Category Archives: prin ochii mei…

Dragă Moșule,

Îți scriu de ceva timp, de câțiva ani în care mi-e dor atât de tare să fiu copil, încât mi se aprind ochii de bucuria bradului împodobit, în miros de iarnă și de portocală coaptă decojită de drag și poftă. Îți scriu cu dor de colind cu roșu în obraji și ger pe fular, alb și crud, cu dor de sensul pașilor îngropând zăpezi sub talpă, în drumuri vestitoare de bucurie și minune.

Apropie-te și, în locul listelor încărcate de vreri care să ne aglomereze ochii și mâinile, citește-ne adevăratele nevoi. Dă-ne simplitatea care ne lipsește de atâta timp în care Crăciunul a devenit mai mult prilej de cadouri și datorii, decât prilej de bucurie. Apropie-ne sufletele de oamenii care n-au unde să-și încălzească obrajii de Crăciun și întinde-ne mâinile pline spre buzunarele goale de prea multă vreme. Apoi, după ce epuizăm gândul bun și mâna întinsă, odihnește-ne inimile și șterge-ne lacrimile. Pentru că nu putem fi triști de Crăciun.

Știu, o să ne spui că ignorăm prea des cerul pentru a ni-l răsturna în palme de Crăciun. Că nu vedem dincolo de zidurile pe care ni le-am crescut, protector, peste suflete, ca să nu intre durerea, praful și strigătele fără voce ale oamenilor care pierd, în continuare, prea mult. Dar, dincolo de frig, zbucium și neputință, Crăciunul e singurul dar pe care ni-l permitem întreg, în brațe pe care le iubim și cântărind, pentru a nu știu câta oară, bucuria de recunoaște în suflet copilăria care se renaște din iesle în oameni, întreagă.

Iartă-ne podoaba și zidul și amintește-ți că, în spatele fiecărui glob agățat în brad, e privirea de copil a unui suflet care nu mai vrea să crească, ci vrea să simtă. Dă-ne și ciocolata, și iubirea, și îmbrățișarea pe care n-am primit-o încă. Pentru că ești bun.

Iar apoi, când pașii ți-s grei de drum și poveste, odihnește-te în inimile pe care le-ai bucurat atât de mult, amintindu-le că, dincolo de strădania asta continuă de a fi oameni, în fiecare decembrie, la sfârșit de an, sunt din nou, simplu și cald, copii.

 

Oameni

Oamenii plâng. Își așează obrajii în palme, își agață sufletul în cui, pe pauză, și varsă lacrimi, neștiind să mai plece, să mai rămână, să mai uite, să mai încerce. Își spală rănile și păcatul cu strigăte surde sau lacrimi tăcute, pentru toate poverile pe care simt că nu mai au putere să le poarte în spate. Își plâng crucea, își plâng aproape bucuriile și plinul tristeții, dorul crunt și pașii greșiți, își plâng sufletul și trupul, cu greutatea visului așezat prea sus, a țintei prea departe, a iubirii care, deodată, copleșește.
index
Pentru fiecare lacrimă, însă, Dumnezeu mai îndreaptă puțin drumul, mai apropie visul, mai înmoaie zâmbetul, mai deschide sufletul, spre tot ceea ce însemni și încă nu știi, copleșit de puterea negurii pe care o așezi, buimăcit, între tine și lumină. De teamă.

Oamenii râd. Se descarcă de tot chinul drumului, de zăpăceala firescului, de urmele altor oameni ținuți în brațe și râd: pentru copilăriile care nu mor, ci cresc în trupuri gârbovite, dar însetate de viață, pentru conversațiile pline, pentru ironiile fine, pentru clipele dragi, pentru bucuria de a împărți din ceea ce sunt, pentru amintirile din care au învățat să fie „oameni mari” în trup, „simpli” în suflete.

Pentru fiecare bucurie pe care o sădești în ceilalți, însă, Dumnezeu îți dăruiește mai mult, zâmbind și construindu-ți sensul în frumusețea darului: un suflet mai mare, o vorbă mai înțeleaptă, o minune coincidentă, o iubire care nu știe să scadă, un dar mai mare de împărțit. Pentru că viața nu există singular, ci a fost făcută să se împartă la infinit, până-n mijloc profund de fericire clară.

