Category Archives: poezii

Primăvara de luni


Liniște.
Norii postesc
Gri,
Fără lacrimi.
Oamenii se mișcă,
Parcă mai încet,
Cu mâini prelungite-n umbrele,
Inutile,
Iar aerul
Miroase a fum
Și a lemn stins.

Liniște.
Primăvara se scurge
Verde
Peste copaci
Și se întinde
Într-un tablou static
De obraji calzi,
Buze înflorite-n
Zâmbet
Și flori întinse
Peste tejghele.

Gânduri se spulberă
Tăcut,
În valuri rotunde,
Reci,
Ca un pas înghețat
Scobit în trotuare,
Iar inima povestește,
În lniniște,
Despre cum primăvara
E o emoție
De început,
Un puls care se teme
Să crească,
Dar care simte
Explozia
Dincolo de umbrele,
Gânduri,
Inimi
Și cuvinte.

 

Ei!


Femeii luminoase,
Pășind pe toc,
Cu buzele pline
Și mâinile-n șold,
Femeii cu rid,
Cu umerii grei,
Și inima zid,
De prea multă
Așteptare,
Femeii cărunte,
Cu păru-n batic,
Sufletul mare
Și visul prea mic…

Femeii frumoase,
Cu suflete mici
Agățate de mâini,
Cu zâmbetul cald,
Privirea senină
Și crezul înalt,
Femeii deschise,
Îmbrățișând cer,
Oameni, fluturi,
Emoții
Și inimi de fier,
Femeii care știe
Că oamenii-s singura
Bogăție…

Femeii care luptă,
Mai tare, mai mult,
Cu lacrimile dure,
Pașii grei
Și visul cărunt,
Femeii care simte
Că lumea e un punct
Mic,
În palma lui Dumnezeu,
Din care și tu
Și eu
Ne naștem pierdut,
Cu inimi de lut.

Mamei care jertfește
Și zi, și noapte,
Și ochi, și buze,
Și suflet,
Pentru că
IUBEȘTE.

La mulți ani frumoși,
Femei și mame!
Pentru că din voi crește lumea cer și inima dragoste!

 

Suflet de femeie


Primăvara
E un sentiment verde
Îmbibat în fluturi
Și miros de lalele,
Crescute pierdut
Și aleator
În parcuri,
Inimi
Și zâmbete roșii,
Cu gropițe-n obraji.

Din mâini încălzite
-n mănuși
Și ochi albaștri
Scobiți călduros și șmecher
După fulare,
Se-aprinde-un dor
Magic
De iubire gingașă,
Renăscută
La soare,
De puls adunat
Și împărțit
La doi,
De haine lejere
Acoperind umeri
Goi,
De răsete calde
Vorbind,
Din ce în ce mai dulce,
Despre-o primăvară
Ascunsă
După un nor
Și-o grabă nebună
De ninsori
Și pași scobiți în zăpadă.

E-un dor viu
De lumină,
De fluturi,
De mărțișoare cu
Suflet de femeie
Frumoasă,
Gingașă
Și cu-n zâmbet
Uriaș
Și sincer,
Împărțind povești
Peste lume.

 

Mă cheamă Valentin!


Mă cheamă Valentin,
Am o mie de săgeți,
Aranjate în ordine,
În tolbă
Și o inimă atât de mare
Încât explodează
Dacă n-o împart.
Jobul meu
E să alerg
Aleator
Peste suflete
Și să arunc
Săgeți
Și flori
În cele mai deschise
Inimi:
Cel puțin
O mie
Pe zi.

Ce nu înțeleg
Oamenii
E că nu am timp
Să aleg
În funcție de cerințe.
Găsesc amuzante
Milioanele de scrisori
Pe care le primesc,
Mai ales de ziua mea:
”Să aibă ochii albaștri
Și zâmbetul plin!”,
”Să nu fumeze!”
”Să aibă bani
Și o mașină
Scumpă”.

Iubirea nu e direct proporțională
Cu vreo cerință
Umană
Sau cu vreo
Pregătire.

Și,
În plus,
Nu sunt detectiv!
Sunt tot emoție
Și fluturi.

Mă numesc Valentin
Și sunt dependent
De iubire,
De săgeți,
De flori
Și de inimi deschise.

 

Cafeaua de vineri


Să ne așezăm la o cafea
Amară,
Să adunăm cerul
În ochi și
Să ne încălzim mâinile
Pe căni aburinde,
Cu zâmbete ascunse de frig
Sub fulare deschise.

Să povestim despre lume
Și soare,
Simplu și cald,
Fără pretenții și scuze,
Pentru că e bună
Cafeaua amară
Cu aromă de vise
Și întâlniri de mâini
Pe cănile fripte.

Să ne odihnim tâmplele
Pe pernele calde
Și să respirăm
Aer de cafea columbiană
Primită la pachet
Din țări bronzante,
Fericiți că trăim
Frumos
Și că încă mai e bună
Lingurița întinsă
Din ceașca fierbinte
Pe buze.

Să ne bucurăm, sincer,
Că e cald înăuntru:
În casă, în suflet,
În cana din palme,
Că e vineri
Și miroase,
De departe,
A vis, a pauză,
A cafea amară,
Deși incomparabil
De dulce!

