Category Archives: prin ochii mei

Nu vei mai fi mică niciodată

Nu mi-a spus nimeni că vei creşte atât de mare într-o zi. Că mânuţele tale drăgălaşe şi mici, care îmi îmbrăţişau obrajii de atâtea ori ca să treacă supărarea, nu vor mai fi mici niciodată. Că puiul de om din palmă ne va schimba tot universul, inclusiv felul în care ne raportăm la tine.

Nu mi-a spus nimeni că, deodată, vei fi surioara „mai mare”, că te vei responsabiliza fără să ți-o cer și că vei aduce scutece, vei schimba hăinuțe, vei ține în brațe sufletul mic ce te-a crescut pe tine mare atât de repede.

Nu mi-a spus nimeni că felul tău de a vorbi, așa stâlcit și drăgălaș ca întotdeauna, ni se va părea de-a dreptul matur, că vei înțelege peste noapte atâtea lucruri pe care nu îndrăzneam să le vorbim înainte, că te vom iubi din ce în ce mai mult pentru felul tău de a fi „surioară mai mare”: „Mami, pot să o țin și eu în brațe?”, „Tati, pot să o pup pe obraz?”, „Pot să o îmbrățișez?”, „Pot să o iubesc?”… și așa mai departe.

Nu mi-a spus nimeni că două brațe nu ajung. Că mi se va rupe sufletul când îmi vei cere două mâini să te îmbrățișez, nu doar una… deși o palmă ține deja un suflețel la sân. Că, deși o iubești pe Ava ca pe cel mai prețios dar din cer, vei avea momente în care ți-ai dori să fii tu cuibărită în brațele noastre, așa ca înainte.. în ambele brațe.

Nu mi-a spus nimeni că mi se va împărți sufletul în două, la fel de mult cum îmi va crește de două ori mai mare. Că voi topi lacrimi când îmi vei spune cu vocea ta caldă că „îmi place atât de mult când dorm între tine și tati, mami…” și că te voi lăsa să ne dormi în brațe oricând, pentru că trec atât de repede momentele astea calde, pline de iubire, și că nu se știe niciodată cât ne vei mai lua în brațe atât de sincer, atât de frumos.

Nu mi-a spus nimeni că vei crește atât de mare într-o zi. Și că nu vei mai fi mica noastră iubire niciodată… Pentru că întotdeauna vei fi „sora ei cea mare”. Însă cât de mare e iubirea noastră acum când împărțim nu numai jucării, nu numai îmbrățișări, ci și o mare minune care ne încape încă într-o palmă. Te iubim, copil mic-mare și-ți datorăm lecția de a fi părinți care-și cresc iubirea în fiecare secundă, dar mai ales când îți împărțim brațele și ne odihnim în bucuria de a fi împreună mai mult, mai complet, mai pentru totdeauna!

 

La mulți ani, 3!

Din „a fost odată ca niciodată” și „până la adânci bătrâneți” se desprind minuni în numere magice. Astăzi vorbim despre 3 și despre cum o lună cu mult soare, multă lumină și multă bucurie îmi încălzește sufletul de cel puțin 3 ani.

A trecut timpul cu viteza unui zâmbet dăruit pe stradă în loc de bună dimineața. Am simțit fiecare moment, am râs cu poftă, am plâns cu tot atâta patos, am trăit mult și am povestit mai puțin, pentru că n-am știut cum să exprim atâta minune în cuvinte: fiecare îmbrățișare cu mânuțe moi care ne-a topit sufletele, fiecare gropiță din obraz și din pielea încrețită de pupici, fiecare clipă de iubire revărsată cu dărnicie peste inimi, din care am învățat să creștem mai întregi, mai buni, mai răbdători.

