Category Archives: prin ochii mei…

Un an plin de iubire

Am pierdut oameni. S-au stins repede, ca o lumânare cu fitilul scurt. Am plâns şi nu m-am gândit la cer, ci la cât de mult pământ trebuie să îndurăm încă, până să ajungem la alte sfârşituri.

Am câştigat prietenii. Fir cu fir, am înnodat drumuri comune şi am simţit că niciodată Dumnezeu nu îndepărtează suflete fără să aducă altele în loc, fără să umple golurile cu lecții de iubire şi de sens.

Am râs mult. Am strâns în brațe cu patos şi am adunat bucurie după fiecare luptă. Am învățat că oamenii dragi sunt aproape chiar şi de departe – un fel de dor nestins care nu dispare niciodată, nici măcar atunci când nu-l hrăneşti cu îmbrățişări sau cuvinte.

Am plâns destul. Am împins o viață nouă în lume, cu durere profundă şi o bucurie infinită: de a şti că suntem o familie de 4, mai bogată ca niciodată în iubire.

M-am rugat mult. De teamă că poate ce avem nu e meritat deplin, nu e simțit deplin… m-am rugat să nu dispară binele, sănătatea, iubirea. Să nu se adune lecții de trăit care să ne consume, în loc să ne vindece.

Am iubit ca niciodată. Un suflet albit de timp, cu 40 de primăveri deja câştigate, care nu şi-a pierdut copilăria din privire şi suflet. Două codițe blonde, cu zâmbet de prințesă şi aripi abia crescute spre viață. Un scâncet nou, cu ochii cenuşii şi păr de abanos, care încape perfect într-o palmă, cu suflet cu tot.

Am iubit un an niciodată mai plin, niciodată mai bun, niciodată mai frumos.

Acum, spre apus de 2023, îmi fac curaj să cresc alt an, fără să ştiu daca se poate, vreodată, să treacă un timp mai frumos prin suflet.

La mulți ani, suflete dragi! Să vă aducă Dumnezeu un an mai bun, mai plin, mai de iubit!

 

Opt ani de poveste nesfârșită

Ne trezim dimineața cu ochii adormiți și gândurile împrăștiate între vis și realitate. Mânuțe moi ne îmbrățișează frunțile ridate și doi ochi albaștri, mari cât un cer de vară, se uită la noi atent pe întuneric. Suntem avertizați, ca în fiecare zi: „Întâi eu mă duc, apoi tati, apoi mami, da?” Se ascunde în dulapul de haine din camera ei și trâmbițează cu mândrie că e de fapt la baie și se spală pe dinți. Un joc la care participăm în fiecare zi, cu aceeași supriză, dar cu mare drag. Puiul de om se îmbracă apoi în rochițe roz și șosete asortate, fără să avem voie să ripostăm, și coboară singură la bucătărie, să-și pregătească cerealele cu lapte înainte să meargă la grădi, ca o fetiță mare ce e. Nu mai știm când a trecut atâta timp și când sufletul care încăpea într-o palmă întinsă a crescut atât! Ne sperie gândul că vrea mereu să crească mai mare, și mai mare, și mai mare și că brațele nu ne vor fi mereu atât de pline.

Opt ani de când am crescut împreună, sub promisiunea unui inel și a unei mari iubiri nesfârșite. Opt ani în care am râs, am plâns, am cutreierat țări, ne-am mutat dintr-o casă scundă, cu pereții strident galbeni și apă caldă intermitentă într-o lume nouă, cu mult șes și limbă complicată, dar cu suficient spațiu de respirat și de construit un acasă „așa cum ar trebui să fie”. Opt ani de când părul s-a tot albit, dar sufletul a crescut parcă mai tânăr, de când ridurile s-au adunat pe obraji, dar zâmbetele s-au îmulțit. Și trei ani de când ne bucură viața o prințesă cu personalitate, care ne îmbrățișează greutățile, ne vindecă rănile, ne crește mai buni și mai răbdători.

Am promis atunci să rămânem împreună în fața cerului. Iar acum, după goana asta mare prin lume, idei, planuri, joburi, pași înainte și înapoi și multă iubire, așteptăm încă un suflet în plin de decembrie care să ne completeze și mai mult povestea. Ne înhămăm viețile spre o nouă mare bucurie și o viață în care promisiunea din inel are din ce în ce mai mult sens și din ce în ce mai mult Dumnezeu. Așteptăm cu jind primul „tati” și „mami” și minunea inimii care crește și crește și tot crește să cuprindă încă o mare iubire înăuntru.

Așa a fost povestea noastră până acum: un zâmbet plin, modelat din pași când mari, când mici, din greutăți și îmbrățișări, din pierderi și izbânde. Nu pot să spun că te iubesc la fel, pentru că iubirea noastră crește mereu altfel și se construiește din fiecare hop pe care-l trecem greu sau ușor împreună. Te respect pentru tot ce ești și ce-ai reușit să devii: un tată minunat, un suflet mare, care nu uită să se gândească mereu la ceilalți, un om bun și ambițios dar, mai ales, un soț pe care nu l-aș fi putut cere niciodată mai potrivit pentru mine. Te iubesc, povestea mea nesfârșită! La încă o eternitate împreună!

 

În brațe

Te țin în brațe și degetele mi se-nmoaie. Aș vrea să înrămez momentul ăsta clar de iubire până la cer și înapoi: fiecare râset ușor viclean cu dinți mici, fiecare îmbrățișare strânsă în care mi-e teamă să nu te strivesc de drag, fiecare emoție prinsă cu mânuțe moi în jurul gâtului, fiecare cântec strigat la ureche cu talent de prințesă blondă. Eșți grea acum și mă doare puțin șoldul drept de cum te încovoi cu genunchii strânși ca să nu-ți pot da drumul vreodată. Îți simt burtica moale pe piele și mi-e drag de mor.

