Category Archives: prin ochii mei

Dragă Moșule

Îți scriu în fiecare an. Mai mult de când îmi îmbătrânesc obrajii și părul iar picioarele îmi obosesc mai ușor. Pentru că acum sufletul îmi plânge mai mult după copilărie și splendoarea geamurilor aburite de dorința de a te vedea la poartă, scârțâindu-ți pașii în zăpadă. Îmi crește în ochi, mai mult ca oricând, dorința de minune, de bucurie profundă a ceea ce, de peste 2000 de ani, adună inimi lângă inimi, într-un dor autentic de cer.

Mi-aș dori să te văd ondulându-ți barba între degete, poruncindu-mi să-ți cânt, așa cum făceai odată. Să fim toți 5 și să colindăm despre tine alunecând din horn sau împiedicându-ți cizmele pe fereastră. Să-i cântăm tatălui meu La mulți ani în biserică și să-i admirăm sub barbă un zâmbet mândru de a ne avea împreună. Din nou.

Dar, între timp, am rămas mai puțini și mai sensibili. Ne e ușor să ne plângem, să ne supărăm și să ne oprim din drum. Să uităm că e atât de multă frumusețe în Crăciun, atât de mult sens în lumina născută-n iesle și că nu pierdem niciodată, fără ca Dumnezeu să nu ne ridice. Ne e ușor să ne amintim ce ne lipsește, când de fapt avem Totul! Crăciunul e un prilej prea uzat de a ne număra golurile, când sufletul ar trebui să fie plin de credință și speranță.

Mie nu-mi lipsește nimic, Moșule. Bucatele-s pe masă iar inima mi-e plină de o iubire pe care știu că n-o merit. Mă strânge în brațe, în fiecare zi, omul pe care îl iubesc și alături de care mi-aș dori să împart pământul și cerul. Însă știu că dincolo de ușa pe care o încui în fiecare zi în urma mea sunt atât de multe suflete care NU AU și nu înțeleg Crăciunul. Unora le e frig, altora foame, altora greu să se ridice de unde au căzut. Iar eu am învățat să ignor nevoia pe care nu știu s-o împlinesc dincolo de mine.

De aceea te rog: dă tu, din desaga plină, bucurie ochilor triști. Deschide-le sufletele spre minunea care nu se pierde și îmbrățișează-le inimile. Să nu fie lipsă, Moșule, măcar de Crăciun.

Iar, când colindul răzbește pe străzi în miez de noapte, să nu uiți să te odihnești. Și să ai mulțumirea că nu există suflet de copil care să nu iubească bucuria de a primi nu doar cadouri, ci speranța că minunile din noi nu mor niciodată.

 

Moșule, dă!

Tatălui, peste genele albe și inima mare, peste buzele de multe ori aspre, dar care vorbesc despre frumusețe și bunătate, peste mâinile puternice, așteptând îmbrățișare, adu bucurie. Încălzește-i sufletul, cum știi tu, în ritm de colind, umple-i inima de minunea nașterii, într-un decembrie care nu există în afara vestirii, a luminii zăpezii scârțâind sub talpă, a vocilor suave de copii înzestrați cu talent de colind, a tradiției care persistă.

Mamei, șterge-i ochii plânși și umple-i brațele cu nepoți. Crește-i zâmbetul stins de minunile pierdute, vindecă-i umerii trași cu îmbrățișarea copiilor care cresc râzând, jucându-se, iubind. Iar, la sfârșit, amintește-i că e, încă, atât de mult frumos în lume, încât minunile nu vor înceta vreodată.

Surorii, alintă-i ochii obosiți, dă-i somn, moșule, pe lângă veselia de a crește, în brațe și în suflet, o nouă viață cu ochi șireți și urechi jucăușe. Dă-i un Crăciun din care să nu lipsească, în nicio clipă, bucuria.

Lui, celui care mă întregește, nu-i înceta vreodată cântul aiurit de seară și copilăria din ochi. Dă-i, în fiecare zi, motiv să zâmbească, să crească, să iubească. Ține-l întreg, în sufletul de copil, și lipește-i inima de a mea, ca să nu știm vreodată cum e să nu luptăm împreună.