Dar să ne întoarcem la 3; cele 3 minuni de iulie care mi-au crescut sufletul până la refuz, cu multă, multă iubire:

-> prima noastră iubire crescută în 2, un rod din cer senin, cu ochi albaștri și păr bălai, născută într-o noapte caldă, devreme, repede și dureros, dar revărsând iubire din fiecare tăietură grăbită să o aducă pe lume: Evolet Alexandra, cel mai frumos cadou desfăcut într-o noapte de 14 iulie, despre care nu știu niciodată cum să povestesc atât de bine încât să-i cuprind fiecare picătură de minune care se revarsă peste noi și peste lume.

-> prima mea iubire mare, născută într-un iulie târziu, cu păr gri și ochi de cer, cu brațele largi, numai bune de îmbrățișat, cu puține cuvinte, dar sincere, cu sufletul plin și glume aiurea. Parte din inima mea, o crește în fiecare zi mai mult, prin gesturi mici, cuvinte mari și multă, multă iubire. Un tată îndrăgostit de 2 codițe blonde și un zâmbet cu dinți mărunți, care trăiește pentru a dărui: o bomboană pentru fiecare bucurie, o lecție pentru fiecare năzbâtie, o îmbrățișare pentru fiecare clipă în care sufletul lui mulțumește pentru ce a primit de la Dumnezeu și pentru ce a crescut cu mâinile pline.

-> o nouă iubire, crescută încet-încet, dar cu multă răbdare. O minune cât un măr plin care abia e așteptată în lume. O bătaie de inimă rapidă, o senzație de fluturi în stomac, un dar așteptat într-un decembrie târziu, odată cu Moșul și cu nașterea-minune din iesle. Un miracol crescut din așteptare și rugă, pe care abia așteptăm să-l strângem și să-l creștem în brațe cu de 3 ori mai multă speranță și dragoste.

Azi e despre toate cele 3 minuni ale mele, fără de care n-aș fi eu întreagă: părți din mine aduse de undeva, departe, dintr-un cer senin.

La mulți ani, iubire de 3 ani, din ce în ce mai mare, din ce în ce mai minune!
Îți mulțumim pentru sufletul tău bun și cald și pentru că ne înveți să creștem în fiecare zi.

Iar celorlalte 2 minuni care îmi completează 3-ul de poveste: vă iubesc mult, mult, până la cer și înapoi, de o mie de ori!

 

Femeia

Femeia
Naște viață
Din carne
Și oase
Dar,
Mai ales,
Dintr-o prea mare
Iubire:
O picătură de cer
Care să zguduie
Pământul
Și să curețe
Lumea
De durere,
De umbră
Și praf.

Femeia
Poartă
În inimă
O urmă de rai:
Îmbrățișează
Fără rezerve,
Plânge
Cu genele pline
De toată durerea
Universului,
Râde
Cu bucuria
Unui copil
Îndrogostit
De o nouă
Jucărie,
Luptă
Cu forță nespusă
Pentru adevărul ei,
Construit
Din emoție,
Speranță
Și o nemaiîntâlnită
Iubire.

Femeia
S-a desprins
Dintr-un suflu
Cald
De Dumnezeu,
Aruncat în lume
Să vindece
Lutul
De neiubire
Cu răbdare,
Cu lacrimă,
Cu suflet
Și
Cu toată ființa ei
De lumină
Și mamă,
Care îmbrățișează
Pământul
Și-l poartă
În spate
Puțin mai aproape
De cer.

Femeia
Dă viață
Ca să învețe
Lumea
Să iubească
Fără sfârșit.

Desăvârșit.

La mulți ani, femei și mame minunate! Și să nu uitați să molipsiți suflete de căldura voastră magică!

 

Dragă Moșule

Ce mai faci? E frig acolo, peste zăpezi în vânturi? Ți-e rece cojocul sub care ascunzi atâția ani de trudă? Mai ai mănuși de blană peste mâini de dar? Aici s-a cam răcit în suflet. E-așa o așteptare-n toate, de nu știm de unde să mai creștem puțin mai buni, puțin mai calzi, puțin…

Și trece timpu-n grabă, și dor firele albe și sufletul cărunt sub muncă nesfârșită, sub gândul că n-ajunge niciodată, oricât te lupți să fie perfecțiune-n toate.

