Category Archives: prin ochii mei

O iubire simplă

Mai stai puțin. Mi-e frig și-mi strâng buzele de brumă și tăcere, amestecate subtil de-o iarnă deodată prea tăioasă. Mi-e dor de mâinile tale calde pe obraji și de lacrimi înghețând pe vârful nasului, a revedere și iubire subtilă, dar explodând în inimă și ochi, de bucurie.
superthumb

Mai stai puțin. Mi-e teamă să strâng pleoapele când clipesc, să nu dispari. Mi-e bine în minunea asta simplă, în care ne trezim capetele adormite pe aceeași pernă și sufletele încolăcite într-un vis comun, niciodată rece.

Mai stai puțin. E atât de frumos în lumea noastră stâlcită în cuvinte de copil schimonosind în gesturi largi o iubire jucată perfect, în fiecare secundă. Mi-e drag să-ți privesc ochii, ai mei și albaștri, care-și ridică mândri genele, teatral, știindu-se urmăriți și iubiți.

Mai stai puțin. O lume. O iubire. O veșnicie.

 

Dragul meu,

Putem vorbi despre timp și despre cum desparte amintirile de prezenturi, bucuriile de tristețe, lumina de întuneric. Putem să mulțumim că, în atâția ani în care ne-am admirat zâmbetele, am învățat să ne iubim și să ne fim aproape, pentru ca apoi să lăsăm timpul să-și construiască rostul pe drumuri diferite. Putem să ne plângem că secundele pe care le-am crezut ale noastre nu ne mai aparțin și distanțele au crescut dincolo de ce am știut că va fi timpul nostru. Dar ne-am lovi de zidurile pe care le-am construit singuri, uman și pueril, de pe-un pământ ținut în palmă de ceruri.
258652_10150320372263084_2490110_o

Aș vrea să pot spune că am în suflet bucuria de a te ști bine dincolo de lume, de timp și de distanță. Că dorul e frumos aici, chiar dacă nu permite ochilor să vadă și mâinilor să atingă, în îmbrățișare. Dar, în inima mea de lut, n-au crescut încă aripile care să zboare dincolo de pământ.

Aș vrea să pot să nu simt colțul ochilor încrâncenându-se când îți simt sufletul în fotografie. Mereu zâmbind, mereu cu rama ochelarilor îndreptată înainte, perfectionist, mereu iubind secundele respirate dintr-o viață scurtă, dar pe care ai trait-o intens, iubind. Să pot să-mi amintesc de bucuria ta de acum și să nu-ți umbresc dorul de neputință.

Dar mi-e dor. Crâncen, profund, complet. Mi-e dor de sufletul tău frumos și sper că cei doi ani pe care i-am petrecut aproape doar în amintire să nu-ți atingă chipul în lumină și nici bucuria de a fi peste noi, fără sfârșituri.

Să-ți dea Dumnezeu bucuria pe care o meriți! Veșnic. Dumnezeu să te ierte.

 

Un an de bucurie

Dacă te-ai opri să observi materialul și consistența sufletelor de pe stradă, ai observa că cea mai mare parte din ele sunt create din nevoie de iubire, de a crede în ceva care să le copleșească, să le îndrume, să le apropie. Își poartă pașii, magnetic, unii către alții, mereu încercând să vindece din distanță și din umbră. Nevoia de îmbrățișare, de calorii afective și de a avea cu cine împărți, în mod real, zâmbetul și bucata de pâine ruptă-n două, e cu atât mai mare cu cât se impune distanță și virtual între din ce în ce mai multe suflete.
12046583_10208000269708793_4502295286412985538_n
Noi suntem exemplul viu al paradoxului dintre distanță, atât de pregnantă astăzi, și bucuria de a avea mereu aproape sufletul celuilalt, care ne întregește. Fără nevoie de artificii, de mesaje care să apropie, de goană nebună în așteptarea care nu poate să susțină, ci doar să ceară mai mult, eu și el suntem mereu împreună, mereu zâmbind. Mână-n mână, ne trăim sufletele din ce în ce mai frumos, mai aproape, simțind mai mult, crescând.

