Category Archives: prin ochii mei

Riduri

De ce îmbătrânesc oamenii?

Pentru că refuză să-și mai împartă timpul cu ceilalți.

Pentru că uită că, dincolo de oglinda în care își acoperă noile riduri cu creme scumpe și griji neobosite, sunt momentele pe care ar fi putut să le petreacă zâmbind și oamenii pe care ar fi putut să-i iubească.

Pentru că uită să creadă, să simtă, să zboare…

Pentru că se ceartă și nu-și mai vorbesc din orgolii nejustificate, amintindu-și mereu ce îi doare, nu ce îi apropie.

Pentru că-și apară sufletele cu distanță, chiar dacă rod cuvintele pe care ar putea să și le spună ușor și care le-ar întineri inima sincer și curat: “Îmi pare rău!”.

Pentru că li se urlă în timpane să fie puternici și să-și vadă “interesul” luptând, dominând peste ceilalți. Pentru că aleargă într-o competiție acerbă spre mai mult, mai departe, mai sus.

Pentru că nu mai cred că oamenii se vor opri cândva din timp, fără să poată justifica nici comori, nici lupte, nici fumul depus peste suflet.

Pentru că nu mai știu să iubească decât la singular: “mi se cuvine”, “merit”, “am”, “sunt”, când iubirea nu e decât necondiționată, în compromis și jertfă.

Pentru că, atunci când s-au născut, și-au pierdut din consistența cerului și s-au molipsit de pământ.

De ce îmbătrânesc sufletele?

Din simplă neputință.

 

Rugă

Să nu uiți să vii.
Chiar dacă nu ne mai ridicăm ochii spre Tine, mai simțim în inimi fiorul așteptării. Suntem mici și puțini, dar cu inimile strigând a nemurire, stoarse de sens și de frumusețe. Așteptăm lumina care încălzește și zâmbetul de miez de noapte, în bucurie de înviere, de minune și de nevoie. Nevoia de Tine.

Să nu uiți să crești.
În privire, în suflet, în îmbrățișarea chipului plăpând, purtând greutatea pământului pe umeri. Noi… am plecat, ne-am întors spatele de multe ori, ne-am pierdut într-o mare de neputințe, care n-au dus nicăieri. Nicăieri fără Tine.

Să nu uiți să ne asculți.
Chiar dacă noi de multe ori nu mai cerem și nu mai mulțumim. Pentru soare, pentru dimineți cu miros de flori, pentru mâinile care încă mai pot să muncească. Și mai ales pentru iubire. Atât de multă iubire încât doare neifrescul nemulțumirii.

Să nu uiți să învii.
Chiar dacă e prea multă moarte pe trotuare. Din chipul tău în lumină să ne crești bucuria de a trăi într-o lume în care există sens, drum și fericire, dincolo de sufletele strivite, care încă învață să-și întindă aripile. Spre Tine.

Să nu uiți să ne iubești, Doamne! Așa, oameni, cum suntem!

 

Din timp. La mulți ani!

Mai e timp. De bucurie, de speranță, de minutul care strânge în brațe amintirile zdrobinde ale unui atât de plin încât doare orice strat așezat peste ultimele secunde. Mai e timp de noi începuturi, de îmbrățișare, chiar dacă uneori ține loc de neputință, de zâmbetul furat peste umeri, de copilăria care se înghesuie încă în pielea încrețită de aer mult, respirat cu nesaț, fără pauză. De oameni trăind.

Mai e timp. De promisiune sinceră, care nu știe cum să se împlinească încă, de mâini încleștând mâini, de teamă să nu plece, de sărutul cuprinzând două suflete-n poveste, de aripi care încă învață să zboare îmbrățișându-se, pentru mai multă putere. De noi iubind.

Mai e timp. De urare caldă aruncată peste lume, cu inima-n gât și speranța-n lumina obrajilor. De cer și de ochii care nu adorm niciodată, doar plâng ninsori peste praf de suflete căutând cu unghiile-n noroi drumuri spre fericire. De rugă arzând.

Mai e timp.

Numai de-am simți în anul care vine că trăim, mai mult decât simțim că suntem!

La mulți ani, suflete dragi! Să vă fie sufletul lumină și mâinile îmbrățișare! Să simțiți darul pașilor înainte și a aripilor întinse! La mulți ani iubind!