Într-un alt colț de lume, deloc departe, mor suflete pe rânduri. E foc, e scrum, durere nesfârșită. Și ne-am obișnuit și cu războiul, pentru că nu e la noi în curte. Ciudat cum le simțim și ne obișnuim cu toate; e chiar ușor când ne e bine și când e cald în casă și greu să ne-amintim că la un pas în dreapta sau în stânga e luptă ca pe vremuri, cu gloanțe și cu trudă, cu prea multă durere.

Dar tu cum ești? Mai are sania ta visuri? Mai are combustibil în frâie și în reni? Sunt scumpe toate, moșule, de-un an încoace. În loc să fim mai buni, ne strângem buzunarul, de teamă că nu rămâne plin. Ce ironie! Doar știm că nu există spor decât atunci când împărțim din bine, dar ne înverșunăm să fie bine doar la noi. Ne-nchidem brațele, și ușa. Ne-nchidem sufletul mai tare, mai abrupt.

Ți-aș cere iar atât de multe. Dar mi-e așa de greu să cer! Nici nu ți-am mulțumit pentru cadourile strânse de atâta timp încoace: oamenii mei dragi, cu brațele întinse și ochii plini de prea multă iubire. Ce am făcut să-i merit? Mai nimic…Îți mulțumesc, moș drag, pentru bucățile de cer din pașii prea grăbiți să le perceapă des. Îți mulțumesc pentru că vii chiar și când ușa e închisă.

Dar nu pot să îți scriu fără să-ți spun ce știi deja: e multă umbră-n lume! E frig pe stradă și în case. E ceață peste suflete și greu să ne vedem cu tot ce-avem mai bun. Tot crește din distanță și se aprind războaie din lipsa noastră de iubire. Te rog împarte mai mult cer în lume. Te rog să nu ne uiți. Te rog să vii și-n scrum, și-n foc, și-n frig, și-n sufletele goale. Te rog să aprinzi mai des iubirea-n oameni. Atât!

Cu drag și dor,

Alex, Evolet și Gabriela.

 

Cu dor de 8 ani

O ceață densă îmi plouă genele. Sub cojoc și fular, un zâmbet plin de ciocolată cu lapte îmi completează din rai, cu mâinile reci lipite de spatele meu, încercând să mă provoace:
– Mami, ham-ham! Mami, miau-miau! Mami,apa! Mami, I lou iu!
Roțile scrâșnesc, pedalele alunecă spre moara de vânt, la care ne oprim de obicei să bem apă și să admirăm copacii, apa, rățuștele și tot visul ăsta frumos pe care simt că nu-l merităm niciodată suficient în viața asta.

Pedalez. Gândul îmi zboară la tine și la cât de drag îmi ești, așa departe, veghindu-ne anii, visele, drumul. Cât te-aș îmbrățișa acum! Și câtă jenă ți-aș provoca, pentru că noi n-am fost învățați să ne luăm în brațe cu una, cu două. M-aș juca iar cu degetele tale prea elastice și ți-aș spune că nu ești normal așa. Am sta în genunchi, ascunși după strană și ți-aț ciufuli părul, doar ca să mă cerți că nu arați bine exact din cauza mea. Ți-aș șopți la ureche ce cântare să alegem la priceasnă și tu ai mormăi ceva bizantin doar ca să-mi faci în ciudă. Ți-aș spune că nu am chef eu azi să cânt apostolul, că tu oricum ești mai mare și că dacă tot ai venit în vacanță e treaba ta, nu a mea. Ne-am certa pe cine să tragă clopotele și am răsufla ușurați că a venit devreme iar nenea ăla chipeș cu părul creț despre care știm noi că învață karate în pădure la cartodrum, că prea e făcut.

Mă trezesc din vis mânuțele reci care vor jos de pe bicicletă.