Oamenii se plâng. De dureri, de datorii, de scuze, de căderi, de neputințe. Mai sus de toate, însă, sub fiecare lacrimă, sub fiecare jertfă, crește o rădăcină groasă de om în devenire. Cu fiecare lacrimă – o povară mai suportabilă, cu fiecare bucurie – o înțelegere mai simplă a lucrurilor, cu fiecare credință – un pas mai mare în iubire. Ce bine ar fi dacă am vedea lumina din spatele zidului înainte să înceapă urcușul. Am renunța mai puțini la viață înainte să o începem. Și ce bucurie ar fi când am ajunge sus și ne-am împărți iubirea, clară, triumfătoare, din vârf de izbândă.

Am ști că niciodată groapa din mijlocului drumului în care se întâmplă să cădem, privind spre cer, nu e decât popasul pe care e nevoie să-l facem pentru a respira viața, gândul, locul, înainte de a crește un pic „mai oameni”, „mai frumos”, „mai iubire”. Din luptă.

 

Firescuri umane

Adevărul e că nu existăm fără luptă. Ne încordăm mușchii, ne întindem pielea pe ținte atât de îndepărtate, încât dor ochii de prea multă distanță. Ne dorim totul, deși n-am știut niciodată ce înseamnă întregul în afara cuvintelor. Ori, fericirea e atât de simplă, încât nu o putem cuprinde în conexiunile minții obișnuite să complice, să urce, să ridice, să se îndoiască.
images
Nu știm să mergem, fără să ne îndrăgostim de obstacol, de ocolișuri. Calea se îndoaie de atâtea ori în drumuri aprinse, în ispite care conving, în culori care sufocă definind plăcere și aparență, încât uităm de unde am plecat și unde e bine să ajungem. Uităm de cer, când ne îndrăgostim de pământ și de lumină, când ne alină întunericul, ascunzând ceea ce ochii se tem se vadă. Adevărul.

Ne încâlcim iubirea pe liste pe care nu reușim să le completăm vreodată cu totul. Pentru că iubirea nu se explică, se simte, se ridică la cer, se acceptă. O murdărim cu motive și încercări, o întunecăm, străduindu-ne să-i găsim rădăcinile și mersul, uitând să trăim darul, frumusețea, minunea. Căutăm logica din spatele luminii ochilor care privesc ochi, și al zâmbetului care iubește prin alt zâmbet. Confundăm îndoiala simplă, de a fi om care vrea să crească, să caute, cu analiza amănuntului, care taie dincolo de lumină, în suflet. Orice idee spintecată prea mult în motive, își va crește ancore, care să oprească în loc sufletul însetat de negativ, de a căuta răul, acolo unde binele caută să lumineze.

Ne e teamă de moarte, mai mult decât de veșnicie. Nu putem cuprinde ideea iubirii până la sfârșit, pentru că uităm de bunătate, de împreună, de suflet. Ne îmbrăcăm în a avea, mai mult decât în a dărui, în a fi, mai mult decât în a fi pentru celălalt. Ori, lupta de a fi pentru sine nu aduce decât un croi mai fin al unei haine de mândrie, care te ajută să urci, însă nu în suflet, în minte. De sus, de unde lumea pare mică iar puterea întunecă, niciodată n-o să învețe iubirea să crească. Pentru că nu e loc în inima plină de sine pentru darul sufletului celuilalt. N-am fi oameni dacă nu ne-am îndoi. Însă am fi mai oameni dacă am învăța să ne îndoim de sine, spre a crește, nu de ceilalți.

Crede în bunătate, în mâna care ridică, în Dumnezeul din spatele ochilor buni. Crede în nesfârșituri, în copilăria sufletelor cu aripi, în puterea rugăciunii care împarte. E simplă fericirea. Se împarte într-un zâmbet comun pe-un covrig împărțit, cu mai mult mac pe partea celui pe care îl iubești. Nu e nevoie să dăruiești comori cu greutate, ca să afli că iubești. E nevoie de o mână întinsă la timp și-un cuvânt care întâlnește o întâmplare caldă. Cu inimi.

 

Mai știi?

