimitat, în fața fiecărei angajate de la cămin, ca o formulă de respect pretențios, în semn de rverență. Îmi era, pe atunci, străi sensul suav al bucuriei de a pronunța niște litere care să-nglobeze o lume, ideea de iubire necondiționată, care să lege suflete firesc, familiar, ideea de „mamă” ca sânge, ca familie, ca frumos.

De trei ani încoace, însă, o femeie înaltă, cu ambii obraji scobiți în gropițe și zâmbetul cald, ne vizita aproape în fiecare weekend. Ne aducea cornuri cu ciocolată și sărățele și ne spunea povești, când îi stăteam în brațe. I-am spus și ei „mamă”, neștiind că pentru cei de afară cuvântul însemna infinit mai mult, o emoție atingând culmi, o responzabilizare crescândă, un plus. Nu știam să spun „dumneavoastră”, așa că, de fiecare dată când o întâmpinam, îi luam mâinile și mă adresam firesc: „Bună ziua, mamă!” N-a lipsit de atunci, niciodată. Îmi mângâia părul de pe frunte și mă învârtea prin cameră, ca să râd. Continue reading

 

Schimb pe inimă roșie

Ceață. În fața casei, pe marginea treptelor de piatră cărămizie, un copil își numără satisfăcut bureții de rouă, strânși la prima oră în punga portocalie. Îi plac fierți în smântână și colorați cu mărar proaspăt.

Frig. În fața blocului, pe marginea băncii de lemn, scobită la mijloc, o fată cu pleoapele adâncite își numără banii strânși de la bancomatul din stânga. Sunt toți.

Bucurie. Pe drumul prăfuit dinspre dudul bunicilor, un suflet își râde norocul, sărind într-un picior. În spatele lui, alte cinci suflete îl imită. Mulțumirea lucrurilor simple explodează în obraji și în buze. Nu mai există griji, nici reguli, în afara copilăriei.

Zâmbet. Pe Calea Victoriei, lângă florărie, o palidă cu buze supte și genele lungi își întâmpină iubitul cu o întindere de mână. Bucuria se întregește fin, într-o unduire subtilă a buzelor în tremur. Nu mai există trecut, nici viitor. Sufletele bat în puls sincronizat, sângele se-aprinde. Continue reading