Celui plecat, dar cu suflet ca nimeni altul, dă-i bucuria odihnei în rai. Și spune-i că nu există dor mai mare ca al nostru și dorință mai mare de a ne întâlni în iubire.

Celor pe care n-am știut să-i mângâi dă-le îmbrățișarea de care au nevoie și iubirea pe care n-am știut să o cresc. Scoate tu, din traista minunilor, iertarea, bucuria, frumusețea prieteniei sincere, a omeniei care apropie și care uită răul.

Iar mie, moșule, dacă mai ai de dat, dă-mi cuvinte. Acolo unde nu știu să trăiesc, să simt, să iubesc, să-mi amintesc scriind.

Noapte bună, moșule, și nu uita de rugă. E târziu în multe inimi și chiar e loc de multă bucurie. Să nu rămână niciun suflet desculț de ziua ta!

 

Din dor

Cu palmele sprijinite de rai, te bucuri în afara timpului, în izvorul iubirii care nu moare. Mintea noastră scundă de oameni care n-au privit încă în ochi sfârșitul și începutul – dacă îi putem da veșniciei început – nu înțelege moartea fără durere, fără dor, fără neputința care țintuiește privirea doar înapoi, spre ce a fost și nu mai este. Dar tu știi. Știi că întunericul trece, că durerile trec și că, mai ales, noi, cei de acum, trecem.

Aș vrea să-ți fur din privire raiul. Să împrăștii din iubirea ta acolo unde n-a rămas destulă credință, destulă speranță. Să vindec rănile dorului care nu știe să treacă și amintirea care șterge, în fiecare zi, câte puțin din conținutul a ceea ce am fost, până nu demult, împreună.

Ne e ușor să vorbim și să scriem despre ce a fost. În stilou curge amintirea în frumusețea ei caldă, cu zâmbete de copii certându-se pe creioane și cărți, cu îmbrățișări timide de revedere, cu litere aglomerate din ce în ce mai cult pe subiecte niciodată vechi, cu plăcerea de a ne putea cunoaște, mereu mai mult, și cu siguranța de a ne ști familie strânsă. Ce e greu, însă, e să ștergem din greutatea limitei pe care am trasat-o, atât de brusc și persistent între atunci și acum. Ne e greu să acceptăm distanța, absența, neputința sentimentului de a trăi așteptând, iubirea vie în suflet, dar în afara chipului tău blând.

Cu dorul crescând din ce în ce mai viu în trei ani de când ne ești doar în suflet, îl rog pe Dumnezeu să te găzduiască în rândul celor drepți și a fericirii fără sfârșit pe care știm că o meriți, măcar pentru iubirea pe care ai știut mereu să o împarți. Veșnică pomenire! Veșnică iubire!

 

Din doi mai sus

Întregul e un suflet scobit din două inimi care se luptă necontenit să curme din distanță. Niciodată perfect rotund, niciodată absolut fin în îmbrățișare, niciodată plin cu totul, e o speranță spre care alergăm eroic, unindu-ne privirile în aceeași direcție. Și ce ar fi mai perfect vreodată decât povestea drumului care ne așteaptă, la nesfârșit, să-i ajungem la capăt, în răsplata tinereții fără bătrânețe, a vieții fără de moarte, a fericirii desenate-n nemurire?

Ne trăim întregul frumos, cu zâmbet, cu zbor, cu firescul buzelor lipite-n sărut și a inimilor bătând la unison peste povestea pe care ne-am făgăduit-o sincer într-un sfârșit de septembrie vorbind despre începuturi. Ne-am îndrăgostit sub frunzele coapte, aranjându-ne pe degete infinitul, în cerc, promițându-ne să ne netezim mereu colțurile inimii în amintirea vie a inelului dăruit, a veșniciei în iubire.

Îți iubesc sufletul de copil și ochii albaștri, zâmbetul de care mă molipsești dimineața, ciufulit în pernă, ridurile ușor scobite pe frunte și părul argintiu, descoperind povestea îmbătrânirii împreună.

