Category Archives: poezii

Pluvială


Plouă calm,
Cu ridicol de ceață
Și vânt.
Ochii se strâng
Sub lentile
Iar pașii se leagănă
Ud
Pe trotuare,
În zgomot de inimi bătând
Despre inimi
Și picuri pierduți
Pe umbrele.

Plouă rece,
Cu miros de nor rupt
Și vară târzie.
Mâinile-adună
Emoții și friguri
Iar visele curg
Limpede
Sub gene,
Lacrimi de ploaie-nserată
Pe buze topind
Alte buze-n
Săruturi.

Plouă pierdut
Fără țintă,
Fără grabă,
Dar cu un dor neprețuit
De viață iubind
Sub umbrele.

 

La nesfârșit


Șterg praful
Fiecărei zile,
Aștern gândurile
În ordine
Și le arunc
Pe cele lăsate,
Prea firesc,
În dezordine.

Apoi,
Cu inima împăcată
Și zâmbetul împărțit
La doi,
Aprind stelele,
Ascund întunericul
Și mulțumesc:
Pentru putere,
Pentru aripi,
Pentru timp
Și,
Mai ales,
Pentru iubire.

Iubirea de a trăi,
Liber,
Până-n nesfârșituri.

 

:) (sau despre firescuri)


Chiar e frumos
Pe strada asta însorită.
Copacii zâmbesc,
Se leagănă leneș
Și împrăștie bucurii
De frunze
În plete de trecători
Pierduți în gânduri
În telefoane
Sau în inimi
Cu lipici.

Chiar e frumos
În orașul ăsta firesc.
Norii plâng
De fericire,
Câteodata explozivă,
Câteodată tandră,
Pe umbrele roșii,
Obraji fini
Sau
Direct în suflete.

Chiar e frumos
În lumea asta necuprins de mare
Oamenii iubesc
Profund,
Pierdut,
Paradoxal
Deschis,
Posesiv,
Imperfect,
Singular
Sau doar
Deosebit de firesc.

Chiar e frumos
Pe stradă,
Pe umbrele,
În lume,

Dar mai ales
În zâmbetul tău.

 

 

 

Dumnezeu închide cerul


Dumnezeu închide
Cerul
Câteodată.

Se satură de genele care
Nu-și plâng decât
Propriile drumuri
Și de mâinile care
Nu-și îmbrățișează
Decât propriile
Inimi.

Dumnezeu închide
Cerul
Câteodată.

Se satură de rugile care
Nu vorbesc decât despre
Sine
Și de buzele care
Nu știu să mulțumească,
Înainte să ceară.

Dumnezeu închide
Cerul
Câteodată.

Se satură
De cuvinte,
De gânduri,
De absență,
De egoism
Și de nesfârșita
Nemulțumire
De a nu avea
Ceea ce credem
Că merităm.

Dumnezeu închide
Cerul
Câteodată.

Și nu-l deschide
Până nu învățăm
Că sufletul
Nu se curăță
Niciodată
Numai
Prin sine
Însuși.

 

Port


De când îți port
Inima
În ochi
Genele îmi sunt triste:
Se pleacă
Rece
Și plouă
Toată durerea
Pe care mi-ai strigat-o
Pentru că am plecat
Departe.

De când îți port
Inima
În mâini
Degetele îmi sunt slabe:
Îmbrățișează
Strâmt
Toata distanța
Pe care am crescut-o
Între noi
Pentru că am tăcut
Prea mult.

De când îți port
Inima
În suflet,
Visele dor
Toate cuvintele
Pe care nu le-am
Spus,
Toate mâinile
Pe care nu le-am
Întins,
Toți pașii
Pe care nu i-am
Făcut.

Prietenia este o emoție ușor influențabilă, sensibilă la frig și distanță.
Pentru o inimă sănătoasă, evitați consumul de vină și judecată.

Pentru că fiecare suflet poartă o luptă pe care nu o știe
Nimeni.

