Category Archives: prin ochii mei

Pământ în suflet

Când râdeți și vă-nfigeți colții în sutane, crezând c-ați cucerit inimi în războiul nicăieriului, în tatăl meu loviți.
Când vă urcați privirea pe turla catedralei și aruncați cu pietre în zidul nou, pentru că vă necinstește buzunarul, aruncați și-n biserica de lemn, scundă, în care bunicii voștri și-au aplecat capul.
Când vă plângeți că nu aveți spitale, dar nu dăruiți, din ce aveți, nici pentru o lumânare, nici pentru un bolnav, ce rost mai are cearta?
Când nu știți ce înseamnă rugăciunea, nici altarul, dar împroșcați noroi în preoți și-n credință, în Dumnezeu loviți. Și, iar, în tatăl meu…
Când nu testați smerenia vreodată, dar semănați furtuni din neputința altora de-a dărui mai mult, în ură investiți.
Când ochii nu vă fug decât la roțile mașinilor oprite în fața catedralei și nu la icoana răstignirii lui Hristos pe cruce și a preotului în jertfa altarului și a sufletelor pe care le apropie în liturghie, vă îndepărtați și mai mult de esență. O esență pe care oricum n-o simțiți și nu o înțelegeți, pentru că așa ați ales!
Când încercați să schimbați lumea, aruncând cu pietre-n alții, în binele pe care vi-l doriți loviți.
Când generalizați păcatul preoților pe care nu-i cunoașteți, dar acceptați păcatul în orice altă formă, cu ce vă deosebiți de cei pe care-i judecați?

Mai bine mai multă iubire.
Mai bine mai mult exemplu personal.
Mai bine mai multă dăruire.
Mai bine mai puțină vrajbă.
Mai bine mai mult cer, pentru că e atât pământ acum în suflete, încât doare.

Doare imaginea lui Hristos, care nu are unde să-și mai plece capul de atâta ură.
Doare zidul care crește între oameni.
Doare pumnul în inima tatălui meu, a unchiului meu, a verișorului meu, care și-au asumat sutana pentru a ajuta oameni. Doare sufletul fratelui meu care și-a asumat drumul bisericii până la mormânt.
Când o să învățăm, oare, să nu mai lovim în ce nu trăim noi înșine?

 

Patru ani de dor

E toamnă-n frunze și în timp. Grădina-i pregătită! Tata te așteaptă cu mâinile crăpând pe-o boltă perfect rotundă, de care se agață, din ce în ce mai lungi, coronița Maicii Domnului și struguri de opt feluri. Mama sapă încă, strat cu strat, cu gândul c-o să ai ce pune-n ciorbă mai târziu, la vară. Merele sunt coapte, îngrămădite-n gust de toamnă rece, în beci, de unde tu obișnuiai s-aduni dulceață și zacuscă.

Tu vino! Pe cărare, încă se simt pașii tăi comozi de pe trotuar. Alergi. Te urci, pe-ascuns, în podul grajdului, de teamă c-o să te pârâm pentru că iar ne cerți și ne mai furi din mână. E dor în frunza viei, arămie. Dor de-ncruntarea ta, când nu vrei să mai legi, viță cu viță, în cinci locuri, să crească strugurii mai drepți, dor de cântecul tău, ironic, prin livada în care nu suntem poftiți, pentru că nu-i cireașa coaptă încă, sau în hamacul rupt, albastru, dintre peri.

Mai fă un pas. E cald acum în leagăn. Nu mai sunt sfori legate-n măr, să nu-l mai doară creanga. A cumpărat tata un scrânciob dur, cu saltea bună, de unde fetele tale scumpe cu ochii verzi și-albaștri nu mai vor să coboare. Se leagănă și râd, gândindu-se la tati cum zboară-n nori, cu aripile lungi.

Tu vino! E cafeaua caldă. S-a spus, deja, la masă rugăciunea. E post, da ție-ți plac ardeii copți și vânăta cu ceapă. Am mai mânca și noi la o-adunare veselă cu tine, cu nepoții și oamenii de care n-ai fi zis că nu ți-s frați. Mai ai un pui de om și la Maria. E dulce, cu urechi răzlețe, de mihoci, și-un cânt de mâine-mâine merge-n strană. Pe mână am și eu inel acum. Ți-ar fi plăcut de Alex și poate-ai mai face și-un joc în cinstea tinereților de schimb de discuri și sfaturi în genunchi lângă reșou, în spate de altar. Ați fi prieteni și acum, sunt sigură c-ai vrea!