 

Desculț

Lustruiesc cizme: cu un prosop vechi, albastru, rupt în bucăți de timp și de nevoie. Lustruiesc simplu, cu bucuria unui copil care nu are altă grijă decât să îi fie încălțările curate pentru minunile cu miros de portocală de a doua zi.

Lustruiesc greu, cu amintirea zilelor în care poate n-am meritat să mă încalț, deși am avut atâtea alegeri, etajate generos pe rafturi grele, în diferite culori și forme. Lustruiesc trist, cu gândul la încălțările sparte și picioarele reci, strânse sub genunchii plecați ale cerșetorului care-și trece timpul alături de un câine care încă îl iubește.
391035_245760598829102_142342662504230_608475_1671467643_n

Lustruiesc încet, în mișcări circulare, amintindu-mi viu despre noaptea în care râdea sacadat cu pungile de hârtie pline de dulciuri de post și mănuși la un loc, în dragoste de frate mai mare care alunga întunericul, cu nerăbdare și inocență: “Eu sunt moș Nicolaeeeee!” Lustruiesc de dor și drag și neputință, cu sufletul tânjind la veșnicie.

Lustruiesc închinsă-n istorii despre un moș care n-a avut părinți care să-i încarce cizmele cu bucurie, nici nu și-a desfătat anii în avere, ci a împărțit din bunătatea sa celor care nu aveau încălțări pe care să le lustruiască.

Lustruiesc mereu, convins, cu zâmbete înflorind pe obraji și credința-n suflet că mâine va fi nu despre portocale, ci despre iubire și grijă față de bucuria celuilalt. Un dar care să se înmulțească în inima celui care îl primește.

Iar mâine, când răsare ziua peste noapte, să vă zidească moșul în suflete iubire! Pentru că iubirea nu începe cu a umple încălțările celuilalt, ci cu a te asigura că, mai întâi, nu este desculț.

 

O iubire simplă

Mai stai puțin. Mi-e frig și-mi strâng buzele de brumă și tăcere, amestecate subtil de-o iarnă deodată prea tăioasă. Mi-e dor de mâinile tale calde pe obraji și de lacrimi înghețând pe vârful nasului, a revedere și iubire subtilă, dar explodând în inimă și ochi, de bucurie.
superthumb

Mai stai puțin. Mi-e teamă să strâng pleoapele când clipesc, să nu dispari. Mi-e bine în minunea asta simplă, în care ne trezim capetele adormite pe aceeași pernă și sufletele încolăcite într-un vis comun, niciodată rece.

Mai stai puțin. E atât de frumos în lumea noastră stâlcită în cuvinte de copil schimonosind în gesturi largi o iubire jucată perfect, în fiecare secundă. Mi-e drag să-ți privesc ochii, ai mei și albaștri, care-și ridică mândri genele, teatral, știindu-se urmăriți și iubiți.

Mai stai puțin. O lume. O iubire. O veșnicie.

 

Dragul meu,

Putem vorbi despre timp și despre cum desparte amintirile de prezenturi, bucuriile de tristețe, lumina de întuneric. Putem să mulțumim că, în atâția ani în care ne-am admirat zâmbetele, am învățat să ne iubim și să ne fim aproape, pentru ca apoi să lăsăm timpul să-și construiască rostul pe drumuri diferite. Putem să ne plângem că secundele pe care le-am crezut ale noastre nu ne mai aparțin și distanțele au crescut dincolo de ce am știut că va fi timpul nostru. Dar ne-am lovi de zidurile pe care le-am construit singuri, uman și pueril, de pe-un pământ ținut în palmă de ceruri.
258652_10150320372263084_2490110_o

Aș vrea să pot spune că am în suflet bucuria de a te ști bine dincolo de lume, de timp și de distanță. Că dorul e frumos aici, chiar dacă nu permite ochilor să vadă și mâinilor să atingă, în îmbrățișare. Dar, în inima mea de lut, n-au crescut încă aripile care să zboare dincolo de pământ.

