Category Archives: prin ochii mei

La mulți ani, iubire!

Până la lună și înapoi. Sau poate până-n cer. Sau cât toate universurile la un loc :). Iar dacă e puțin și ți se zdrobește un rid morocănos pe frunte, mai adăugăm câteva universuri, ca să fie cel mai mult și mai mult.

Oricât de siropos ne-am iubi, nu ne lipsește nici hazul, nici ironia, pentru că încă mai copilărim. E cea mai simplă metodă de a ne aminti că viața e mai frumoasă, mai întreagă împreună. Cu inima celuilalt în brațe, zidurile scad, pașii-s mai ușori iar fiecare zi care trece are cel puțin un scop: de a ne proteja iubirea.

Ni se repetă, de multe ori, că fluturii mor, că timpul adâncește problemele și micșorează sufletele, că, din visul ăsta frumos, devenit complet într-o zi de toamnă în care ne-am împărțit veșnicia pe degete, se va șterge emoția și vom rămâne goi și plictisiți de noi înșine. Cu timpul, însă, deși emoțiile îmbătrânesc, sufletele învață o altfel de iubire: în care știi să recunoști privirile, durerile, bucuria, fără cuvinte; în care înveți să respecți diferențele și să iubești asemănarea; în care crește bucuria de a lupta împreună, de a descoperi împreună, de a trăi împreună; în care, oricât de stereotipic ar suna, ultima bucată de prăjitură se negociază, de fiecare dată, nu pentru sine, ci pentru celălalt.

Pentru că îmi ești zâmbet, putere și inimă, te iubesc!
La mulți ani, iubirea mea până la cer și înpoi, cu toate universurile la un loc! La încă 90 de ani împreună.
Și, cum ar fi zis bunica, după ce ne lua în brațe: să ne dea Dumnezeu sănătate. În rest, avem noi grijă!

 

36

Te-aș ruga să te trezești azi să construim un cer. Nu știu dacă la voi, acolo, se deschid ochii dimineața cu fața spre soare. Sau dacă îi țineți mereu deschiși, surprinși de atâta frumusețe continuă, de atâta iubire, de atâta drag… Te-aș ruga să-i deschizi totuși. Mereu mi-au plăcut ochii tăi puternic verzi, zâmbind în rid mihocesc și timid.

Te-aș ruga să faci tu primul pas. Noi nu știm din ce subtanță magică e construit cerul de e atât de limpede și de încape atâta suflete dragi. Nu știm cum se așează suflet peste suflet până devine albastru și clar, până se consumă și iar se înalță din atâta iubire. Nu știm să fim, dincolo de dorul care macină.

Te-aș ruga să ne spui cum trece timpul la tine, cum se revarsă veșnicia iubirii în aripi și cum e să știi, în sfârșit, să zbori, să te înalți, la nesfârșit, spre El. Te-aș ruga să ne povestești tu cum se simte dorul în rai. La noi, se consumă, din ce în ce mai aprins, în buchete de flori și o bancă, în soare de iulie, de unde mama nu mai vrea să plece, de drag. E un sentiment de minune în aer, la umbra ta cu miros de crini.

Te-aș ruga să ne spui cum se iubește la voi. Cum se sărbătorește ziua în care te-ai născut din lumină să aduci bucurie. Cum se simt cei 36 de ani de frumusețe, de zbor și de atâta cer. Cum simți când ne e dor și ne apari in vis să ne mai îmbrățișezi o dată. Cum rămâi tu parte din noi din ce în ce mai dragă. Cum rămâi și tată, și fiu, și soț, și frate, și te simțim din ce în ce mai aproape.

La cât mai mult cer, suflet drag! Ne e foarte dor de tine!

 

Prima zi din restul vieții mele

Bună dimineața, mami!

Ce frumos e aici

Și

Câtă lumină.

Mi-era dor de tine

Deși

N-ai plecat niciodată.


M-ai crescut

Din iubire și nori

Atâtea zile!

Îți recunosc vocea

Și bătăile inimii

Când mă strângi în brațe

De drag.

Încerc să-ți zâmbesc

Și să-ți răspund

Deși nu știu

Cum se face

Încă.

Uite-l și pe tati!

