Category Archives: poezii

Fereastră


Aș vrea să inventez
O fereastră
Spre bucătăria
Cu scaune mici;
Să ne cățărăm
Cu barba pe masă
Și mâinile-n oala
De orez cu lapte
Și dor.

Aș vrea să inventez
O fereastră
Spre grădina din spate;
Să ne-avântăm
În hamac
Și în vișini
Și-apoi să ne facem vânt
În noroaie
Și dor.

Aș vrea să inventez
O fereastră
Spre vară:
Să ștergem geamul
De ploaie
Cu ziarul,
Cum ne-a-nvățat bunica,
Și să-înfățăm perne
Cu pene
Și dor.

Aș vrea să inventez
O fereastră
Spre pădure:
Să ne plimbăm
Agățați de o mână,
Să nu mai știm
De ieri
Sau de mâine
Și să ne umplem inimile
Cu iubire
Și dor.

Aș vrea să inventez
O fereastră
Spre mine.
Ce păcat,
Că m-am îndrăgostit
Iremediabil
De ziduri.

Și dor!

 

Ceva despre cum


Ceva despre bucurie,
Despre cum e senin
Și cald,
Fără să deranjeze,
Despre cum peste mare
Dumnezeu a desenat
Un zâmbet larg
Din briză și apă
Sub un sărut insistent
De soare.

Ceva despre minune,
Despre cum,
În fiecare zi,
Ne deschidem ochii
Dintr-o pernă caldă
Și ni-i adâncim
Într-o cană de cafea
Cu lapte,
Despre cerceii din cireșe
Și pânditul din frunze,
Despre lumina din buze
Căutând alte buze
În ștampilă de drag
Și recunoștință.

Ceva despre iubire,
Despre cum e frumos
Când îmbrățișăm lumea
În fiecare pas,
Despre cât de elastică
E inima,
Micșorată-n durere
Și cât e de mare apoi,
Când crește:
În bunătate,
În îmbrățișare,
În recunoștință,
În iubire.

 

Nerăbdare

Nu știu despre voi

Dar eu nu mai am

Răbdare.

Mă strânge timpul.

Mă doare pielea

Și ochii,

Mă ard buzele

De cuvinte

Sau de lipsa lor

Iar sufletul

Se înghesuie

Într-un colț

De mine,

Doborât

De așteptare:

Să iasă soarele,

Să fie cald,

Să fie lumină,

Să vină seara

Sau dimineața,

Să simt miros de cafea,

Să alerg pe plajă,

Să construiesc:

O casă

Sau măcar

O poezie,

Să râdă copii

La ușa de intrare,

Să mă ascund

De orice mișcare,

Să citesc,

Să dorm,

Să fie vacanță,

Să plouă vara,

Să alerg,

Să plec

Sau să vin,

Să iubesc mai mult,

Să simt mai mult,

Să mă rog mai mult,

Să trăiesc mai mult,

Să fiu!

Apoi, mă întorc

Pe partea cealaltă

De mine,

Și mai aștept

Puțin:

Tic-Tac!

 

Mai sunt

Mai sunt și oameni triști;

își odihnesc obrajii-n mâini

Și nu-nțeleg

De ce

Poartă povara lumii-n spate,

Încă,

Dup-atâta trudă.

Poate ca sufletul

Să fie mai ușor

Apoi

Sau

Cine știe?


Mai sunt și oameni duri;

și-au lepădat emoțiile

De mult,

De la prima palmă,

De la prima durere,

De la prima lacrimă

Vărsată pentru cine

N-a-nțeles

Cum e să fie

Părinte

Sau prieten

Sau OM,

În definitiv.Dacă n-au fost învățați

Și cum să iubească

Dacă n-au fost învățați

Să simtă?



Mai sunt și oameni răi;

și-au îngropat aripile

Sub călcâie,

Odată cu oamenii

Pe care i-au folosit

Ca să se înalțe.

Un pas mai sus,

O emoție în minus.

Iar Dumnezeu

Și-a închis ochii

În fața crucii lor,

Deși nu și-a putut ascunde

Lacrimile,

Pentru oamenii striviți

Și pentru aripile

Găurite.



Mai sunt și oameni buni.

Au lumină pe obraji

Și bunătate-n ochi,

O copilărie pe care

N-au pierdut-o

Încă,

Deși își strivesc

Inimile

De aceleași ziduri

Universale.

Iar oamenii buni

Au fost, poate,

Odată,

Și triști,

Sau duri

Sau răi,

Dar au știut să-și refacă

Aripile

Din noroi,

Iubind.

Se recomandă citirea cu atenție a prospectului. Fiecare suflet crește după tratamente aplicate intensiv peste durere, tristețe sau răutate, până sufletul devine uniform și curat. Până e, din nou, apt de iubire.

 

Exercițiu de fericire


Psihologia omului veșnic
Nemulțumit:

– a munci cu mâinile și a se plânge de:
* Călcat
* Gătit
* Săpat în grădină
* Tastat
* Deschis uși
* Închis uși
* Bătături în palme
Când sunt alții care nu au mâini de muncit…

– A munci cu ochii și a se plânge de:
* Citit
* Învățat
* Privit în calculator
* Clipit prea rar sau
prea des
* Văz slab de aproape
Sau de departe
Când sunt alții care nu au ochi de privit…

– A munci cu buzele și a se plânge de:
*Vorbit
*Cântat
*Prezentat
*Voce aspră
Sau prea slabă
*Spus prea mult
Sau prea puțin
Când sunt alții care nu au glas de vorbit…

– A munci cu inima și a se plânge de:
*Relații
*Speranță
*Dezamăgire
*Puls alert
Sau prea lent
* Durere
* Fluturi
Când sunt alții care nu au oameni de iubit…

A munci cu sufletul și a te plânge de orice nu ai,
La nesfârșit,
Pentru că,
Niciodată,
Nu va fi destul
Pentru a te simți
Întreg.