Aș vrea să pot să nu simt colțul ochilor încrâncenându-se când îți simt sufletul în fotografie. Mereu zâmbind, mereu cu rama ochelarilor îndreptată înainte, perfectionist, mereu iubind secundele respirate dintr-o viață scurtă, dar pe care ai trait-o intens, iubind. Să pot să-mi amintesc de bucuria ta de acum și să nu-ți umbresc dorul de neputință.

Dar mi-e dor. Crâncen, profund, complet. Mi-e dor de sufletul tău frumos și sper că cei doi ani pe care i-am petrecut aproape doar în amintire să nu-ți atingă chipul în lumină și nici bucuria de a fi peste noi, fără sfârșituri.

Să-ți dea Dumnezeu bucuria pe care o meriți! Veșnic. Dumnezeu să te ierte.

 

Un an de bucurie

Dacă te-ai opri să observi materialul și consistența sufletelor de pe stradă, ai observa că cea mai mare parte din ele sunt create din nevoie de iubire, de a crede în ceva care să le copleșească, să le îndrume, să le apropie. Își poartă pașii, magnetic, unii către alții, mereu încercând să vindece din distanță și din umbră. Nevoia de îmbrățișare, de calorii afective și de a avea cu cine împărți, în mod real, zâmbetul și bucata de pâine ruptă-n două, e cu atât mai mare cu cât se impune distanță și virtual între din ce în ce mai multe suflete.
12046583_10208000269708793_4502295286412985538_n
Noi suntem exemplul viu al paradoxului dintre distanță, atât de pregnantă astăzi, și bucuria de a avea mereu aproape sufletul celuilalt, care ne întregește. Fără nevoie de artificii, de mesaje care să apropie, de goană nebună în așteptarea care nu poate să susțină, ci doar să ceară mai mult, eu și el suntem mereu împreună, mereu zâmbind. Mână-n mână, ne trăim sufletele din ce în ce mai frumos, mai aproape, simțind mai mult, crescând.

Iar, când pământul își scutură peste oameni distanțe, ne lipim unul de celălalt și ne bucurăm că, într-o zi însorită de Septembrie, coaptă-n frunze și-n iubire, ne-am jurat, în fața lui Dumnezeu, credință fără de sfârșituri.

La mulți ani, iubire! Să ne trăim frumos toți anii care ne-au rămas, bucurându-ne că nu există drum pe care un suflet întreg să nu-l poată urma, dacă rămâne în el bucuria legământului și a cerului care l-a zidit. Să rămânem puternici, mereu iubind.

 

La mulți ani, iubire!

Suntem mereu împreună. Cu tâmplele lipite și mâinile încleștate într-un „mână-n mână” stereotip, dar atât de real ca frumusețea care doare la prima vedere. Suntem exemplul viu al dorului fără absență, pentru că mi-e dor să-l știu aproape chiar și când e lângă mine. Aproape acasă, în aceeași cameră la locul de muncă, ne petrecem orele zâmbind peste ecrane și împărtășind momentele de cafea, în clipe de respiro ale unui birou prea închegat în formalitate.IMG_0535.JPG

Îmi e scut. Când cedez, îmi ridică aripile și-mi limpezește ochii prea apăsați de întâmplare. Se copilărește în cântec și gesturi de suflet frumos și-mi încântă zilele, încăpățânat în încercare. Mă topește în privirea lui albastră și-mi aprinde obrajii, chiar dacă pretind că-i cunosc deja fiecare mișcare. O singură oră departe se simte ca o durere subțire, ca atunci când zgârii suprafața unui întreg prea obișnuit să fie complet, în încercarea de-a despărți conținuturi.

Are mâinile calde. Îmi plac degetele lui indiferente la anotimpuri care-mi strâng talia în plimbări de seară și pumnii mereu înghețați sub 25 de grade. Serios în privire, obrajii-i cedează ironia în glume pe care nu le înțeleg, din prima, niciodată. Îi răspund ironic, în fraze care nu-și gasesc locul în context și ne amuzăm fiecare de gluma lui, fără să uităm să râdem împreună în încercări de deslușire.

Ne știm  aproape de când cerul ne-a strâns lumea-n sac, apropiindu-ne ochii peste un buchet de trandafiri portocalii, împachetați în hârtie verde. Și îi datorez toată lumea asta frumoasă din care n-aș putea crește vreodată întreagă fără el.