– Mai avem puțin, iubire. Uite, coborâm dealul, trecem strada și ajungem. Cu cine vrei să te joci azi?

Și iar mă gândesc la tine. La felul tău de a fi, dulce-acrișor, ușor ironic, pentru că oricum știm toți și recunoaștem că ești cel mai deștept, chiar și când glumești și te iei de noi. La îmbrățișarea ta rară, scurtă, dar sinceră, cu pupici ușor mihocești în aer, că de ce să ne atingem obrajii? La cât de mândru ești de bibleoteca ta construită din anticariate și de faptul că acum îți permiți și volume noi, aranjate pe culori și autori. La cat de mult îmi lipseși, parte din sufletul meu pe care nu am știut prea bine că o am până s-a desprins de mine și a plecat departe-departe, în cer, să ne vegheze. La cât de mult te iubesc. La cât de mult mi-e dor.

Am ajuns. Cojocelul și căciula sar în cui iar iubirea deschide portița de la grădi, gângurind ceva despre tati și mașină, pentru că nu înțelege prea bine de ce am venit cu bicicleta azi. Îmi trimite pupici în aer și dispare la explorat jucării, ușor tristă că nu ne vedem până seara.

Pedalez înapoi și privesc spre cer. E ceață. Un gri absurd mă înconjoară și mi-e frig. Știu că azi va fi soare, întotdeauna e când mă gândesc la tine. Veghează-ne anii, suflet drag, și ai grijă măcar tu de noi! La mulți ani în bucurie! Te iubesc! Mi-e tare dor de tine!

 

La mulți ani, iubire!

De-aș ști să te iubesc ți-aș citi gândurile și ți le-aș aduna în ordinea luminii. Cele mai frumoase sus, cele mai sărace jos.
Ți le-aș reordona apoi, în fiecare zi, după nevoie: când ai avea lumea la picioare și-ai simți cerul în pleoape, ți-aș strecura un gând sărac și mic la marginea sufletului, ca să înveți că fericirea nu e niciodată absolută și că lumina se trăiește frumos doar când nu e în pericol să se spargă de prea mult plin; că tristețea e parte din noi și că lacrimile sunt cele care ne dau, de fapt, putere să ne schimbăm sufletele, drumul, visul. Când inima ar fi căzută, respirând poveri, amestecându-se cu pământul, ți-aș strecura pe umeri aripi și zbor, ca să-ți amintești că de acolo, de jos, nu există decât pași care urcă, poveri care se leapădă, umbre care dispar în lumină.

De-aș ști să te iubesc, ți-aș număra anii și i-aș amesteca în ordinea urcușului. Cei mai grei în urmă, cei mai frumoși înainte.
I-aș amesteca, apoi, în fiecare zi, după nevoie: când inima ți-ar sângera dor iar zâmbetul ți-ar aminti de copilărie, ți-aș hrăni sufletul cu povești la lumina lunii. Ți-aș cocoța copilăria într-un corcoduș străin, din care ai rămâne cu dinții scârțâind și stomacul vesel. Ți-aș purta inima pe-un nor trecut și-aș lăsa-o să guste din lumina vie a timpului prin care ai trecut și din care ai crescut atâta iubire, atâta sens. Iar când sufletul ar fi însetat de ce n-a simțit niciodată încă, ți-aș întoarce ceasul cu ani înainte, în care mâinile noastre s-ar ține încă strâns una în cealălaltă și-ar privi, uimite, la tânăra poveste cu ochi albaștri care încă ne vizitează pragul și ne strigă la ușă „mama și tata”.

De-aș ști să te iubesc, ți-aș împărți iubirea egal pentru fiecare clipă. Apoi, aș înmulți-o până la cer și înapoi, iar și iar, până în nesfârșituri. Ți-aș aminti că iubirea nu moare niciodată, ci doar pălește uneori, de prea multă povară. Și ce iubire mare există în lume fără greutatea pașilor deja trecuți și a pașilor nefăcuți încă?