Mai ții minte cum era când aveam timp? Culegeam clipe firesc, în îmbrățișare copilăroasă sub vestă, cu mâinile reci. Ni se potrivea bucuria de a ne ști zâmbind, fără să numărăm secunde, fără să alergăm, fără să plecăm, fără să ne întoarcem.20141103_135859

Dimineața chemam soarele în cafea, să-i putem citi în spumă. Vorbeam puțin și simțeam mult, simplu, cu inimile bătând la unison o poveste abia începută dintr-un buchet portocaliu și greu în emoție. Ne plăceau tăcerile. Erau cuminți și timide, până să avem curajul să desenăm trasee de bucurie la per tu, într-o singură inimă.

După-masă timpul înflorea verde în parcul de vizavi. Se bucura în mingi bătute pe asfalt și priviri chiorâte spre cer, în miros de primăvară timpurie și sandwhich pus la pachet. Ne odihneam tâmplele pe sufletul celuilalt, lăsând pe iarbă greutatea oricărei poveri care ne-ar fi umbrit nemurirea. Până seara, când ochii oboseau de atâta bucurie pe-o pernă strânsă sub păr, în vis de împreună.

Mai ții minte cum era când aveam timp? Ne purtam inimile în brațe și râdeam, strâmbându-ne obrajii caraghios, în copilărie niciodată pierdută.

Și ce frumoasă-i așteptarea acum, când sufletul crește spre cer iar timpul se scurge încet, secundă cu secundă, îmbătrânindu-ne buzele de cuvinte, ochii de priviri și sufletul de zboruri. Ce frumoasă și crudă e durerea de a te ști departe, dar încă venind spre mine, încet, mai aproape, mai cald, mai întotdeauna…

 

La mulți ani, Ema!

Azi e despre minunea cu ochi verzi și zâmbet de primăvară timpurie. E despre obrajii care nu se-ndoaie decât în bucurie de revedere și inimă puternică.index Azi e despre îmbrățișarea strânsă, de „ce mai faci”, lângă un „La mulți ani, frumusețe” și un sărut zgomotos pe obraz. E despre credința care nu moare, doar străbate ceruri spre aripi care veghează niciodată mai calde ca acum.

Azi e despre tine, draga mea. Nu știu să gătesc altceva decât cuvinte din suflet acum. Să nu uiți niciodată că ești bucurie în inimi. Să-ți păstrezi viu și cald zâmbetul de prințesă cu eșarfă întotdeauna verde.

Te iubim mult și te îmbrățișăm,

Semnat: o lume întreagă, în lung și lat, de oameni care ți-au invidiat măcar o dată ochii verzi când ți-au îmbrățișat sufletul.

 

Un an de suflet bun!

Vom păși înapoi. Ne vom împiedica de cioturi și ne vom opri. Va fi mai ușor, uneori, să mergem prin locurile deja cunoscute. Vom simți că e greu să ne strângem bagajul și să plecăm pe drumurile fără pași. Vom crede că stăm pe loc și vom calcula viața din timp, cu furie. Însă, bucuria cea mare nu e umanul care îndeamnă să călcăm pe urmele deja desenate pe cale. E siguranța că, oricum, vom merge și înainte.

Vom plânge. Ochii se vor scurge-n rid și în tristețea viselor neîmplinite. Un firesc disproporționat al motivelor și efectelor, care niciodată nu adună exact așteptările zidite-n avânturi. Ne vom așeza în genunchi și vom plânge. Însă, bucuria necunoscutului nu e obișnuința de a plânge, când visele se-ngroapă. E siguranța că, oricum, vom și râde.tumblr_m7vxylZLUz1qj2d7go1_500

Vom scădea. Ne vom lepăda de puteri, vom bloca din noi curajul și gândul care urcă ochii spre cer. Ne vom descărca de speranțe, crezând că, mai ușori, ne va fi mai simplu să urcăm. Vom urma modele de oameni care au reușit deja, uitând să ne regăsim propriul suflet în exemplul succesului văzut. Însă, bucuria noului an nu e în a sta în umbra viselor deja trăite, așteptând să nu mai scădem. E siguranța că oricum, vom și crește.