Iar, când pământul își scutură peste oameni distanțe, ne lipim unul de celălalt și ne bucurăm că, într-o zi însorită de Septembrie, coaptă-n frunze și-n iubire, ne-am jurat, în fața lui Dumnezeu, credință fără de sfârșituri.

La mulți ani, iubire! Să ne trăim frumos toți anii care ne-au rămas, bucurându-ne că nu există drum pe care un suflet întreg să nu-l poată urma, dacă rămâne în el bucuria legământului și a cerului care l-a zidit. Să rămânem puternici, mereu iubind.

 

La mulți ani, iubire!

Suntem mereu împreună. Cu tâmplele lipite și mâinile încleștate într-un „mână-n mână” stereotip, dar atât de real ca frumusețea care doare la prima vedere. Suntem exemplul viu al dorului fără absență, pentru că mi-e dor să-l știu aproape chiar și când e lângă mine. Aproape acasă, în aceeași cameră la locul de muncă, ne petrecem orele zâmbind peste ecrane și împărtășind momentele de cafea, în clipe de respiro ale unui birou prea închegat în formalitate.IMG_0535.JPG

Îmi e scut. Când cedez, îmi ridică aripile și-mi limpezește ochii prea apăsați de întâmplare. Se copilărește în cântec și gesturi de suflet frumos și-mi încântă zilele, încăpățânat în încercare. Mă topește în privirea lui albastră și-mi aprinde obrajii, chiar dacă pretind că-i cunosc deja fiecare mișcare. O singură oră departe se simte ca o durere subțire, ca atunci când zgârii suprafața unui întreg prea obișnuit să fie complet, în încercarea de-a despărți conținuturi.

Are mâinile calde. Îmi plac degetele lui indiferente la anotimpuri care-mi strâng talia în plimbări de seară și pumnii mereu înghețați sub 25 de grade. Serios în privire, obrajii-i cedează ironia în glume pe care nu le înțeleg, din prima, niciodată. Îi răspund ironic, în fraze care nu-și gasesc locul în context și ne amuzăm fiecare de gluma lui, fără să uităm să râdem împreună în încercări de deslușire.

Ne știm  aproape de când cerul ne-a strâns lumea-n sac, apropiindu-ne ochii peste un buchet de trandafiri portocalii, împachetați în hârtie verde. Și îi datorez toată lumea asta frumoasă din care n-aș putea crește vreodată întreagă fără el.

La mulți ani, iubire cu privire albastră! Îți urez veșnicie în sufletul tău frumos și binecuvântare. Să nu uităm niciodată să ne purtăm anii, împreună, în bucuria de-a ne ști mereu aproape, mereu iubind.

 

Să te știu zâmbind

Mi-e dor să te știu zâmbind. O faci adeseori în vis, alergând pe scările de lemn, abrupte, spre camera ta, mică, dar plină-ochi de cărți și voie bună. În vis ochii îți sunt aceiași, fără rid încă, puternic verzi și dragi,  iar obrajii-s slabi, dar plini de viață și de bucurie.

Mi-e dor să-mi spui să vin să te mai văd, s-o iau pe Irina-n brațe și să ne uităm la filme HD cu setea unor ochi perfecționiști în imagine și voce. Să-mi povestești, mândru, de minunile tale, toate trei, mereu cele mai frumoase și iubite, prin ochii tăi. Să te bat pe umeri și să-ți ironizez deciziile bune, insistând, în glumă, pentru a nu știu câta oară, că “n-aș fi crezut că o să ajungi așa vreodată”. Iar tu, să te uiți la mine, după ochelari, și să-mi reproșezi, ironic: „adică, ce vrei să spui cu asta”?

2481_66740713083_596_n.jpg

Mi-e dor să te simt aproape. Să-mi iei sufletul în palmă și să-mi analizezi căderile și alegerile proaste. Să nu știi să-mi răspunzi cum ar simți nevoia confuză a unei fete mereu îndrăgostite de „cine nu trebuie”, dar să-mi răspunzi mereu corect, cu tăișul unei ironii de frate mai mare: „LASĂ ASTA!”.

