Category Archives: poezii

Carantină


Adunăm
Timp
Pe croșet,
Pe cuvinte,
Pe note muzicale,
Pe acuarele
Colorate,
Pe îmbrățișări
Neprogramate
Cu oamenii care respiră
Același aer,
Pe fiecare secundă
Pe care o trăim
Descoperind
O viață crescută
Între patru pereți.

Descoperim
Timp
În fiecare
Moment
În care învățăm
Să nu ne regretăm
Parcursul:
Un zâmbet pe furiș
Peste pervaz,
O căpșună savurată
După mască,
O floare dăruită
Cu mănuși,
O cafea străpungând
Distanțe
De la etaj
La parter
În miros de dimineață amară
Cu zahăr,
Două mâini
Grăbite
Prin raioanele
Cu dulciuri,
Ca să nu mai întâlnească
Alte mâini
Și
Multă iubire,
Independentă
De timp,
De spațiu,
De carantină,
Adunând suflet
Cu suflet
La nesfârșit.

Și totuși,
Dacă ai ști
Că mâine
Ți-ar fi cea din urmă bătaie
De inimă,
Crezi
Că ți-ai trăi
Altfel
Ultima suflare
De viață?

 

Tăcerea Crucii


„Încă puțin
Și nu mă veți mai vedea”.
Într-o tăcere
Cruntă
A iubirii
Oamenilor
Față de cer,
Hristos
Înalță crucea
Spre veșnicie,
Plecându-și
Capul
Pe lemn.

„Încă puțin
Și iarași
Mă veți vedea”.
Hristos
Crede în noi
Și închide ochii
Peste greșeli,
Lovituri
Și treizeci
De arginți,
Dăruindu-ne
Viața
Din cuie
Și lacrimi.

Să moară
Azi,
Sub răni de cui,
Și graba,
Și nemulțumirea,
Și cuvintele
Atât de multe
În plus!

Ca să învie
Apoi
Din liniștea
Pământului,
Lumina
Și
Iubirea
În suflete.

 

Să ne oprim


Să ne oprim
Puțin
Din goană.
Și-așa ne dureau
Picioarele
De prea multă trudă.
Să inspirăm
Aer de primăvară
Caldă,
Pe fereastră,
Și miros
De magnolie înflorită.
Să ascultăm
Liniștea
Povestindu-ne
Despre cum
E mai mult loc
În lume.
Să admirăm
De departe
Străzile
Care încap,
În sfîrșit,
Toate ego-urile
Vieții.

Să ne oprim
Puțin
Din goană.
Să ne încărcăm
De rugăciunea
Planetei
Care învie
Sub ochii noștri
Saturați
De zgomot:
Încă o pasăre
Care cântă,
Încă un copac
Care respiră,
Încă un râu
Care limpezește,
Încă un suflet
Care îngenunchează,
Încă o inimă
Care își amintește
Ce e iubirea:
Un popas
Al ochilor
Care, în sfârșit,
Privesc,
Al buzelor,
Care, în sfârșit,
Vorbesc,
Al mâinilor,
Care, în sfârșit,
Îmbrățișează;
un Dumnzeu
Care învie
Din crucea
Pe care învățăm
S-o purtăm,
Împărțind-o.

Să ne oprim
Puțin
Din goană
Și să respirăm
Timpul,
Pentru prima dată:
Tic-tac!

 

Strănut


Ploaie,
Vânt
Și flori crescute,
Timid,
Pe vârfuri de creangă-nghețată.
Inspir
Petală albă,
Mă bucur
Pentru o secundă
Și apoi
Strănut.

În jur
Se face liniște
Și spațiu
Iar pașii
Cresc
Pînă dispar.

În sfârșit
Aer,
În sfârșit
Pace.
Strănut iar
Și mă bucur
De singurătate
Și flori.

 

Copilărie


O pătură roz,
Ștearsă de ani
Și soare,
Întinsă perfect
Peste iarbă
Și păpădii,
Un radio
Cu antenă
Alergând
După semnal,
Pentru că e iar
Maroon 5
Și iubirea lui
Pe bandă,
Un tricou
Portocaliu
Înverzit de joacă,
Un oracol deschis
Pe pagina parfumată
A prietenei
Preferate,
Un lănțișor
Despărțit
În jumătate
De inimă,
O cutie muzicală
Cu o balerină
Ușor stricată
Când
Dansează,
O masă mică,
Neagră,
Întinsă la soare
Ca suport
De magazin
Care vinde visuri
Pe pahare cu sifon
Și praf de portocale,
O pereche de șlapi
Prinși cu elastic
La degetul mare,
Mult praf
Pe degete
Ținute la soare,
Un cartof copt
Sub 2 cărămizi
Și niște crengi
Cam crude,
Un pârâu plin
De broaște mici,
Cu burta
Albă,
Flori rotunde
Împletite în coronițe
Și ciuperci albe
Ieșite la soare
De sub stână,
O ciulama caldă
Cum n-am mai mâncat
Vreodată,
Un el zâmbind
Pe furiș,
De după gard,
A „bună dimineața”
Și-un stomac
Plin de fluturi
Noi,
Un Dumnezeu bun
Și cald
Care lasă joaca
Să bântuie
În drum,
Fără ploaie,
Până-n miez de noapte.

O copilărie
Așa cum
Niciodată
N-a mai fost
Și nici
Nu va mai fi.

 

Orice suflet


Orice femeie
E-un amalgam de lumină
Și de puțin întuneric.
Își numără minunile,
Cu accent pe pauze
Și goluri,
Într-un interogatoriu
Infinit
De suflet,
Gândind prea mult,
Simțind prea mult,
Trăind prea mult
Fiecare secundă
Pentru a se bucura
Complet.