Vom uita. Ne vom așeza site pe ochi, încercând să nu mai știm. Vom neglija și binele, și răul, crezând că miezul nopții e-o clipă de undeva, în afara timpului, care merită trăită fără amintire. Însă, bucuria ceasului ce trece, nu e în uitarea anului care se stinge. E siguranța că, oricum, ne vom și aminti.

Vom pierde. Ne vom juca viața la pariuri, așteptând premii care schimbă vieți din senin, mizând pe zâmbetul care poartă noroc. Ne vom goli buzunarele și vom plânge. Dar, bucuria timpului ce vine nu e în miza unei vieți mai bune. E siguranța că, oricum, vom și câștiga.

Vom alunga. Ne vom sătura de oameni și îi vom tria, simțindu-ne sufocați de atenție, de cuvinte, de momente. Ne vom retrage în colț de suflet, unde încă e liniște. Vom renunța la suflete și ne va deranja zgomotul inimilor care își forțează intrarea în noi. Dar, bucuria clipelor în avânt nu e în a depărta oamenii ce sunt. E siguranța că, oricum, vom și iubi.

Să vă fie anul gând bun, început senin și mers drept. Să priviți înainte, fără să uitați să vă înclinați ochii și în sus. Să iubiți, chiar și când pare să nu fie loc de iubire. Fiți sinceri și nu uitați să fiți buni. Pentru că cele mai mari comori pe care le puteți aduna în noul an nu sunt cărămizile strânse și buzunarele umplute, ci oamenii pe care îi câștigați, iubirea pe care o creșteți, credința pe care o împarțiți.

Un an de suflet bun!

 

Dragă Moșule,

Știu că nu mai suntem. Am urcat treptele vieții câte două, în speranța că vom ajunge sus, fără să îmbătrânim. Am pompat inima cu bucurie în extremă și tristețe în cădere, fără echilibru. Am jucat anul în pariu de „sigur” și „poate”, fără să știm că echilibrul se pierde când alergi. Am promis și am uitat, am descoperit oameni și i-am acoperit cu așteptări. Am câștigat, ca să pierdem apoi. Știu că nu mai suntem…copii.

lightstock_129157_xsmall_user_6617753Ți-am cerut mereu bucurie de copil. Pentru că sinceritatea ochilor care se joacă și plâng, se bucură și iubesc atât de simplu și curat, nu poate fi înlocuită cu nimic, niciodată. Te-am provocat să vii. Nu cu saci de jucării sau dulciuri, ci cu liniște și bucurie caldă. Acum nu mai aștept. Doar cred, știind că fiecare Crăciun are în el sfințenia și speranța unei inimi calde, chiar dacă e frig în ieslea rece.

Azi ți-aș spune altfel. Te-aș lua deoparte, cu sufletul strâns, și ți-aș cere să aduci credință în sufletele slabe. Să bați la uși care nu se deschid, la geamuri care nu au lumini în globuri, la inimi din care s-au scurs bucuriile în cădere și vină. Să dai speranță, putere, sufletelor care au alergat atât de mult, încât nici acum nu mai știu să se oprească, de teamă să nu se lipească de pământ.

Te-aș ruga, apoi, să mai ridici din poveri. Umerii slabi nu au loc de cruci grele de Crăciun. Alină durerea spatelui gârbovit, ridicând măcar pentru o clipă crucea. Iar, în locul ei, acoperă sufletul cu putere și gând bun. Să poată merge drept, înainte.

Apoi, te-aș lua de mână și ți-aș spune să vindeci iubirile de praf. Pentru că, de prea multe ori, se-mpiedică de inimi care nu știu să vadă sau să îmbrățișeze când drumurile se-ncâlcesc și părul albește.

Fii tu bătaia din inimile moi, bucuria din ochii care nu vor să se deschidă, pașii picioarelor înlemnite de teamă, zâmbet în buzele care plâng. Adu-l pe Hristos din iesle în suflete, ca să simtă din nou iubirea care nu știe să moară vreodată.

Știu că nu suntem… copii. Dar crește-ne sufletele, să încapă în noi bucuria ochilor care văd, pentru prima dată, zâmbetul vieții primite-n dar. Să-nțelegem că binele e în noi și crește când îl împarți. Așa cum orice copil își împarte jucăria preferată cu cei care îi iau în brațe.

Fă tu, Moșule, din Crăciun, minune!