Mi-e dor să-ți aud vocea mihocească din spatele ușii, când, pentru a nu știu câta oară, îmi lungesc vinerile pe canapeaua voastră, cu un pahar de vin în mână și bucurie în suflet. Să insiști să nu adorm cumva la ora 11, pentru că torrentul nu e gata încă și ai un film „tare” la copt, mereu cu săbii și eroi de lupte, așa cum ne-ai tot obișnuit, de când ne luptam în drum cu săgeți și tăișuri de lemn și tablă.

Mi-e cel mai dor, totuși, să crești odată cu mine. Să-ți admir firele albe din barbă și expresivitatea ochilor calzi, în cearcăne cunoscute de savant mereu scriind peste nopțile albe. Să te țin la curent și să-ți spun, fericită, că am găsit iubirea pe care mi-o negam înainte. Să-ți spun că îmi construiesc drumul pe urmele tale, în bucuria unei familii care crește, în fiecare zi, într-un suflet mai mare. Să știu că ești acolo, chiar dacă nu vorbim în cuvinte.

Mi-e dor să-ți spun la mulți ani și să-ți simt jena de suflet cu un an mai mare: „Mersi, măi!”. Apoi să-ți scoți artileria copilărească din suflet și să faci din ziua ta un prilej de sărbătoare cu râsete și amintiri din copilărie. Să te văd alintându-ți minunile, pe care le ții în brațe și să te simt fericit, chiar și atunci când ciondănești doi ochi verzi pentru că nu-ți stă părul cum trebuie.

Mi-e dor să fii, nu numai în suflet, iubire.

 

Poruncă

tumblr_nrehkqTBTP1qecnqzo1_500.jpg

Să nu urăști.

Ești umbră. O umbră crescută din ani și mersul mamei, desculț, pe urma șlapilor bunicii.

Ești celulă. O celulă strânsă din inimi bătând, de atâția ani, în alte inimi.

Ești prezent. Un prezent fierbând urme de trecut început într-un colț de lume atâtea culturi îmbrățișând iubire.

Ești tu. Ești eu.  Ești om lustruit din om și din privirea ochilor de cer, murind și înviind pentru tine.

Să nu urăști. Te-ai urî pe tine, adunat în ceilalți și-ai zdrobi toate inimile pe care le-ai avut, neștiind.

Să iubești ca pe tine însuți. Niciodată umbrind, din tine, bucuria de a fi un om în lume, o lume într-un om. Infinit.

https://www.facebook.com/1566206817011691/videos/1569636793335360/?pnref=story

 

 

Cred

Cred că cel mai ușor e când zâmbești. Când vezi dincolo de ziduri, de neputințe, de nu-uri și atâtea ocolișuri spre visul ăla cald, țintit atât de sus încât nu știe să nu doară sau măcar să înțepe câteodată. Așa suntem noi, oamenii. Suntem construiți din vis, luptă și o nemărginire de suflet.

tumblr_m6cyhvA7zT1r5gr02o1_500[1].jpg

Cred că cel mai ușor e când uiți.  Și ură, și palmă, și gândul atât de crunt de peste gard. Judecata e un accesoriu dobândit din prea multă analiză a propriei superiorități. Și cine n-a gândit vreodată că e mai bun decât celălalt, doar pentru că celălalt nu e „la fel”?

Cred că cel mai ușor e când dai. Din tine, în toate colțurile lumii. Chiar dacă mulți nu sunt pregătiți să primească și o să-și construiască ziduri peste iubiri. A da din tine e cea mai simplă metodă de a iubi și nu te epuizează ca esență niciodată. Din contră, te construiește mai plin, mai cald, mai aproape de cer.

Cred că cel mai ușor e să iubești. Firesc, mult, nesfârșit, complet. Până nu mai există loc de judecată, doar de iertare și mai multă iubire.