Acum doi ani, sub zâmbetele calde ale celor care ne-au rămas aproape, ne-am promis nu perfecțiune, nu ideal, nu fericire fără sfârșituri, ci perfectibil, respect, bucurie, o iubire simplă, caldă, din care să netezim mereu din colțuri, crescând împreună, un întreg, din ce în ce mai plin.

La mulți ani, iubire!

 

La mulți ani, suflet frumos!

Frumos și tandru, iubit și al meu, a mai crescut un pic prin timp, chiar dacă inima îi e de copil dornic să se joace, să cânte și să zboare. Îmi e lumină cu zâmbetul lui cald de dimineață și scut când inima-mi cade, printre lacrimi, pe podea.
Mă ține de mână, în fiecare zi, strâns și firesc, în drum spre casă, și-mi crește sufletul în palme și-n ochi. Îl iubesc de când și-a ascuns privirea după un buchet portocaliu și după multe, muuuulte emoții.

Azi îi dedic răsăritul, apusul și stelele toate. Îi cânt minutele, Îi strâng îmbrățișările, îi alint genele și-i mărturisesc la ureche toată iubirea pe care a crescut-o ținându-mă de mână și zâmbindu-mi cu ochii calzi și obrajii roșii.

Îmi este viață, putere și preț de fericire și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru coincidența de a ne fi întâlnit o dată pentru totdeauna. Ne știm inimile și ni le ținem în brațe, până-n nesfârșituri.

Ce bine că ne știm dintotdeauna și pentru todeauna. La mulți ani, suflet frumos și iubit!

 

Ar fi fost timp

Ar fi fost timp să-ți spun cât îmi ești de drag și cât de mult m-ai ajutat să cresc. Că te-am iubit de când am împărțit felii de pâine cu zahăr și mere verzi și m-ai învățat să urc în copaci, chiar dacă îmi tremura și sufletul de teamă.

Ar fi fost timp să-ți spun că, deși am plecat departe, nu am plecat de fapt. Că te-am purtat în suflet și ți-am admirat mereu curajul și lupta de a ajunge cel mai bun, de a trăi în fiecare zi modestia de a învăța mai mult, pentru că, nu-i așa, încă nu e destul…

Ar fi fost timp să-ți spun că ai devenit mai mult decât mi-aș fi imaginat vreodată într-un timp foarte scurt: tată, soț, preot, sfătuitor, suflet mare.

Ar fi fost timp să-ți spun tot ce simțeam că meriți: lumea întreagă.

Dar n-am știut să-ți caut în ochi timpul și să-mi adun bucuria în cuvinte, să descarc din “la mulți ani”-uri mai mult decât simplitatea unui gest comod, constrâns de întâmplare și de sensuri.

Nu mai e timp să-ți recunosc ochii verzi și sufletul blând. Îți voi purta, însă, dorul în suflet și modelul în privire, cu nădejdea cerului în pași, a reîntâlnirii fără sfârșituri.

La mulți ani veșnici, suflet bun! Mi-e tare dor de tine!

 

Cu tine


Fără tine
Mi-e gol:
Simt nevoia să mă îmbrac
În mare
Și să-mi trag plaja
Peste umeri,
Să-mi vorbească
Scoicile
În povești cu sirene
Și valuri adânci.

Fără tine
Mi-e frig:
Simt nevoia să mă topesc
La soare
Și să alung norii
Spre apusuri,
Să nu-mi mai bată
În suflet
Doruri de mâini
Pe obraji.

Fără tine
Mi-e umbră:
Simt nevoia să mă aprind
Pe șezlonguri
Și să mut copacii
Mai la stânga,
Să nu-mi acopere
Inima
De-ntuneric.

Cu tine
Mi-e zâmbet
Și-mi crește sufletul
În valuri,
Pe nisipuri
Și-n muzică
De scoică sărată
Descoperită
Sub talpă.

Ce bine că-mi ești
Și azi
Iubire.

 

Riduri

De ce îmbătrânesc oamenii?

Pentru că refuză să-și mai împartă timpul cu ceilalți.