Dar nu știu să te iubesc și, poate, asta e ceea ce ne ține inimile vii, împreunate, încă: un vis neștiut, necalculat, dar care crește cu fiecare pas, cu fiecare umbră, cu fiecare încercare; un zâmbet sincer azi, o lacrimă sinceră mâine, un cuvânt nespus azi, prea multe cuvinte spuse mâine, o îmbrățișare azi, o tăcere mâine, o iubire azi, aceeași iubire mâine. Din tot jocul ăsta de-a oamenii, creștem în fiecare zi împreună, până ni se suprapun sufletele, fără să mai știm de unde începe și unde se sfârșește fiecare.

Te iubesc, suflet drag și cald și sper să învăț să te iubesc până-n nesfârșituri.
La mulți ani, bucurie! La mulți ani, iubire!

 

Un an cu minus, un an cu plus

N-a fost un an ca alți ani.

Au fost zile în care mi-aș fi dorit mai mult timp să trăiesc, să îmbrățișez, să cânt sau să citesc. N-am mai terminat o carte de prea mult timp iar inima îmi numără minusurile în pagini care se vor citite și cuprinse. Dar „n-am avut timp” – atât am avut de zis și m-am odihnit, am întins Nutela pe o felie de pâine abia scoasă din cuptor și am savurat-o haotic, în absența ochilor mici, albaștri și cerșetori care m-ar fi învinovățit un pic.

Au fost zile în care am tras de timp, dureros, printre plânsete de copil cu dinți abia iviți, găurind gingii, suflete și nervi în miez de noapte. Dar m-am molipsit de corpul ei moale, de mânuțele mici în jurul gâtului, de cățăratul picioarelor ei elastice pe spatele lu’ tati și de iubirea lor întreagă, cât brațele întinse și mai mult de atât, spre nesfârșituri. Și au trecut și timpul, și durerile, și nopțile albe împregnate în cearcăne adânci.

Au fost zile în care m-am speriat. Mi-am închis inima și am strigat și am plâns, pentru că nu mai trecea odată SF-ul ăsta crunt pe care-l trăim deodată real și neputincios. Ne era teamă să ne îmbrățișăm, să ne zâmbim de aproape, să ne ascultăm. Ne-am redefinit esența în pro și contra unor soluții pe care nu le cunoșteam suficient, dar le judecam, și, din toată ecuația asta crudă am ieșit cu minus de iubire. Ce trist. Ce uman…

Au fost zile în care am iubit mult, mult de tot. Aș fi îmbrățișat toate visele care s-au rupt în zbor, aș fi molipsit lumea de viață și de iubirea pe care am învățat să o primesc întreagă, necondiționat, din trupul ăsta mic și moale, dar cu suflet infinit de mare. Am învățat că raiul începe aici, din iubire. O iubire ca asta, care ține pământul ca o rugăciune infinită.

Au fost zile în care mi-a fost prea cald sau prea frig, prea somn, prea lene, prea bine, prea rău; zile în care am alergat sau au mers prea încet; zile în care am râs mult sau am plâns mult; zile în care am crezut că nu merit sau că merit mai mult; zile în care am crescut și am câștigat sau în care am pierdut și am scăzut un pic; zile în care n-am ieșit deloc din casă, nici din mine, sau zile în care am alergat afară și am plecat departe. Un an cu minus, un an cu plus.

Mai dă-ne, Doamne, timp să mai iubim un an și, apoi, încă unul și tot așa, până ce vom merita să cerem veșnicia. În iubire.

La mulți ani, suflete dragi!

 

Șapte ani

Azi îți scriu despre vreme. Despre cum m-am trezit cu ochii în nori și ceață densă, despre cum plânge roua în iarbă și menta trecută din grădină cu miros de toamnă târzie. Despre cum gândurile toate s-au adunat cu prima geană deschisă spre tine, încă un pic tulburi, ca și cum abia acum ar realiza că ai plecat, după un vis cald despre îmbrățișare și viață tânără. Despre cum și în mânuțele ei calde strânse în jurul gâtului am simțit puțin din tine. Despre cum azi e toamnă rece și primăvară caldă deodată, cu miros de rai înflorit și nădejde.