 

Crăciun în rai

Mă sunai de ziua mea și îmi spuneai, în ton cald și ironic: „Păi na, la mulți ani”. Atât. Simplu. Și în urarea ta îți simțeam tot sufletul. Nu ne vorbeam des. Când povesteam, însă, știam că sufletul nostru a rămas în același loc, dacă nu poate a mai crescut un pic, în iubire de frate și soră. Așa cum e firesc, în anii care împart bucurie.

Mi-am dat seama cât ții la mine pentru prima dată când ai vrut să ameninți un băiat care nu mă trata „cum trebuie”. „Nu te merită”. Hai să plecăm acasă”. Nici nu aveam nevoie de mai mult. Eram mică. Iar tu erai acolo, părintesc, deși nu cu mult mai în vârstă, și-mi apărai aripile frânte.
index
Anul trecut pe vremea asta, reciclai barba de câlți pentru Moș Crăciun. Zâmbeai ironic la gândul că iar o să-l mănânce barba, că e veche și aspră, și n-o să reziste mai mult de câteva colinde să fie mesagerul cerului. Îl aranjai mustața și brâul și te strecurai printre copii. Pentru că asta erai, încă.

Vinerile erau ale noastre. Veneam cu oboseala la etaj și așteptam să mă cuibăresc în canapeaua voastră mereu caldă la un film și un pahar de vin de Focșani. Până să reușim să vedem unul, treceau ore, pentru că niciodată imaginea nu era perfectă, subiectul nu era bun, boxele nu erau aranjate… Perfecționist în toate, reușeai să ridici orice făceai la rang de artă. Erai un stres mare împachetat într-un trup mic, și-un suflet de două ori mai încăpător. Și te certam că-ți pierzi ochii la calculator, deși te iubeam pentru asta.

Eram mândră de tine. Erai fratele meu „geniu”, pe care-l împărțeam în vorbe peste tot în lume. Erai omul cu pereți zidiți în bibliotecă, scriitorul înțelept, sufletul cu ochi verzi și zâmbet de vedetă. Erai fratele meu pe care nu știam să-l pun în tipare. Cel mai bun.

De când desenai perfect portretele din manualele de artă, până când sculptai săbii din lemn și tablă pentru războaiele din drum cu băieții, știai să trăiești frumos. Nu în excese, dar niciodată în minus. Pentru că mereu era ceva de făcut, ceva de zidit, ceva de iubit. Niciodată puțin.

Știai ce înseamnă familie. Erai totul pentru sufletele care te așteptau acasă. Îmi erai model de iubire și de sens în familie, în viață, în parcurs. Ți-ai trăit anii cu fruntea sus, cu inima sus, cu mintea la tot ce e în lume și mai sus de lume.

Să ne spui cum e în rai, dragul nostru. Să împarți fericire și acolo și să verși din firmiturile bucuriei și în sufletele noastre. Că sunt mici și încă se sperie pe drum, încă șchiopătează, încă se împiedică.

Nu știu să-ți scriu cum simt. Dar, din suflet mic, îți datorez o lume. Pentru că, prin ochii tăi, am învățat ce înseamnă iubirea care se jertfește pentru celălalt. Pentru familie, pentru lume, pentru rai.

Sper să împărțim Crăciunul și acum. De acolo, de departe, să ne strângi sufletele în brațe, când cântă colinde. Să adormi răul și să desenezi în noi senin, din cerul pe care l-ai câștigat. Ca să avem curaj să trăim Crăciunul în bucurie, așa cum ne-a învățat Moșul cu barba de câlți, când îl vestea pe Dumnezeu la ușa de fier.

 

 

 

 

 

Dacă uiți

Dacă nu știi despre ce e Crăciunul, închide ochii puțin. Adoarme în tine lumea culorilor sclipitoare, a brazilor atât de înalți încât acoperă sufletele mici, a cadourilor cumpărate ușor, gata împachetate.