Să vii. E-n suflet dor! În vis apari din ce în ce mai des, râzând cu Ema și chemându-mă la masă. Azi, la mormânt, ți-am spus, doar, că mi-e dor! Să vii în suflete să faci curat, puțin. S-au adunat atâtea gânduri iar cerul mai dispare din suflet când e praf. Tu șterge din durere cu leacul tău de cer și poartă-ne în rugă să trăim mai plin. Să-mbătrânim spre cer cu inimi de copii și să iubim mai mult ca să-mpărțim aici, întâi, din rai.

Tu să te rogi. Sunt patru ani de dor iar inimile plâng. Veșnică odihnă, veșnică iubire, suflet drag!

„Rămâi cu noi, că e târziu și s-a plecat ziua!”

 

Trei

Sărutându-i pleoapele și îmbrățișându-i pielea moale de somn, nerăbdătoare să-și deschidă odată ochii:
– Bună dimineața, iubire!
Ciufulit, în pernă, cu ochii boțiți de prea multă lumină și gâtul uscat de aerul prea rece alunecând prin fereastra deschisă:
– Neața! Pui de-o cafea? bombăne cu bărbia strânsă. Mereu mă trezești devreme…
Zâmbesc și știu că îi e somn dar nu am răbdare să mai fac liniște până se trezește el:
– Uite ce frumos e afară. Hai, sus! Nu mergem împreună la muncă? Te aștept, dacă e nevoie.

Povestea se repetă în fiecare zi. Mi-e drag de mor și știu că toți noroceii pe care i-am prins când eram copil îndrăgostit de visuri s-au adunat și l-au făurit sigur din cer, copilărie și multă iubire:).

Nu mai putem să ne certăm fără să și râdem puțin. Strângem din dinți pe câte un subiect concret și sigur, dar cedăm după 10 minute, pentru că devine ilar să ne argumentăm tabăra cu atâta îndârjire. În caz de probleme existențiale, stăm cu obrajii supărați câte o zi care pare o lună și ne regretăm apoi îmbrățișările refuzate și cafeaua băută fără companie și fără sărut.

Mi-e teamă. Teamă că povestea asta frumoasă pe care n-o merităm mereu întreagă o să se dizolve cândva, pentru că, uneori, uităm să mulțumim. Ne îmbogățim unul de celălalt la fel de repede cum trece timpul și nu ne săturăm niciodată de „împreună”. De unde atât de multă bogăție, nici noi nu știm, dar o savurăm în sărutul de dimineață, mâinile împreunate în drum spre necunoscuturi și binecuvântarea pe care o simțim prea plin.

Trei ani de la legământ. Purtăm pe chip mai multe riduri, dar în suflet mai multă iubire. Ne-am obișnuit să fim unul pentru celălalt la fel cum ne e firesc să respirăm: până la sfârșit.

Iar, târziu, când vocea o să ruginească iar corpul o să se aplece spre pâmânt, când o să ne sprijinim degetele unul de celălalt și o să ne tremure mâinile de prea multă viață, sper ca Dumnezeu să ne găsească zâmbind, dimineața, într-un „Bună dimineața, iubire. Pui de-o cafea?” la fel de firesc și de simplu ca azi, ca mâine, ca în fiecare zi.

Te iubesc!

 

La mulți ani, iubire!

A fost odată ca niciodată… Pentru că nu există pe lume altcineva care să-mi umple sufletul de bucurie de fiecare dată când îmi zâmbește. Des!

S-a născut cu părul alb: puf de minune cu ochi albaștri, căzut dintr-un nor senin și-o bătaie de aripi de înger, cum ar spune el, când îl întreb de unde vine. Ca să râd și să mă minunez că e al meu.