Și ce frumos ar fi în lume dacă am ști că ne naștem să iubim, nu să  simțim că nu e loc vreodată de mai mulți oameni pe același petic de pământ…

 

 

Întregire

De când îl știu, tace. Privește direct, cu ochi albaștri și clari, frumos. Uneori ascultă, alteori aude doar, dar nu îi e teamă să-și recunoască gândul dus departe, unde vocea mea nu poate ajunge. Când zâmbește, îi cresc aripi. Pe urmele buzelor ironice, mascate-ntr-o comedie pură despre ce înseamnă viață, fără a lovi ideile clare, își poartă copilăria într-o statură înaltă, dar care nu impune.

DSC09680.JPG

Se copilărește când îl admir și-și joacă sufletul în brațe, cu o bucurie a revederii, ca după prea mult timp departe. Acceptă din mine încrederea în oameni, chiar dacă naivă, și-mi povestește despre cum nu e totul bine în lume. Mă ceartă din priviri, fără cuvinte, când înțelegem că are dreptate, după ce așteptările mele cresc, mari, uriașe, prea sus.

Ne ținem de mână. Cu degetele înghețate, îmi cuibăresc tot sufletul în palma lui. E caldă și dragă. Mă acceptă cum sunt: grăbită, zăpăcind idei încâlcite despre lume, împiedicată și naivă, mereu fără răbdare, mereu căutând. Calm și rational, așteaptă să-mi revin și-mi pune pe umeri povara noilor lui fire albe. E al meu, cu bune și rele, cu negre și albe, întreg. Calculează procentual și masculin cât din inima lui e a mea, pentru ca să zâmbim apoi că încă mai e puțin de muncit până la infinit. Să avem pentru ce trăi, doar, cu bucurie și luptă.

Cred că Dumnezeu a aruncat peste noi, când ne-am promis nesfârșituri, bucuria de a ne avea aproape, peste umbre, și de a ne reveni copii din pașii mari sau iuți. Îmi este întregire și liniște și-mi regăsesc mereu inima în privirea lui albastră de copil trecut prin viață cu Dumnezeu în suflet.

Mi-e drag cât o lume, pe care i-o datorez, chiar și când nu i-o arăt, dintr-o încăpățânare de copil obișnuit să aibă dreptate. Și aleg o zi simplă să-i amintesc de ce viața lui e mai largă puțin cu o Gabrielă-n plus de mână.

Te iubesc.

 

 

La mulți ani!

De când învață să zâmbească, cu ochii lipiți de păpușa cu ochi albaștri și de sufletul mamei, își zidește încet frumusețea, cu genele în vânt și putere în umerii mici. Se construiește frumos, cu vocea caldă și bucuria de a purta în chip moștenirea femeilor dintotdeauna: gingășie, frumusețe, putere, sacrificiu, credință.

large.jpg

Calcă ușor pe urmele fiecărei zile, crescându-și aripile, pe cât de grele, pe atât de înalte. Învață că locul ei în lume e să ridice, să cuprindă și să iubească, mai ales când nu e merit de iubit. Pentru că iubirea ei va construi oameni din pietre și va deschide suflete spre lumină.

Uneori îi e greu. Își șterge lacrima în colțul mânecii, neuitând să zâmbească apoi, eliberată de povară. Pentru că nu uită să creadă, dincolo de durere și să lupte, dincolo de obstacol.  Sensibilă și de o naivitate cuceritoare, crede în frumusețea din fiecare om și uită de neputința ascunsă. în egală măsură, în fiecare. Iar asta o ajută nu numai să creadă, ci să și caute, să urce, să lupte, să mângâie.

Recunoaște minunea, din fiecare zi, și-și aranjează baticul sub barbă în fața icoanei, cu mâinile rugând. Mamă, ar putea duce la nesfârșit, pe lângă crucea ei, povara copiilor care i-au moștenit ochii și câte puțin din greutatea aripilor. Iubește imens, se descompune în fiecare durere, pentru ca apoi să se construiască, firesc, mai întreagă. Mulțumește pentru bucurie, fără să uite că, sub pașii grăbiți să ajungă, va fi mereu nevoie de putere, pentru munții pe care n-a învățat să îi urce încă.