 

Pauza din puls


Nu anii
Ne omoară,
Ci pauzele
Crescute, neglijent,
În iubire:

Mâinile pe care nu le-am
Întins,
Cuvintele pe care nu le-am
Spus,
Îmbrățișările pe care nu le-am
Dat,
Obrajii pe care nu i-am
Mângâiat,
Lacrimile pe care nu le-am
Șters,
Zâmbetele pe care nu le-am
Adus,
Pașii pe care nu i-am
Făcut,
Adevărul pe care nu l-am
Spus,
Ochii pe care nu i-am
Privit,
Dorul pe care nu l-am
Strigat,
Sufletele pe care nu le-am
Atins,

Niciodată.

Nu anii
Ne omoară,
Ci neglijența
De a ne umple inima,
Cu lucruri
Și cu din ce în ce mai puțină
Iubire.

Pentru oameni.

 

Exces


Câteodată,
Ne bucurăm atât de mult
Că nu suntem singuri,
Încât ne adaptăm,
Voit,
Celei mai apropiate
Priviri.

Învățăm
Să privim altfel,
Cu ochii împrumutați,
Bucurându-ne
De nou și de întâmplare.
Pășim, temător,
Pe urmele adâncite deja
Și simțim că
E bine așa…
Când altcineva
Ne trasează viața
Și sensul.

Câteodată,
În înghesuiala asta
De descoperire
Și non-singurătate,
Nu mai realizăm
Binele și răul.
Uităm că suntem
În afara celorlalți
Și devenim,
Încet, încet,
Un amestec de suflete.

Și nu mai știm
De ce plecăm,
De ce venim
Și de ce
E atât de ușor
Să ne uităm
Conținutul,
Doar pentru că
Cineva
Într-o zi în care
Ne simțeam singuri
Ne-a spus
Bună dimineața.

Amestecul continuu de oameni și păreri dăunează grav sănătății.
Pentru o viață sănătoasă, trasați o limită clară între
A FI
și
A FI PRIN CEILALȚI.

 

Așa


Ai ochii calzi
Și nu știu cum de
Strâng în ei și cer,
Și ploi,
Și apele curgând
În râuri,
Pe obraji
Și-n fiecare val
Sărat
În care ne-avântăm
Spre nesfârșituri.

Ți-s ochii
Mai albaștri
Ca turcoazul
Și pietrele lucind
În plină lună
Iar cerul se adună
Tot
În irisul tău viu
De dimineață.

Ai ochii calzi
Și nu-mi doresc
Decât să-mi scald
Paloarea zâmbetului scund
La nesfârșit
Sub geana ta
Deschisă.

Așa-s de-albaștri
Ochii tăi,
Minunea mea!

 

Bine?


Ciudat
Cum ne căutăm
În afara oamenilor.
Cum, de fiecare dată
Când plângem,
Uităm
Că fiecare lacrimă
Are atâtea replici
În lume,
Urlând
A nesperanță
Și a umbră.

Ciudat
Cum ne bucurăm
Fără să împărțim
Din minune,
Cum adunăm,
Habotnic,
Fiecare șansă
Care să ne urce,
Singuri,
Un pic mai sus;
Mai sus
Decât aripile
Altor suflete
Care încă mai luptă
Să urce.

Ciudat
Cum simțim
Că suntem buni
Deși,
Din ce în ce mai rar,
Întindem mâinile
Spre ceilalți,
Dăruind.

Și asta doar pentru că
Am uitat să privim
Cu ochii de copil
Și pentru că
Încă mai
Credem
Că a nu face rău
Înseamnă,
Automat,
A face
BINE.

 

Interzis


Dacă se lasă
Pe flori și frunze
Și ochi obosiți de-ntuneric,
Dacă învie
Trotuare și pași
Ronțăind iarbă rece
Sub tocuri,
Dacă se-alintă-n
Mireasmă de mugur deschis
Și de zâmbet
Dacă se-aprinde
În soare și cer
Fără pată,
Dacă aleargă
Primăvara
În vene,

E interzis
Să fii trist,
Să urăști,
Să renunți,
Să nu-ți amintești
Că e mereu
Frumos
În lume.