Azi îți scriu despre bucurie. Ciudat cum în fiecare vizită la grădina ta înflorită de mâinile mamei nu mai simt lacrimă de durere, ci liniște profundă, atât de intensă încât aproape că distingi în ea o conversație caldă, un paradox pe care nu îl pot explica în cuvinte. Cum să transformi dorul, lipsa, durerea, absența în bucurie cu atâta lejeritate? M-am așezat pe banca ta aproape în fiecare zi pentru o lună și ți-am ascultat sufletul în liniște și bucurie, cu drag de chipul tău blând de pe piatră și cu firescul sentimentului revederii dincolo de lut și simț de limită umană.

Azi îți scriu despre dor. Despre săgețile surde din inimă când mintea își amintește a nu știu câta oară că nu mai faci parte din pământ și despre liniștea din suflet când știe că faci parte din cer. E-un puzzle de emoții ce-a rămas în urmă, plin de paradoxuri și de firescuri, amestecate până nu se mai distinge tristețea de bucurie, iubirea de dor, materialul de imaterial. Dar, dincolo de toate, aș da orice pentru o îmbrățișare și un zâmbet de ochi și suflet, așa cum ți-l recunoșteam la fiecare revedere.

Azi îți scriu despre timp. Nu știu cum se scurg clipele în lumea îngerilor, dar aici sunt șapte ani. Șapte ani de prezență magică. În camera ta, fiecare carte vorbește despre tine. În minunile tale cu ochi albaștri fiecare privire vorbește despre tine. În sufletul care te-a întregit și ți-a fost și îți este alături sunt sigură că fiecare por are și pecetea ta. Ești parte din timp, din noi, din cer, din suflete, din aripile care ne cresc până când toamna va apune peste zborul nostru, învățat și repetat, spre cer. Acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viața cea fără de sfârșit. Te iubesc, suflet drag!

 

Încă un înger s-a întors în cer

Citesc și mă doare carnea pe mine. Ca nouă mamă, sufletul îmi tresare la orice rând, orice imagine, orice video în care un copil suferă sau pleacă prea devreme. Ochii se strâng și lacrimile se abțin, pentru că în brațe, sufletul meu mic zâmbește și nu-i pot amesteca emoțiile cu ale mele.

Citesc în continuare și mă prăbușesc. Sunt încă un pion în lumea asta duhovnicească. Biserica mi-a fost copilărie, strana mi-a găzduit fiecare dumincă dimineață de la ora 7. Am simțit fiecare urmă de oboseală, adormind în genunchi, și fiecare emoție de cer când mi-am ridicat ruga puțin mai sus de turnul bisericii. Am râs văzând copii în cristelnițe (de la o lună la 30 de ani – tot copiii Lui au fost toți) neștiind despre pericole, înecuri, temperaturi de apă sau reguli de purtat la sân înainte sau după.

Ai noștri au trăit. Ai noștri au zâmbit după botez. Ai noștri și-au regăsit brațele mamei. Ai noștri au mai avut zile, ani, viață. Din mâinile tatălui meu n-a murit nimeni, deși a scufundat suflete mici și mari în apă. Îmi trec prin minte amintiri cu fiecare copil, fiecare suflet mic pe care tata l-a ținut în brațe, mândru că s-a mai născut un creștin în biserică. Acum, după atâția ani, ritualul mă doare iar raționalul mă îndeamnă să caut dincolo de cuvânt. Citesc, terifiată, că plămânii de îngerași mici se umflă când aspiră apă iar bebelușii pot muri chiar și 24 de ore mai târziu. De ce să plece un suflet care n-a avut timp să fie, Doamne? De ce din mâinile unui preot? De ce să se frângă încet, încă din biserică?