Copil, mamă, bunică, în fiecare suflet de femeie e o sensibilitate care spintecă dincolo de aparență și un curaj care ridică umerii căzuți. La mulți ani, suflet de femeie  mereu frumos, mereu puternic, adunând bucurie-n zâmbet și-n aripi deschise. Să îți fie anul primăvară iar în suflet loc de iubire întreagă!

 

Să scriem istorie

România oamenilor frumoşi îşi luptă drumul pe baricade, cu inima lărgită de aşteptare şi „Colectiv”. Nu luptă pentru glorie, ci pentru bunătate şi bun simţ, pentru dreptatea gândului bun şi a justiţiei pierdute. Luptă pentru cafeaua şi cornurile împărţite medicilor de suflete mari, fără pretenţie de arginţi, pentru bucuria copiilor crescuţi cu visurile drepte şi oportunitate. lumanari-colectiv-11

Sunt mândră de mobilizarea sufletelor adunate-n stradă, de mucenicia eroilor care şi-au amorţit durerea pentru a salva alte vieţi, de mâinile pregătite ale medicilor, de lumânările aprinse şi de rugăciune.

Ceea ce doare, însă, e blamarea fără rădăcini, scormonirea în pământ pentru a căuta un „ceilalţi” în vină nejustificată, piatra aruncată în ograda vecinului, minţindu-ne că există o cauză bună în gest. În momente de revoltă, se disting uşor iubirile de uri, binele de rău, paşii făcuţi în direcţia greşită. Comunitatea adunată-n stradă e sufletul tânăr al României care nu mai are răbdare, nu e înjurătura aruncată-n vânt, palma dată obrajilor care nu îşi găsesc locul în discuţie.

Tragedia din „Colectiv” e, în sine, o revoltă. Pentru că a pierde un suflet înainte de vreme, chiar dacă pentru cer, înseamnă să te lupţi cu tine însuţi pentru a accepta schimbarea, absenţa, iubirea fără formă de pământ. E nevoie de mai multă iubire în curajul nou-născut al României, pentru ca cei care au pierdut, să găsească în jur alinare. V-o spune cineva care a pierdut, în conştienţa gândului că ceea ce pierzi uneori e definitiv.

Să lăsăm blamul deoparte şi să ne bucurăm de victoriile sufletelor din stradă care înţeleg că îngrădirea sub un sistem încă găurit de interese înseamnă a ne îngropa firescul obiectivelor şi visul în pământ.

Să lăsăm preoţii să se roage, chiar dacă nu în văzul lumii, fără să cerem judecată acolo unde nu cunoaştem conţinuturi în afara banilor care se cer sau nu cu icoana. Să nu ne angajam într-o vânătoare de suflete, acuzând dincolo de substanţa lucrurilor care ar trebui să ne apropie de cer. Crescută fiind în biserică, cu ceaslovul în mână şi partiturile la activ, vă spun că binele sufletelor din spatele reverendelor nu se va vedea în ecrane, şi nici genunchiul plecat, chiar dacă nu în faţa clubului. Există oameni care nu merită noroiul și nici obrazul întors.

Revolta nu e închegată în statistici şi număr de spitale şi biserici; e pentru schimbarea celor care decid ca binele să fie împărţit corect, fără marjă de eroare prea evidentă la niveluri înalte.

„Asasinii” sunt cei care ne ţin sufletele-n cuşti conştient, cu promisiuni de mai bine care nu vine niciodată, ci rămân în stare de proiect.

Ne cerem schimbarea, cu inima sus. Avem forța anilor din spate, înveliți în promisiuni de staniol, fără țintă.

Vino, Românie frumoasă cu bogăție-n pământuri, și adu-ne bucuria pierdută în generații de așteptare.

Să scriem istorie!