 

Dor de România


Dor de acasă,
De prispa de lemn
Crăpată,
Cu furnici alergând
Sub degetele mele îndrăznețe
De copil rebel,
Dor de mirosul aprins
De fân cald
Și de zgârieturile desenând
Pe picioare
Frumusețea dureroasă
A țării
Pe care am
Pierdut-o.
Dor de fusul bunicii
Povestind despre lumi cuminți
Pe care n-am știut să le trăiesc
Vreodată.
Dor de libertatea
De a alerga în drum
Fără teamă,
Fără reflexul
De a privi în urmă.
Dor de prietenie
Sinceră
Colorată în desene
Și oracole,
De gustul roșiilor coapte
De copilărie.

Dor
De țara crescută liberă,
Deși cu genunchii plecați.

Rămâi frumoasă, România mea!
Îmi ești departe, dar întotdeauna, ACASĂ!

 

La timp


După o lume alergată
Din lung în lat,
După zâmbete ruinate
Pe drumuri neștiute
Încă,
După atât de multă
Muncă
Spre a ajunge
Ce nu știm
Dacă vom putea împlini
Vreodată,
După planuri întinse pe foaie
Și
Pe speranțe crescute
Cu mult curaj
Pe brânci,
După conexiuni și prietenii
Cu palma întinsă
Și gândul viu
Spre înainte,
După ani risipiți
Cu ochii închiși
Pe drumuri singulare,
După suflete
Lăsate în urmă
Pentru, mereu,
Alte suflete,
După anii albiți
În păr
Și ore înghesuite,
Din ce în ce mai adânc,
Pe frunte,
Ajungem la sfârșitul
Trupului
Cu diplome,
Urale,
CV-uri ample,
Dar, mai ales,
Cu un mare regret:
De a nu fi realizat,
Că din parcursul ăsta
Crunt
De luptă și pași,
Nu rămâne nimic
În urmă,
În afară de iubirea
Pe care ai trăit-o,
La timp.

În ceea ce ai spus,
În ceea ce ai scris,
În ceea ce ai simțit,
În ceea ce ai crezut,
În ceea ce ai fost
Și rămâi
Pentru ceilalți.

 

Aripi


Sufletele au,
Dintotdeauna,
Aripi.
De când s-au cuprins
În trupuri
Și s-au născut
Pe lume
Din câte două coincidențe
De suflete
Și multă iubire,
Aripile
S-au strâns.
Nu mai încăpeau
Sub masca de piele
Și efemer.

De atunci,
De la începuturi,
Oamenii își caută,
La nesfârșit,
Aripile,
Neștiind că le-au avut
Odată.

Sunt urma de cer
Pe care n-o putem dobândi
Până nu ne despărțim
De pământ.
Sunt absența
Pe care n-o înțelegem,
Dar pe care încercăm,
La nesfârșit,
Să o umplem,
Idealul trasat
De fiecare bucurie,
Speranța crescută
Din fiecare iubire
Care ne împlinește
Visul de a ne fi născut,
Nu numai din pământ,
Ci din lumină
Și zbor.

Când am deschis ochii
Pentru prima dată,
Dumnezeu
Ne-a confiscat aripile
Ca să avem încă un motiv
Să ne întoarcem
Acasă.

 

Adevărat!


Te iubesc adevărat.
De fiecare dată când zâmbești
Cad
În inima ta.
Îți înot prin viscere
De sus în jos,
De jos în sus,
Până la apus,
Când soarele ne-ngroapă
Într-o plapumă lată,
Cu miros de fericire,
Și multă
Iubire.

Te iubesc adevărat
Ca-n stereotipul unor versuri răsvorbite
De artișți cunoscuți,
În lat și-n lung,
Prea mulți,
De nu mai ajung
Cu adevărat
La urechile nimănui.
O placă uzată
De cuvinte spuse,
Prea des,
Dimineața, la amiază, chiar și
În somn,
Până au făcut condens
În prea multe inimi
Sătule să simtă
Uniform.

Te iubesc adevărat,
Din prezent simplu
În mai mult ca perfect,
Îți împart din aripi,
Evident,
Și-ți cresc stele
În ochi,
Ca-n Sailormoon, hmmm…,
Îți spun!
Din ce în ce mai mult,
Tăcut sau nebun,
Până la cer
Și înapoi,
Înmulțind iubirea
Mereu la doi,
Din mine și tine
Și alte mii de cuvinte
Desenate pe garduri
Pe suflet și-n minte,
În noi!

 

Graba spre fericire


Se grăbesc să ajungă la metrou,
Aleargă spre birou,
Trimit mailuri
În disperare,
Cu fruntea lipită de monitoare
Și umerii apăsați
De poveri contemporane,
Se uită la ceas
Cu bucuria fiecărei secunde
Deja trecute,
Pășesc alert
Spre casă
Când soarele le coboară genele
Obosite
Spre asfalt.

Acasă, însă,
Își întind sufletele
Pe canapea
Grăbindu-se
Spre noapte,
Spre vis,
Unde timpul nu mai există
Iar problemele nu mai dor.

Așteaptă ziua de vineri
Cu înfrigurare.
Se grăbesc să se bucure
De fiecare oră trecută
Din săptămână,
Din muncă,
Din viață!

Cel mai trist e că
Oamenii se grăbesc
Să le treacă timpul
Spre o fericire
Niciodată prezentă,
Mereu în expectativă.

Cel mai trist e că
Oamenii se grăbesc
Să moară
Crezând că se grăbesc
Să trăiască.