Orice bărbat
E-un puzzle complet
De necunoscute
Pe care le numără,
Și le așează,
Logic,
Pe degete,
Până le epuizează;
Crește vulcanic,
Gândește mult
Și intens,
Simte în alb
Și negru,
Amestecând puțin
Câte puțin
Din viforul femeii.

Orice femeie
Învață să trăiască
Simțind:
Și rochia întinsă
Peste coapse,
Asortată cu buzele
Uscate,
Și emoția întâlnirii
Unui suflet aprins,
Și durerea amorțită
A neîmplinirii de inimi,
Și lacrima prelinsă
Pe obrajii șterși,
Și inima bătând
Niciodată
Doar pentru sine
Însăși,
Și iubind.

Orice bărbat
Învață să trăiască
Gândind:
La ziua de ieri
Și de mâine,
La casa din vis
Încă nezidită,
Împărțită egal
În camere pentru suflete,
La ea,
Cuprinzându-i din ce în ce mai mult
Din inimă,
La 1+1,
La drumuri drepte
Și multe,
La iubirea crescând
Peste minte.

Orice bărbat
Și orice femeie
Învață să trăiască
Gândindu-se
La ce au realizat
Și simțind
Ce n-au realizat
Încă.

 

Judecată


Și totuși
Nu există oameni
Răi
Cu totul.

Există oameni
Care au căzut
Și și-au lovit
Nu numai genunchii,
Ci și sufletul.

Există oameni
Care n-au reușit
Să învețe
Că palma
Pe care o strivești,
Atât de des,
Nu e făcută numai
Să lovească,
Ci și să mângâie.

Există ochi
Care nu mai văd
Frumusețea
După ce au plâns.

Există buze
Care nu mai știu
Să cânte
După ce au urlat.

Există inimi
Care nu mai știu
Să împartă
După ce s-au rupt.

Și totuși
Nu există oameni
Buni
Cu totul.

Există doar iubiri
Care n-au renunțat
Să lupte,
Chiar și după ce
Au căzut,
Au lovit,
Au plâns,
Au urlat,
Au trăit.

Și ce e viața
Dacă nu o luptă
Din care ies vii
Numai cei care
Au iubit
Până la capăt?

Pentru că o inimă care
Bate
Nu e
Neapărat
O inimă care
Mai trăiește
Încă!

Și cine suntem noi să judecăm ce nu trăim noi ÎNȘINE?

 

Doamne,


Mai toarnă niște aer
Peste trotuarele astea
Fierbinți,
Peste rochiile-n buline
Asortate cu tocuri
Adâncite-n smoală,
Peste mirosul
Strident
De oraș ars.

Mai toarnă niște copaci
Peste cimenturile astea
Gri,
Peste oamenii grăbiți
Să respire rana
Pădurilor tăiate,
Care nu mai au timp
Să crească.

Mai toarnă niște apă
Peste verdele-aprins,
Peste focul menit
Să mistuie viață
Și aer
Și sens.

Mai toarnă niște minte
Peste oamenii ăștia
Grăbiți
Care luptă,
Și aleargă,
Și se zbuciumă,
Și construiesc
Trotuare
Pentru mers,
Înainte să construiască
Viață
Pentru respirat.

 

România în care nu moare nimeni


România a ieșit la joacă
În drum,
Poartă șlapii buni
Și zâmbet de copil
Îndrăgostit de
Vacanță.

România desenează-n oracol
Și îndoaie hârtia
La colțuri
În secrete
Despre cine iubește ea
Mai mult.

România își construiește aripi
Din carton
Și își ia avânt
În leagănul din
Curtea bunicii.

România se-mpiedică
Alergând la deal
Și-și julește genunchii.
Plânge,
Întinzându-și brațele
Spre mama,
Să sufle ea
Și să treacă.

România crește
Și pleacă de-acasă,
Cu lacrimile-n ochi
Și-n suflet,
Pentru că acasă
Nu mai e loc
De ea:

Străzile-s rănite
De prea multe accidente,
Pământul doare
De prea puțini copaci,
Aerul sufocă
De prea multă crimă,
Strigătele pier
De prea puține
Răspunsuri.

Bolnavă,
România
Pleacă să-și revină
În altă țară:
Unde spitalele
Vindecă,
Unde strigătul
Se aude
Unde copiii
Trăiesc,
Unde legea
Nu doarme.

Ne pare rău,
Alexandra,
Că România nu mai e,
De mult,
Țara în care nu moare
Nimeni.

 

Fereastră


Aș vrea să inventez
O fereastră
Spre bucătăria
Cu scaune mici;
Să ne cățărăm
Cu barba pe masă
Și mâinile-n oala
De orez cu lapte
Și dor.

Aș vrea să inventez
O fereastră
Spre grădina din spate;
Să ne-avântăm
În hamac
Și în vișini
Și-apoi să ne facem vânt
În noroaie
Și dor.

Aș vrea să inventez
O fereastră
Spre vară:
Să ștergem geamul
De ploaie
Cu ziarul,
Cum ne-a-nvățat bunica,
Și să-înfățăm perne
Cu pene
Și dor.

Aș vrea să inventez
O fereastră
Spre pădure:
Să ne plimbăm
Agățați de o mână,
Să nu mai știm
De ieri
Sau de mâine
Și să ne umplem inimile
Cu iubire
Și dor.

Aș vrea să inventez
O fereastră
Spre mine.
Ce păcat,
Că m-am îndrăgostit
Iremediabil
De ziduri.

Și dor!