Dacă nu îți amintești despre ce e Crăciunul, vindecă-ți buzele de prea multe cuvinte. Lasă tăcerea să spună în litere pe care poate nu le cunoști, dar le simți. Oprește-te din graba urărilor copiate. Ridică-ți inima puțin mai sus de tavanul împodobit cu luminițe de brad crud, în miros de iarnă care spune o poveste, dar pe care nu o mai știi. Întreagă.light

Dacă nu simți despre ce e Crăciunul, închide ușa supermarketurilor în zgomot de reducere, a suprafeței uneori prea strălucitoare a sărbătorii prea des fără conținut, când ambalajul fură priviri îndrăgostite de iarnă.

Crăciunul e căldură. Însă, nu căldura generoasă a șemineurilor, ci a ieslei. E căldura care crește din împărțirea sufletelor, și nu a cadourilor simbolice. E dăruirea nu din ce ai, ci din ceea ce ești. Așa cum a făcut-o El, iubind.

Crăciunul e liniște. E pacea care acoperă sufletele în colind sincer, necalculat în câștiguri, a Celui care a fost și nu a încetat să fie.

Crăciunul e frumusețe. A cerului care se unește cu pământul, pentru a-l ridica mai sus. În credință, în iubire, în speranță. E acasă, chiar și pentru cei care nu și-au găsit-o încă.

Crăciunul nu e niciodată singular. Nu e despre ceea ce am eu, ce vreau eu, ce sunt eu. E despre ceea ce suntem cu ceilalți. E iubirea care recunoaște darul de a ne avea unii pe alții. E minunea care renaște, în fiecare an, fără a se pierde vreodată. În fiecare colț de lume.

Crăciunul e jerftă. Pentru că nicio iubire adevărată nu și-a desenat marginile, fără a-și vărsa înăuntru conținutul. Cu luptă, cu speranță, cu credință. Și, dacă a te sacrifica pentru o singură persoană poate însemna totul pentru tine, ce înseamnă jertfa pentru o lume întreagă? Atât de mare e iubirea care se naște în fiecare an de Crăciun. Infinită.

 

Dragă moș Nicolae,

Te cheamă ca pe bunicul. Nicolae. Mi te-am imaginat mereu bătrân, cu barba lungă și privire mustrătoare, fără cuvinte. Așa sunt bunicii înțelepți: te privesc și înțelegi. În tăcere sau două cuvinte simple, care pun la punct. O nuia le rezolvă pe toate, oricum. Prin gest. Pleci capul în pământ și te rogi să nu mai faci, chiar dacă spui asta de câțiva ani încoace.

Suntem copii, moșule. Ne-au crescut riduri din prea multe gânduri și nuiele de care ne împiedicăm în pașii greșiți. Avem nevoie de darul de sub pernă sau de la ușă. Ne face să gândim frumos, să simțim bunătate și lumină. E pace când vii. Prin bucuria pe care ne-o aduci în ciocolata cu alune, care niciodată nu înseamnă doar ambalaj și gust, ci multă iubire. Părintească, prietenească, senină.
images
Ai chip de judecător, uneori aspru, alteori blând. Știi mereu să ne cerți, fără să ne superi, lăsând în urma darului colorat un strop de speranță, de jertfă, de bine primit. Ne molipsești de gustul darului din suflet, care nu cere nimic în schimb. Ne întoarcem la copilărie, la gestul cald al copilului care își împarte biscuitele pe jumătate ronțăit cu mama. Redevenim ceea ce am fost și uităm de atâtea ori să fim încă, în goana după necopilărie.

Știam eu de ce mi-ai fost mereu aproape de suflet. Mereu mă cerți și apoi mă alini. Tu și bunicul. „Țiganca de la Pătrăuți” nu-și uita lecția niciodată, dar o lăsa deseori în urmă, din prea multă grabă. Așa fac și acum. Nu-mi doresc dulciuri, moșule. Ci doar puțină speranță, în lecția pe care o primesc firesc, în teme pentru acasă, până trece din nou anul.

Să ne îmbrățișăm aripile azi. Moșul ne încarcă sufletele de puterea darului împlinit. Să împărtășim bucuria cadoului și a sfințeniei de a ne apropia unii de alții, de a fi mai drepți, mai buni. Să ne învățăm lecția nuielelor și să ne lustruim inimile și pantofii. Să nu uităm că „dar din dar se face rai”. Și-un suflet mai mare, mai blând, mai copil.

Să vă aducă Moșul loc în suflet. De cât mai multă iubire.