Nu mai înțeleg și mă doare sufletul. Ar fi trăit, oare, dacă era doar stropit cu apă? Sunt atâtea suflete care încă se botează în spitale înainte să plece înapoi în cer, cu doar un strop de apă și o rugă. E valabilă ruga, scufundată sau nu, în apă. Așa îmi tot spune inima, chiar dacă tata m-ar certa că nu urmez litera bisericii. Poate s-ar fi salvat un suflet, Doamne. O fi un semn să privim dincolo de cuvânt?

Mă doare și îmi tot privesc sufletul din brațe, mulțumind că a mea nu a fost scufundată în apă, deși nici nu m-am gândit să cer asta. A fost un botez superb în care s-a simțit cerul în fiecare zâmbet al ei, inclusiv din cristelniță. Privea la noi și zâmbea, privea la părinte și zâmbea. Cum să nu simți cerul în privirile ei mici? Cum să nu simți așa taina botezului?

Citesc iar și pe profilul unei prietene din copilărie, o fată frumoasă cu ochi verzi și zâmbet divin, se aprinde o lumânare și e scris un text cu durere de mamă. Nu se poate să fie al ei! NU! Citesc fiecare rând și mă oripilează fiecare acuză la adresa părinților, a preoților, a bisericii, a fiecărui alt vinovat pentru sufletul întors în cer. Măcar pentru durerea mamei să nu stârnim polemici, să nu învârtim cuțite în rană, să nu îngropăm toate bisericile pentru o greșeală. Ce trist, Doamne! Câtă durere pentru ea…

Vă rog, dacă insistați să schimbați lumea, faceți-o, întâi, dinspre sufletul vostru: o greșeală mai puțin, o judecată mai puțin, o faptă bună. Eu știu deja că părintele din mâinile căruia s-a stins un suflet e deja prăbușit. E o cruce mult prea mare de dus iar timpul nu se mai întoarce. Vă rog, nu mai aruncați cu pietre dincolo de ce cunoașteți. Mie mi-a ajuns! Mamei îngerului care o veghează i-a ajuns. Sunt convinsă de asta!

Să ne scufundăm puțin în sufletele noastre, dincolo de acuze, de injurii, de „ce-ar fi fost dacă”, de petiții și durere. Să lăsăm mamei liniștea de care are nevoie pentru a-și găsi putere în toată durerea asta cruntă. Poate ăsta e un semn să fim și noi mai buni, dincolo de biserică și de preoți. Ei vor plăti oricum. Noi chiar n-avem nimic de plătit?

 

Lockdown cu zâmbet

E dimineață. Gândul se furișează pe sub ușă și coboară, leneș, treaptă cu treaptă, până la bucătărie. Se așază pe boabele de cafea, pe paharul cu apă, pe cutia cu humus din frigider. Își amintește că în jumătate de oră boabele vor fi măcinate, apa băută, humusul întins haotic pe pâine și mestecat cu poftă cu viteza luminii. Încă puțin. Se întoarce în pat, sub plapuma caldă și își aruncă privirea spre sufletul mic întins pe saltea cu mâinile deschise, fața întoarsă spre mami și ochii de catifea închiși, în vis adânc.
S-a trezit! Schimbă scutecul, deschide rezervorul de lăptic și îmbrățișează minunea moale cât nu-și dă seama că e dimineață încă.
Coboară treptele cu trup cu tot, în scârțâit familiar, cu minunea în brațe, care se agață de fiecare culoare, de fiecare bucățică de casă care poate fi atinsă cu mânuțele sau, și mai bine, testată între gingii, de gust și mirare.
În 5 minute cafeaua e băută, vitaminele luate și laptopul deschis. Un ochi se concentrează pe sutele de mailuri noi din inbox, unul pe minunea care încă se mai miră că e dimineață și jucăriile au așteptat-o de aseară să fie trezite.