Pentru că uită că, dincolo de oglinda în care își acoperă noile riduri cu creme scumpe și griji neobosite, sunt momentele pe care ar fi putut să le petreacă zâmbind și oamenii pe care ar fi putut să-i iubească.

Pentru că uită să creadă, să simtă, să zboare…

Pentru că se ceartă și nu-și mai vorbesc din orgolii nejustificate, amintindu-și mereu ce îi doare, nu ce îi apropie.

Pentru că-și apară sufletele cu distanță, chiar dacă rod cuvintele pe care ar putea să și le spună ușor și care le-ar întineri inima sincer și curat: “Îmi pare rău!”.

Pentru că li se urlă în timpane să fie puternici și să-și vadă “interesul” luptând, dominând peste ceilalți. Pentru că aleargă într-o competiție acerbă spre mai mult, mai departe, mai sus.

Pentru că nu mai cred că oamenii se vor opri cândva din timp, fără să poată justifica nici comori, nici lupte, nici fumul depus peste suflet.

Pentru că nu mai știu să iubească decât la singular: “mi se cuvine”, “merit”, “am”, “sunt”, când iubirea nu e decât necondiționată, în compromis și jertfă.

Pentru că, atunci când s-au născut, și-au pierdut din consistența cerului și s-au molipsit de pământ.

De ce îmbătrânesc sufletele?

Din simplă neputință.

 

Rugă

Să nu uiți să vii.
Chiar dacă nu ne mai ridicăm ochii spre Tine, mai simțim în inimi fiorul așteptării. Suntem mici și puțini, dar cu inimile strigând a nemurire, stoarse de sens și de frumusețe. Așteptăm lumina care încălzește și zâmbetul de miez de noapte, în bucurie de înviere, de minune și de nevoie. Nevoia de Tine.

Să nu uiți să crești.
În privire, în suflet, în îmbrățișarea chipului plăpând, purtând greutatea pământului pe umeri. Noi… am plecat, ne-am întors spatele de multe ori, ne-am pierdut într-o mare de neputințe, care n-au dus nicăieri. Nicăieri fără Tine.

Să nu uiți să ne asculți.
Chiar dacă noi de multe ori nu mai cerem și nu mai mulțumim. Pentru soare, pentru dimineți cu miros de flori, pentru mâinile care încă mai pot să muncească. Și mai ales pentru iubire. Atât de multă iubire încât doare neifrescul nemulțumirii.

Să nu uiți să învii.
Chiar dacă e prea multă moarte pe trotuare. Din chipul tău în lumină să ne crești bucuria de a trăi într-o lume în care există sens, drum și fericire, dincolo de sufletele strivite, care încă învață să-și întindă aripile. Spre Tine.

Să nu uiți să ne iubești, Doamne! Așa, oameni, cum suntem!

 

Din timp. La mulți ani!

Mai e timp. De bucurie, de speranță, de minutul care strânge în brațe amintirile zdrobinde ale unui atât de plin încât doare orice strat așezat peste ultimele secunde. Mai e timp de noi începuturi, de îmbrățișare, chiar dacă uneori ține loc de neputință, de zâmbetul furat peste umeri, de copilăria care se înghesuie încă în pielea încrețită de aer mult, respirat cu nesaț, fără pauză. De oameni trăind.

Mai e timp. De promisiune sinceră, care nu știe cum să se împlinească încă, de mâini încleștând mâini, de teamă să nu plece, de sărutul cuprinzând două suflete-n poveste, de aripi care încă învață să zboare îmbrățișându-se, pentru mai multă putere. De noi iubind.

Mai e timp. De urare caldă aruncată peste lume, cu inima-n gât și speranța-n lumina obrajilor. De cer și de ochii care nu adorm niciodată, doar plâng ninsori peste praf de suflete căutând cu unghiile-n noroi drumuri spre fericire. De rugă arzând.

Mai e timp.

Numai de-am simți în anul care vine că trăim, mai mult decât simțim că suntem!

La mulți ani, suflete dragi! Să vă fie sufletul lumină și mâinile îmbrățișare! Să simțiți darul pașilor înainte și a aripilor întinse! La mulți ani iubind!