Ce mândru  e de mine

Și de mami!

Abia aștept să-i strâng

Obrajii

În palme!

Abia atât am învățat

De când respir

Minunea de a fi

Aici

Cu voi.

Mulțumesc, mami!

Mulțumesc, tati!

Vă iubesc

Pentru că mă învățați

Să trăiesc.

Așa mi-a spus

Dumnezeu

Să vă spun

Când vă văd!

Acu mi-e somn

Și-mi place-așa de mult

Să vă adorm în brațe.

E ca în cer aici.

Miroase-a primăvară!



 

Sfârșit

Obosit și cărunt, cu spatele gârbovit și pleoapele stoarse, se oprește din drum să respire. Privirea îi fuge în urmă, la pașii din zăpadă. Tălpile i-s roase iar unghiile înghețate îi taie din carne. Oftează și-și cuprinde picioarele cu mâinile, doar doar s-or încălzi. Buzele i-s triste, îndoite spre pământ, iar obrajii albi, în ton cu vremea și sufletul nins. Îi e frig și inima doare, pentru că nu mai e timp.

Își amintește cum a început: într-o zi superbă de ianuarie, cu soarele sus și zâmbetele-aprinse în jurul lui. Era atâta speranță în crucea făcută peste chip, atâta bucurie în paharul împărțit de șampanie și-n ochii ațintiți spre cer, spre artificiile care sărbătoreau nu numai nașterea lui, ci și nașterea tuturor începuturilor, a dorințelor, a speranțelor… Arăta superb și tânăr. Îmbrăcat în straie de sărbătoare, creștea sub ochii lumii împărat peste inimi, peste timp, peste iubiri. Se hrănea cu speranță și luptă. Fiecare pas făcut înainte îi strălucea peste chip, sănătos, sclipind a viață și lumină.

Cu timpul, însă, pașii au obosit iar lumea a uitat să mai creadă. Toate dorințele și speranța în care se scăldau inimile sub soarele de ianuarie s-au îmbolnăvit de neputință. Oamenii și-au plecat privirea spre pământ și au refuzat să mai crească. Fiecare pas înapoi, fiecare renunțare i-au brăzdat și lui sufletul și l-au îmbătrânit. Crucea a devenit mai grea cu fiecare plânset, firele mai albe cu fiecare speranță părăsită. Cele 10 dorințe de la începuturi s-au șters în timp, cu fiecare încercare nereușită, cu fiecare teamă de a continua, atât de umană.

Iar acum, spre sfârșit de decembrie, cu ochii care nu mai știu bine să vadă își privește pașii din urmă și îl doare sufletul:
– pentru suferința pe care n-a mângâiat-o
– pentru bucuria pe care n-a provocat-o
– pentru șansele pe care nu le-a îmbrățișat
– pentru genunchii pe care nu i-a plecat
– pentru dorințele pe care nu le-a împlinit
– pentru iubirea pe care n-a oferit-o

Așezat în zăpadă, cu inima bocnă, anul își respiră ultimele secunde, visând la ianuarie, când speranța, iubirea, bucuria, Dumnezeu vor renaște din cenușa lui. Cu glasul stins, se roagă pentru lume, pentru cele 10 dorințe, pentru speranță, pentru iubire și, mai ales, pentru timp; se roagă ca oamenii să nu uite că fiecare an este o șansă de a fi mai bun, mai cald, mai plin de iubire, mai aproape de cer.

La mulți ani buni, de suflet!

 

Dragă Moșule,

Am alergat tot anul, fără suflu, fără răgaz. Am urcat, am coborât, am plâns, am râs și am luat-o de la început, fără virgulă, fără pauză și, de multe ori, fără sens. A trecut timpul fără să simt, fără să știu iar, din toată încurcătura asta de secunde, m-am trezit la sfârșit de decembrie, năucă și cu sufletul obosit.

M-aș plânge iar, ca-n fiecare iarnă, că nu sunt copil și nu pot să-mi strâng inima într-o portocală crudă și-un colind la chitară. M-aș plânge că n-am energie, că nu mă mai bucur la fel când aud zăpada scârțâind sub tălpi și gerul înțepându-mi vârful nasului și obrajii roșii. M-aș plânge că am ales să gonesc prin timp, să uit de drum și doar să alerg, până m-o opri cineva să-mi arate sensul. Dar am obosit și să mă plâng.