Fericirea e un exercițiu de
A nu te mai plânge
Că n-ai
Până descoperi
Că ai.

 

Primul zbor


Uite!
E atât de aproape lumina
Încât doare,
Deși mângâie.
Cerul e deschis
Și are formă de zâmbet.
Zborul e ușor
Iar inima
Învață să bată
Cu putere
Și alert
Veșnicia.

Obrajii
Sunt lumină
Acum,
Deși plâng
Limpede
Cu sunetul iubirii
Lui Dumnezeu
Pentru cei rămași
Pământ:
Tic
Tac!
Dorul crește
Atât de mare
Încât se molipsește
De durerea fiecărui
Suflet
Care a pierdut
Ceva
Vreodată.

Întinde mâinile!
Ești atât de aproape
De cer!
Pământul îți cântă
Iubire,
Cu inima ta
În brațe
Să-ți fie mai ușor
Ultimul
Drum
Și
Primul
Zbor!

Să-ți fie cerul odihnă și casă, suflet cald!

 

Proiecție


Ciudat e că
Fiecare dintre noi
Se caută
În altă parte
Câteodată.

Ochii căprui
Se caută
În ochii albaștri,
Mâinile puternice
În cele gingașe,
Pașii mici
În pașii îndrăzneți,
Inimile mici
În inimile încăpătoare,
Și tot așa,
Într-o grabă
Necontenită
De a deveni.

Suntem îndrăgostiți
De cine nu suntem
Și de cine
N-am ajuns,
Încă:
Mai frumoși,
Mai slabi,
Mai puternici,
Mai îndrăzneți,
Mai altfel.

O comparație
Care invită
Schimbarea
La nesfârșit.

Dar ce bine
Ar fi
Dacă nu ne-am căuta
În ceilalți
Mai mult
Decât în noi
Înșine!

Așa
Poate
Ne-am vindeca
De suprafețe
Și am crede,
Firesc,
În cine
Suntem.

 

Privitul peste umăr


Facem ce facem
Și tot privim
La stânga,
La dreapta,
De jur împrejur
Sau
Înapoi.
Să vedem:
E mai bine la alții?
Era mai bine înainte?

Facem un pas
Și
Ne uităm repede
Peste umăr:
O fi observat și ei
Pasul nostru?
Ne grăbim
Să-i întrecem pe alții
La fel cum ne grăbim
Să ne întrecem
Pe noi înșine.

Avem,
Dar niciodată destul.
Muncim, dăm din coate,
Ne îmbolnăvim
Și nu ne oprim
Din a privi
Peste umăr
Decât la sfârșit,
Când nu mai e timp
Decât să închidem ochii,
Obosiți.

Privitul înainte
E un exercițiu
De fericire
Care se dobândește
Când înlocuiești
A compara
Cu a trăi.
Atât.

 

Despre neputință


Se făcea că
Ne-am născut
Obosiți.
Nu mai râdeam,
Nu mai plângeam,
Nu mai credeam
În nimic.
Oboseam numai
Fiind.
Când gânduri străpungeau
Firesc
Minți și inimi,
După câteva secunde
Se opreau
Din mers,
Obosite,
Fără țintă,
Fără final.

Se făcea
Că nu mai aveam
Energie
Să trăim,
Să fim,
Să iubim.
Ce trist!
Și câtă singurătate
În oboseala asta
Cronică
Din care ne-am născut:
Bucăți de ființe
Fără vlagă,
Fără putere
Să-și crească inimile
Întregi.

Se făcea
Că ne-am născut
Fără Dumnezeu:
Un gol imens,
Obosit,
Lucrând mecanic
La a exista
Măcar puțin
În iubire.

De atunci,
De la începuturi,
Ne chinuim să ne umplem
Golul,
Fără efort,
Pentru că,
Nu-i așa,
Ne-am născut obosiți
Și nu mai știm
Decât să fim…

Din când în când,
Însă,
Cad urme de cer
În inimi:
Un zâmbet,
O îmbrățișare,
O mână întinsă,
Un semn
Că mai e lumină!
Atunci sufletul învie,
Electrocutat de întâmplare,
Și începe să creadă
În iubire.

Ce păcat,
Însă,
Că din atâtea inimi,
Din ce în ce mai puține
Învață să simtă dincolo
De oboseală,
De rutină,
De neputință.

 

Punct.


Măi, da plouă cu înverșunare!
Se zăpăcesc frunze
Pe paltoane,
Se zburlesc gene,
Rimelate,
Și-i vânt
Și gri,
Și baltă,
Ca-ntr-o poveste
Pe tărâmul celălalt,
Întunecat,
Unde luptă
Cot la cot
Zmei și-mpărați
În vârtejuri.

Vuiește la geamuri un vânt,
De se ridică puf
Din piele,
Zăpăcit de întâmplare.
Se-ncolăcesc fulare
Peste umeri
Și-i frig,
Și-ntuneric,
Și umbră,
Ca-ntr-un coșmar
Înghesuit pe-un coridor
Cu ecouri
Și urme de pași
În podele,
De se tot simt în ceafă,
Puls
Și tremur.

E toamnă cu vârtej
Și rupere de nor,
De nu-ți vine
Să-ți scoți la plimbare
Ciorapii de lână
Și căciula de blană.
Punct.