New email – send, Reply – send, New email – send.

Minunea plânge. Jucăriile nu răspund iar brațele lu’ mami sunt departe. Tati preia frâiele și zboară cu minunea prin aer, cântând. Fericirea e mare iar zâmbetul nu poate fi mai adorabil până obosesc și brațele tatălui. Așezată pe spate, se miră că pământul nu se mai învârte și parcă-parcă, nu e așa de distractiv să nu mai poți zbura. Parcă i-ar fi foame, parcă i-ar fi dor.”Unde o fi mami?”

New email – send. Call – done. Chat – respond. Tati urcă scările spre muncă. E târziu deja.

Minunea plânge. E purtată de mami în brațe prin cameră și privirea îi alunecă pe fiecare culoare, spre oglindă. Cântă și se strâmbă până îi reapare zâmbetul neprețuit. Obosește și mami își amintește că a uitat să îi dea banană. Îi dă dar nu vrea. Se uită la ea și lacrimile se înghesuie în ochi, gata să alunece pe obraji. Deschidem rezervorul de lapte și se atașează brusc, fericită că i-ai ghicit nevoia. Doarme.

30 de minute de muncă în care ochii albaștri dorm.
New email – send. Reply – send. Meeting – done.

Ochii albaștri se deschid. Mâinile se întind. Îmbrățișarea e neprețuită. Tati îi repetă la nesfârșit cuvinte: TA-TA-TA-TA-TA, MA-MA-MA-MA-MA. Râde. „Ce-o fi vrând tati ăsta? Mie mi-e sete de fapt. Poate dacă râd îmi dă apă!” Tati râde și îi întinde paharul, victorios, deși știe că în 20 de secunde va fi apă peste tot.

Hainele-s ude. Schimbă hainele. Schimbă scutecul. Deschide rezervorul de lapte…? Buzele testează și se închid. „Nu asta voiam, mami!” Închide rezervorul.

Laptopul sună. „Cine o mai fi acum?” Chat – respond. Call – done.

E după-masă. Prânzul așteaptă. Minunea se leagănă în carrier, pe muzică șmecheră de bebei moderni.
Taie ceapă. Prăjește ceapă. Adaugă spanac. Minunea te cheamă. În brațul drept, se leagănă fericită, în timp ce celălalt braț încălzește spanacul în tigaie și curăță usturoi. După o oră care ar fi trebuit să fie 15 minute de gătit, prânzul e gata. Tati are meeting și nu poate mânca. Ochiurile se răcesc, triste, pe spanac. Minunea vrea să deschidă rezervorul de lapte. Îl deschide și adoarme brusc, fericită că e în brațe.

Meeting – done. New email – send. Chat – respond.

Minunea se trezește după o oră bună de somn de amiază, toată un zâmbet. Mami și tati o privesc de parcă ar fi dormit un an, cu dorul pe buze, epuizați de muncă, dar fericiți. Minunea zboară din brațe în brațe și râde în hohote la fiecare zgomot pe care nu-l recunoaște. Viața e frumoasă!

Prânzul e încă pe masă, jucăriile-s aruncate pe sub masă iar minunea trage de urechea elefantului, blocat sub altă jucărie. Împinge din picioare și spune în limba ei că are nevoie de ajutor. Scoate elefantul și așază-i-l în mânuțe să poată fi ronțăit.
Email – send. Chat – respond.

Minunea e pe burtică și veghează o jucărie la care nu ajunge. Își întinde mânuțele pe rând. Nu ajunge. Mușcă din pătură, a frustrare și a gingii inflamate. Dinții nu vor să iasă încă…

E seară. Mami și tati se uită, minunați, la zâmbetul ei de zână. N-au făcut duș, nu s-au spălat pe dinți, dar sunt fericiți. Se iau în brațe, cu minunea la mijloc, și urcă scările spre somn, mulțumiți că a mai trecut o zi în care minunea a râs. În rest, totul contează prea puțin.