De fapt, nu-mi lipsește nimic, Moșule. În afară de cer. Am șters praful din casă, dar a mai rămas puțin pe marginea sufletului. Niciodată nu se duce tot. Iar, când simți că s-a lustruit bine, în câteva secunde se adună iar: atâtea griji care nu se șterg decât cu buretele de sârmă, cu rugăciune și cu multă, multă răbdare…

Nu ți-am spus! Am împodobit bradul! Miroase dulceag și stă drept în mijlocul camerei, lăudându-și haina, semeț și verde crud. În suflet, însă, mai e loc de podoabă. După ce șterg praful o să fie loc de mai multă bucurie, de mai multă viață, de mai mult Crăciun.

Moșule, e păcat să mă plâng! Ai putea să mă oprești. Dar știu că tu ești Bun! Îți șcriu ca să mă ierți. Am alergat și n-am văzut pe drum: nici mâinile întinse, nici bisericile deschise, nici inimile plânse. M-am oprit abia acum, zăpăcită, la sfârșit de an, să te rog să dai tu unde eu n-am simțit. Să deschizi inimile cu bucuria Celui care este Bucurie și să nu lași niciun suflet să plângă de Crăciun. Fii tu acolo unde eu n-am fost! Și hrănește, cu iubirea ta, golurile din sufletele care nu-și mai amintesc ce e Crăciunul.

Iar, la sfârșit, dacă mai e loc de dorințe în desagă, ajută-mă să cred mai mult în ce-am uitat tot anul, ca la-nceput de drum în iesle: Cerul.

 

Pământ în suflet

Când râdeți și vă-nfigeți colții în sutane, crezând c-ați cucerit inimi în războiul nicăieriului, în tatăl meu loviți.
Când vă urcați privirea pe turla catedralei și aruncați cu pietre în zidul nou, pentru că vă necinstește buzunarul, aruncați și-n biserica de lemn, scundă, în care bunicii voștri și-au aplecat capul.
Când vă plângeți că nu aveți spitale, dar nu dăruiți, din ce aveți, nici pentru o lumânare, nici pentru un bolnav, ce rost mai are cearta?
Când nu știți ce înseamnă rugăciunea, nici altarul, dar împroșcați noroi în preoți și-n credință, în Dumnezeu loviți. Și, iar, în tatăl meu…
Când nu testați smerenia vreodată, dar semănați furtuni din neputința altora de-a dărui mai mult, în ură investiți.
Când ochii nu vă fug decât la roțile mașinilor oprite în fața catedralei și nu la icoana răstignirii lui Hristos pe cruce și a preotului în jertfa altarului și a sufletelor pe care le apropie în liturghie, vă îndepărtați și mai mult de esență. O esență pe care oricum n-o simțiți și nu o înțelegeți, pentru că așa ați ales!
Când încercați să schimbați lumea, aruncând cu pietre-n alții, în binele pe care vi-l doriți loviți.
Când generalizați păcatul preoților pe care nu-i cunoașteți, dar acceptați păcatul în orice altă formă, cu ce vă deosebiți de cei pe care-i judecați?

Mai bine mai multă iubire.
Mai bine mai mult exemplu personal.
Mai bine mai multă dăruire.
Mai bine mai puțină vrajbă.
Mai bine mai mult cer, pentru că e atât pământ acum în suflete, încât doare.

Doare imaginea lui Hristos, care nu are unde să-și mai plece capul de atâta ură.
Doare zidul care crește între oameni.
Doare pumnul în inima tatălui meu, a unchiului meu, a verișorului meu, care și-au asumat sutana pentru a ajuta oameni. Doare sufletul fratelui meu care și-a asumat drumul bisericii până la mormânt.
Când o să învățăm, oare, să nu mai lovim în ce nu trăim noi înșine?