N-a plâns aproape niciodată. S-a jucat liniștit, într-un colț de cameră: „Unde-l puneam, acolo stătea și nu zicea nimic”, ar spune mama lui, cu drag de inimă plină, când îl vede. A crescut cuminte, dar cu ironia-n buze. Nu vorbește decât când e întrebat sau când colcăie în minte o glumă bună, cu tentă de concluzie sau sabie cu două tăișuri. Râd cu hohote sau mă uit, siderată, la buzele lui, din care, nu știu cum sau de unde, ies vorbe de duh, ambalate prea strident câteodată, în jargoane de cartier, fără filtru. Și îi fac semn să tacă, să nu „deranjăm”!

De când ne știm, existăm cu mult umor și cu multă iubire. Mă topesc în brațele lui calde și-i verific ochii, mulțumind cerului că încă sunt albaștri, și sufletul, că încă ne încape. Copilărim într-o bucurie completă, din care Dumnezeu ne amestecă aripile împreună, pănă transpiră mai multă credință, mai mult dor, mai multă iubire.

Alergăm pe același drum. Nu ne facem prea multe planuri, dar aruncăm buzduganele, din când în când, departe, ca să ne amintim că încă mai e cale de pășit împreună, spre mai bine. În rest, ne trăim viața de mână, recunoscători că, într-o zi friguroasă de februarie, ne-am amestecat emoțiile într-o singură inimă din care n-am vrut să evadăm vreodată.

La mulți ani, iubirea mea căzută din cer pe bucata mea de pământ! Să-ți rămână sufletul de copil și mânile calde, în mâinile mele, pentru nesfârșituri! Te iubesc!

 

Dar


Pian.
Sapă adânc,
Prinde rădăcini
În suflet
În puful ridicat
De pe mâini,
Și-n emoția bătând
În puls
De inimă slabă.

Voce.
Simte fiecare literă,
Deschide aripi
Peste zâmbete zdrobite
Și iubiri aproape
Pierdute
Sau uitate
Printre rânduri.

Muzică.
Absoarbe
Fiecare secundă deschisă
Spre neputințe,
Fiecare pauză
Dintre inimi,
Fiecare regret
Sedimentat
Pe suflet.

Pentru că nu e viață,
Nici iubire
Care să alunece
Drept, fără diezuri,
Chei sol
Și multe note
Îngrămădite
De Dumnezeu
Pe emoții
Care să ne apropie
Atunci
Totul pare
Să despartă.

Și
Ce ne-am face
Dacă în loc de inimă
N-ar bate,
Măcar din când în când,
Muzica?

 

Celui mai drag, cu dor!

Dragul nostru, e greu când timpul trece. Ochii obosesc, umerii se apleacă, amintirile, deși atât de pline și frumoase, se șterg, sufletul se împovărează de ani, dar se agață la nesfârșit de ce ar vrea să nu piardă vreodată: bucurie, oameni, viață.

Obosiți cum suntem și cu inima încărcată de un timp pe care nu știm încă să-l trăim complet, ne mințim că noi suntem și tu nu mai ești.
Realitatea e, însă, că noi trecem iar tu ești singurul care nu mai trece.

Îți strângem amintirea în brațe si ne străduim să nu uităm. Agățăm fotografii perfecte pe pereți și ne e drag când te vedem, cu zâmbetul plin și ochii verzi, îmbrățisând, cu bucurie, prieteni, familie, timpuri. Așa știm noi să rezistăm suferinței de a nu te avea aici, certându-ne când te chemăm la masă prea devreme, râzând ironic peste glumele pe care nu le înțelegem sau sfătuindu-ne să fim cuminți, pentru că are el grijă Dumnezeu.

Simțim că am pierdut. Că nu te-am apreciat suficient, că nu ți-am bătut suficient la ușă, că nu ne-am vorbit mai des, că nu ți-am spus că te iubim mai mult. Suferințe ample de oameni mici, care nu recunosc, încă, veșnicia. E greu să-ți scriem, când știm că nu vor fi răspunsuri, decât în tăcere.

35 de ani de bucurie, frumusețe, suflet și multă tristețe, pe care nu știm însă, s-o înțelegem cu bucurie. Mai e nevoie de puțin cer să-ți înțelegem zborul și de mai multă rugăciune să te simțim aproape. Poate, mai târziu, când ridurile ne vor îmbătrâni umerii și mintea, vom învăța că ne aștepți, cu bucurie, „acolo unde nu e întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”.

Dumnezeu să te odihnească!