La mulți ani, iubire cu privire albastră! Îți urez veșnicie în sufletul tău frumos și binecuvântare. Să nu uităm niciodată să ne purtăm anii, împreună, în bucuria de-a ne ști mereu aproape, mereu iubind.

 

Să te știu zâmbind

Mi-e dor să te știu zâmbind. O faci adeseori în vis, alergând pe scările de lemn, abrupte, spre camera ta, mică, dar plină-ochi de cărți și voie bună. În vis ochii îți sunt aceiași, fără rid încă, puternic verzi și dragi,  iar obrajii-s slabi, dar plini de viață și de bucurie.

Mi-e dor să-mi spui să vin să te mai văd, s-o iau pe Irina-n brațe și să ne uităm la filme HD cu setea unor ochi perfecționiști în imagine și voce. Să-mi povestești, mândru, de minunile tale, toate trei, mereu cele mai frumoase și iubite, prin ochii tăi. Să te bat pe umeri și să-ți ironizez deciziile bune, insistând, în glumă, pentru a nu știu câta oară, că “n-aș fi crezut că o să ajungi așa vreodată”. Iar tu, să te uiți la mine, după ochelari, și să-mi reproșezi, ironic: „adică, ce vrei să spui cu asta”?

2481_66740713083_596_n.jpg

Mi-e dor să te simt aproape. Să-mi iei sufletul în palmă și să-mi analizezi căderile și alegerile proaste. Să nu știi să-mi răspunzi cum ar simți nevoia confuză a unei fete mereu îndrăgostite de „cine nu trebuie”, dar să-mi răspunzi mereu corect, cu tăișul unei ironii de frate mai mare: „LASĂ ASTA!”.

Mi-e dor să-ți aud vocea mihocească din spatele ușii, când, pentru a nu știu câta oară, îmi lungesc vinerile pe canapeaua voastră, cu un pahar de vin în mână și bucurie în suflet. Să insiști să nu adorm cumva la ora 11, pentru că torrentul nu e gata încă și ai un film „tare” la copt, mereu cu săbii și eroi de lupte, așa cum ne-ai tot obișnuit, de când ne luptam în drum cu săgeți și tăișuri de lemn și tablă.

Mi-e cel mai dor, totuși, să crești odată cu mine. Să-ți admir firele albe din barbă și expresivitatea ochilor calzi, în cearcăne cunoscute de savant mereu scriind peste nopțile albe. Să te țin la curent și să-ți spun, fericită, că am găsit iubirea pe care mi-o negam înainte. Să-ți spun că îmi construiesc drumul pe urmele tale, în bucuria unei familii care crește, în fiecare zi, într-un suflet mai mare. Să știu că ești acolo, chiar dacă nu vorbim în cuvinte.

Mi-e dor să-ți spun la mulți ani și să-ți simt jena de suflet cu un an mai mare: „Mersi, măi!”. Apoi să-ți scoți artileria copilărească din suflet și să faci din ziua ta un prilej de sărbătoare cu râsete și amintiri din copilărie. Să te văd alintându-ți minunile, pe care le ții în brațe și să te simt fericit, chiar și atunci când ciondănești doi ochi verzi pentru că nu-ți stă părul cum trebuie.

Mi-e dor să fii, nu numai în suflet, iubire.

 

Poruncă

tumblr_nrehkqTBTP1qecnqzo1_500.jpg

Să nu urăști.

Ești umbră. O umbră crescută din ani și mersul mamei, desculț, pe urma șlapilor bunicii.

Ești celulă. O celulă strânsă din inimi bătând, de atâția ani, în alte inimi.

Ești prezent. Un prezent fierbând urme de trecut început într-un colț de lume atâtea culturi îmbrățișând iubire.

Ești tu. Ești eu.  Ești om lustruit din om și din privirea ochilor de cer, murind și înviind pentru tine.

Să nu urăști. Te-ai urî pe tine, adunat în ceilalți și-ai zdrobi toate inimile pe care le-ai avut, neștiind.

Să iubești ca pe tine însuți. Niciodată umbrind, din tine, bucuria de a fi un om în lume, o lume într-un om. Infinit.

https://www.facebook.com/1566206817011691/videos/1569636793335360/?pnref=story