 

Patru ani de dor

E toamnă-n frunze și în timp. Grădina-i pregătită! Tata te așteaptă cu mâinile crăpând pe-o boltă perfect rotundă, de care se agață, din ce în ce mai lungi, coronița Maicii Domnului și struguri de opt feluri. Mama sapă încă, strat cu strat, cu gândul c-o să ai ce pune-n ciorbă mai târziu, la vară. Merele sunt coapte, îngrămădite-n gust de toamnă rece, în beci, de unde tu obișnuiai s-aduni dulceață și zacuscă.

Tu vino! Pe cărare, încă se simt pașii tăi comozi de pe trotuar. Alergi. Te urci, pe-ascuns, în podul grajdului, de teamă c-o să te pârâm pentru că iar ne cerți și ne mai furi din mână. E dor în frunza viei, arămie. Dor de-ncruntarea ta, când nu vrei să mai legi, viță cu viță, în cinci locuri, să crească strugurii mai drepți, dor de cântecul tău, ironic, prin livada în care nu suntem poftiți, pentru că nu-i cireașa coaptă încă, sau în hamacul rupt, albastru, dintre peri.

Mai fă un pas. E cald acum în leagăn. Nu mai sunt sfori legate-n măr, să nu-l mai doară creanga. A cumpărat tata un scrânciob dur, cu saltea bună, de unde fetele tale scumpe cu ochii verzi și-albaștri nu mai vor să coboare. Se leagănă și râd, gândindu-se la tati cum zboară-n nori, cu aripile lungi.

Tu vino! E cafeaua caldă. S-a spus, deja, la masă rugăciunea. E post, da ție-ți plac ardeii copți și vânăta cu ceapă. Am mai mânca și noi la o-adunare veselă cu tine, cu nepoții și oamenii de care n-ai fi zis că nu ți-s frați. Mai ai un pui de om și la Maria. E dulce, cu urechi răzlețe, de mihoci, și-un cânt de mâine-mâine merge-n strană. Pe mână am și eu inel acum. Ți-ar fi plăcut de Alex și poate-ai mai face și-un joc în cinstea tinereților de schimb de discuri și sfaturi în genunchi lângă reșou, în spate de altar. Ați fi prieteni și acum, sunt sigură c-ai vrea!

Să vii. E-n suflet dor! În vis apari din ce în ce mai des, râzând cu Ema și chemându-mă la masă. Azi, la mormânt, ți-am spus, doar, că mi-e dor! Să vii în suflete să faci curat, puțin. S-au adunat atâtea gânduri iar cerul mai dispare din suflet când e praf. Tu șterge din durere cu leacul tău de cer și poartă-ne în rugă să trăim mai plin. Să-mbătrânim spre cer cu inimi de copii și să iubim mai mult ca să-mpărțim aici, întâi, din rai.

Tu să te rogi. Sunt patru ani de dor iar inimile plâng. Veșnică odihnă, veșnică iubire, suflet drag!

„Rămâi cu noi, că e târziu și s-a plecat ziua!”

 

Trei

Sărutându-i pleoapele și îmbrățișându-i pielea moale de somn, nerăbdătoare să-și deschidă odată ochii:
– Bună dimineața, iubire!
Ciufulit, în pernă, cu ochii boțiți de prea multă lumină și gâtul uscat de aerul prea rece alunecând prin fereastra deschisă:
– Neața! Pui de-o cafea? bombăne cu bărbia strânsă. Mereu mă trezești devreme…
Zâmbesc și știu că îi e somn dar nu am răbdare să mai fac liniște până se trezește el:
– Uite ce frumos e afară. Hai, sus! Nu mergem împreună la muncă? Te aștept, dacă e nevoie.

Povestea se repetă în fiecare zi. Mi-e drag de mor și știu că toți noroceii pe care i-am prins când eram copil îndrăgostit de visuri s-au adunat și l-au făurit sigur din cer, copilărie și multă iubire:).

Nu mai putem să ne certăm fără să și râdem puțin. Strângem din dinți pe câte un subiect concret și sigur, dar cedăm după 10 minute, pentru că devine ilar să ne argumentăm tabăra cu atâta îndârjire. În caz de probleme existențiale, stăm cu obrajii supărați câte o zi care pare o lună și ne regretăm apoi îmbrățișările refuzate și cafeaua băută fără companie și fără sărut.