 

Dragă Moșule

Îți scriu în fiecare an. Mai mult de când îmi îmbătrânesc obrajii și părul iar picioarele îmi obosesc mai ușor. Pentru că acum sufletul îmi plânge mai mult după copilărie și splendoarea geamurilor aburite de dorința de a te vedea la poartă, scârțâindu-ți pașii în zăpadă. Îmi crește în ochi, mai mult ca oricând, dorința de minune, de bucurie profundă a ceea ce, de peste 2000 de ani, adună inimi lângă inimi, într-un dor autentic de cer.

Mi-aș dori să te văd ondulându-ți barba între degete, poruncindu-mi să-ți cânt, așa cum făceai odată. Să fim toți 5 și să colindăm despre tine alunecând din horn sau împiedicându-ți cizmele pe fereastră. Să-i cântăm tatălui meu La mulți ani în biserică și să-i admirăm sub barbă un zâmbet mândru de a ne avea împreună. Din nou.

Dar, între timp, am rămas mai puțini și mai sensibili. Ne e ușor să ne plângem, să ne supărăm și să ne oprim din drum. Să uităm că e atât de multă frumusețe în Crăciun, atât de mult sens în lumina născută-n iesle și că nu pierdem niciodată, fără ca Dumnezeu să nu ne ridice. Ne e ușor să ne amintim ce ne lipsește, când de fapt avem Totul! Crăciunul e un prilej prea uzat de a ne număra golurile, când sufletul ar trebui să fie plin de credință și speranță.

Mie nu-mi lipsește nimic, Moșule. Bucatele-s pe masă iar inima mi-e plină de o iubire pe care știu că n-o merit. Mă strânge în brațe, în fiecare zi, omul pe care îl iubesc și alături de care mi-aș dori să împart pământul și cerul. Însă știu că dincolo de ușa pe care o încui în fiecare zi în urma mea sunt atât de multe suflete care NU AU și nu înțeleg Crăciunul. Unora le e frig, altora foame, altora greu să se ridice de unde au căzut. Iar eu am învățat să ignor nevoia pe care nu știu s-o împlinesc dincolo de mine.

De aceea te rog: dă tu, din desaga plină, bucurie ochilor triști. Deschide-le sufletele spre minunea care nu se pierde și îmbrățișează-le inimile. Să nu fie lipsă, Moșule, măcar de Crăciun.

Iar, când colindul răzbește pe străzi în miez de noapte, să nu uiți să te odihnești. Și să ai mulțumirea că nu există suflet de copil care să nu iubească bucuria de a primi nu doar cadouri, ci speranța că minunile din noi nu mor niciodată.

 

Moșule, dă!

Tatălui, peste genele albe și inima mare, peste buzele de multe ori aspre, dar care vorbesc despre frumusețe și bunătate, peste mâinile puternice, așteptând îmbrățișare, adu bucurie. Încălzește-i sufletul, cum știi tu, în ritm de colind, umple-i inima de minunea nașterii, într-un decembrie care nu există în afara vestirii, a luminii zăpezii scârțâind sub talpă, a vocilor suave de copii înzestrați cu talent de colind, a tradiției care persistă.

Mamei, șterge-i ochii plânși și umple-i brațele cu nepoți. Crește-i zâmbetul stins de minunile pierdute, vindecă-i umerii trași cu îmbrățișarea copiilor care cresc râzând, jucându-se, iubind. Iar, la sfârșit, amintește-i că e, încă, atât de mult frumos în lume, încât minunile nu vor înceta vreodată.

Surorii, alintă-i ochii obosiți, dă-i somn, moșule, pe lângă veselia de a crește, în brațe și în suflet, o nouă viață cu ochi șireți și urechi jucăușe. Dă-i un Crăciun din care să nu lipsească, în nicio clipă, bucuria.

Lui, celui care mă întregește, nu-i înceta vreodată cântul aiurit de seară și copilăria din ochi. Dă-i, în fiecare zi, motiv să zâmbească, să crească, să iubească. Ține-l întreg, în sufletul de copil, și lipește-i inima de a mea, ca să nu știm vreodată cum e să nu luptăm împreună.

Celui plecat, dar cu suflet ca nimeni altul, dă-i bucuria odihnei în rai. Și spune-i că nu există dor mai mare ca al nostru și dorință mai mare de a ne întâlni în iubire.