Mi-e teamă. Teamă că povestea asta frumoasă pe care n-o merităm mereu întreagă o să se dizolve cândva, pentru că, uneori, uităm să mulțumim. Ne îmbogățim unul de celălalt la fel de repede cum trece timpul și nu ne săturăm niciodată de „împreună”. De unde atât de multă bogăție, nici noi nu știm, dar o savurăm în sărutul de dimineață, mâinile împreunate în drum spre necunoscuturi și binecuvântarea pe care o simțim prea plin.

Trei ani de la legământ. Purtăm pe chip mai multe riduri, dar în suflet mai multă iubire. Ne-am obișnuit să fim unul pentru celălalt la fel cum ne e firesc să respirăm: până la sfârșit.

Iar, târziu, când vocea o să ruginească iar corpul o să se aplece spre pâmânt, când o să ne sprijinim degetele unul de celălalt și o să ne tremure mâinile de prea multă viață, sper ca Dumnezeu să ne găsească zâmbind, dimineața, într-un „Bună dimineața, iubire. Pui de-o cafea?” la fel de firesc și de simplu ca azi, ca mâine, ca în fiecare zi.

Te iubesc!

 

La mulți ani, iubire!

A fost odată ca niciodată… Pentru că nu există pe lume altcineva care să-mi umple sufletul de bucurie de fiecare dată când îmi zâmbește. Des!

S-a născut cu părul alb: puf de minune cu ochi albaștri, căzut dintr-un nor senin și-o bătaie de aripi de înger, cum ar spune el, când îl întreb de unde vine. Ca să râd și să mă minunez că e al meu.

N-a plâns aproape niciodată. S-a jucat liniștit, într-un colț de cameră: „Unde-l puneam, acolo stătea și nu zicea nimic”, ar spune mama lui, cu drag de inimă plină, când îl vede. A crescut cuminte, dar cu ironia-n buze. Nu vorbește decât când e întrebat sau când colcăie în minte o glumă bună, cu tentă de concluzie sau sabie cu două tăișuri. Râd cu hohote sau mă uit, siderată, la buzele lui, din care, nu știu cum sau de unde, ies vorbe de duh, ambalate prea strident câteodată, în jargoane de cartier, fără filtru. Și îi fac semn să tacă, să nu „deranjăm”!

De când ne știm, existăm cu mult umor și cu multă iubire. Mă topesc în brațele lui calde și-i verific ochii, mulțumind cerului că încă sunt albaștri, și sufletul, că încă ne încape. Copilărim într-o bucurie completă, din care Dumnezeu ne amestecă aripile împreună, pănă transpiră mai multă credință, mai mult dor, mai multă iubire.

Alergăm pe același drum. Nu ne facem prea multe planuri, dar aruncăm buzduganele, din când în când, departe, ca să ne amintim că încă mai e cale de pășit împreună, spre mai bine. În rest, ne trăim viața de mână, recunoscători că, într-o zi friguroasă de februarie, ne-am amestecat emoțiile într-o singură inimă din care n-am vrut să evadăm vreodată.

La mulți ani, iubirea mea căzută din cer pe bucata mea de pământ! Să-ți rămână sufletul de copil și mânile calde, în mâinile mele, pentru nesfârșituri! Te iubesc!

 

Dar


Pian.
Sapă adânc,
Prinde rădăcini
În suflet
În puful ridicat
De pe mâini,
Și-n emoția bătând
În puls
De inimă slabă.

Voce.
Simte fiecare literă,
Deschide aripi
Peste zâmbete zdrobite
Și iubiri aproape
Pierdute
Sau uitate
Printre rânduri.

Muzică.
Absoarbe
Fiecare secundă deschisă
Spre neputințe,
Fiecare pauză
Dintre inimi,
Fiecare regret
Sedimentat
Pe suflet.

Pentru că nu e viață,
Nici iubire
Care să alunece
Drept, fără diezuri,
Chei sol
Și multe note
Îngrămădite
De Dumnezeu
Pe emoții
Care să ne apropie
Atunci
Totul pare
Să despartă.

Și
Ce ne-am face
Dacă în loc de inimă
N-ar bate,
Măcar din când în când,
Muzica?