Celor pe care n-am știut să-i mângâi dă-le îmbrățișarea de care au nevoie și iubirea pe care n-am știut să o cresc. Scoate tu, din traista minunilor, iertarea, bucuria, frumusețea prieteniei sincere, a omeniei care apropie și care uită răul.

Iar mie, moșule, dacă mai ai de dat, dă-mi cuvinte. Acolo unde nu știu să trăiesc, să simt, să iubesc, să-mi amintesc scriind.

Noapte bună, moșule, și nu uita de rugă. E târziu în multe inimi și chiar e loc de multă bucurie. Să nu rămână niciun suflet desculț de ziua ta!

 

Din dor

Cu palmele sprijinite de rai, te bucuri în afara timpului, în izvorul iubirii care nu moare. Mintea noastră scundă de oameni care n-au privit încă în ochi sfârșitul și începutul – dacă îi putem da veșniciei început – nu înțelege moartea fără durere, fără dor, fără neputința care țintuiește privirea doar înapoi, spre ce a fost și nu mai este. Dar tu știi. Știi că întunericul trece, că durerile trec și că, mai ales, noi, cei de acum, trecem.

Aș vrea să-ți fur din privire raiul. Să împrăștii din iubirea ta acolo unde n-a rămas destulă credință, destulă speranță. Să vindec rănile dorului care nu știe să treacă și amintirea care șterge, în fiecare zi, câte puțin din conținutul a ceea ce am fost, până nu demult, împreună.

Ne e ușor să vorbim și să scriem despre ce a fost. În stilou curge amintirea în frumusețea ei caldă, cu zâmbete de copii certându-se pe creioane și cărți, cu îmbrățișări timide de revedere, cu litere aglomerate din ce în ce mai cult pe subiecte niciodată vechi, cu plăcerea de a ne putea cunoaște, mereu mai mult, și cu siguranța de a ne ști familie strânsă. Ce e greu, însă, e să ștergem din greutatea limitei pe care am trasat-o, atât de brusc și persistent între atunci și acum. Ne e greu să acceptăm distanța, absența, neputința sentimentului de a trăi așteptând, iubirea vie în suflet, dar în afara chipului tău blând.

Cu dorul crescând din ce în ce mai viu în trei ani de când ne ești doar în suflet, îl rog pe Dumnezeu să te găzduiască în rândul celor drepți și a fericirii fără sfârșit pe care știm că o meriți, măcar pentru iubirea pe care ai știut mereu să o împarți. Veșnică pomenire! Veșnică iubire!

 

Din doi mai sus

Întregul e un suflet scobit din două inimi care se luptă necontenit să curme din distanță. Niciodată perfect rotund, niciodată absolut fin în îmbrățișare, niciodată plin cu totul, e o speranță spre care alergăm eroic, unindu-ne privirile în aceeași direcție. Și ce ar fi mai perfect vreodată decât povestea drumului care ne așteaptă, la nesfârșit, să-i ajungem la capăt, în răsplata tinereții fără bătrânețe, a vieții fără de moarte, a fericirii desenate-n nemurire?

Ne trăim întregul frumos, cu zâmbet, cu zbor, cu firescul buzelor lipite-n sărut și a inimilor bătând la unison peste povestea pe care ne-am făgăduit-o sincer într-un sfârșit de septembrie vorbind despre începuturi. Ne-am îndrăgostit sub frunzele coapte, aranjându-ne pe degete infinitul, în cerc, promițându-ne să ne netezim mereu colțurile inimii în amintirea vie a inelului dăruit, a veșniciei în iubire.

Îți iubesc sufletul de copil și ochii albaștri, zâmbetul de care mă molipsești dimineața, ciufulit în pernă, ridurile ușor scobite pe frunte și părul argintiu, descoperind povestea îmbătrânirii împreună.

Acum doi ani, sub zâmbetele calde ale celor care ne-au rămas aproape, ne-am promis nu perfecțiune, nu ideal, nu fericire fără sfârșituri, ci perfectibil, respect, bucurie, o iubire simplă, caldă, din care să netezim mereu din colțuri, crescând împreună, un întreg, din ce în ce mai plin.

La mulți ani, iubire!