Te țin în brațe după ce te-am certat iar să adormi odată. Ți-am explicat a mia oară că pe pernă se doarme; lumina e stinsă, Peppa de pe pijama doarme deja, Pis-Pis e învelită și visează. Toți copiii dorm, doar tu povestești despre grădi, avioane roz, buni și 1-2-3-4 78910 cu ascunsa după perdea. Îmi reproșez iar că te cert, când ești atât de veselă să mai stai puțin lipită de obrajii mei și să mă trezești când închid ochii, convinsă că de data asta o să adormi. Te cert, doare tare și apoi îți țin capul în mâini și-ți amintesc ce mult te iubesc de fapt, în fiecare clipă.

Te țin în brațe după ce ai plâns că nu mai sunt cărucioare mici la magazin. Șiroaie de lacrimi s-au scurs pe mâini și pe obraji că nu ai unde să descarci din rafturi. Nu ți-am înțeles durerea și te-am certat că plângi pt nimicuri. Cine sunt eu să simt în locul tău că n-are sens să plângi? Îmi reproșez că nu știu să-nțeleg și te țin strâns la piept să treacă.

Te țin în brațe după ce iar ți-am spus că nu e voie să te joci cu laptop și cu taste. E tot ce ne vezi tu că facem uneori și tot încerci să ne ajuți să terminăm din muncă și să mai fie bani de-o jucărie nouă. Te cert și te strâng iar: îți simt obrajii roșii și respirația fierbinte de sub mâini. Îmi pare rău că iar ți-am spus să stai cuminte și să te joci până termin din muncă. Și simt că tot ce vrei e să stau lângă ține și să te-admir când reușești să rezolvi puzzelul cu jungla. De ce atâta muncă?

Te țin în brațe cu vină, cu iubire, cu urma timpului ce trece mult prea repede. Aș vrea să nu mai crești, deși abia aștept să te descopăr, să te descoperi așa frumoasă, bună și perfectă cum te admir în fiecare clipă. Aș vrea să nu mai plângi vreodată, dar cine sunt eu să te opresc din a simți emoții, din a-nțelege binele de rău, din a trăi așa cum poate sufletul tău mic în lumea asta mare? Te țin în brațe. Închid ochii și mulțumesc a mia oară că te am, că te avem așa perfectă și că iubirea noastră încă crește. Cum spui tu, în fiecare seară: “mulțumesc, Doamne-Doamne: pentru Evolet, pentru Cocomelon, pentru mami, pentru tati, pentru Pis-Pis, pentru mâncare. Mulțumesc pentru tot, Doamne-Doamne. Te iubesc, Doamne-Doamne. Somn uşor, mami. Somn uşor, tati. Somn uşor, Doamne-Doamne!”

 

Părinții perfecți nu există

Nu știu de unde vine jena asta de a recunoaște că suntem oameni, că uneori e greu și doare, că ne cresc fire albe peste noapte și ne mor neuronii de la prea mult stres, că am vrea să fim părinții perfecți, dar nu avem resurse, nu avem timp, nu avem răbdare. Sunt zile în care a reuși să trecem prin fiecare oră e suficient. Suficient că am rămas întregi, deși nu credeam că e posibil. Suficient că am reușit să nu țipăm prea mult, să nu ne acuzăm prea mult, să nu disperăm. Suficient că iubirea care ne aleargă prin casă, dărâmând tot ce îi iese în cale e încă fericită la sfârșitul zilei, după 2 ani în care a învățat să se bucure de fiecare minut cu energie, cu țipete, cu o sinceritate firească atât în plâns, cât și în râs.

Sunt zile în care ne grăbim atât de tare, încât uităm să mai respirăm. Printre mailuri, conferințe, neuroni arși peste probleme și eforturi inumane de a privi lucrurile obiectiv, a fi umani pare să nu fie mereu permis social, mai ales atunci când ești părinte. Ori adevărul e dincolo de limitele sociale, acolo unde a încerca nu înseamnă a și reuși, dar înseamnă că ești pe drumul cel bun.

Sunt zile în care a-ți lăsa copilul la grădi îți rupe sufletul în două, pentru că deja ți-e dor de ce-ar fi putut să fie ziua cu el, dar și o ușurare, pentru că îți dă timp să rezolvi problemele pe care nu ai fi avut timp să le atingi altfel. Și e normal. Normal să continue viața cu inima ruptă, dar mintea întreagă, pentru că nu există părinte care să nu aiba nevoie de timp de respirat.

Sunt zile în care ți-ai dori să fi făcut mai mult ca părinte. Să educi mai mult, să iubești mai mult, să îmbrățișezi mai mult, să liniștești mai mult. Dar nu există un calcul atât de exact din care să ieși câștigător. A-ți trasa limitele prea sus înseamnă a hrăni o neputință. A asculta de gura lumii atunci când deja ești obosit și încercat înseamnă a te lăsa dominat de ce e în afara ta în loc să asculți de ce se întâmplă înăuntru.

Azi e o zi de respirat. Și e ok că încă mai suntem întregi, după atâta caniculă, atâtea probleme, atâtea neputințe. Respirăm cu ea în brațe, mâncăm resturi de prin frigider și mergem mai departe. Atât.

 

La mulți ani de cer!

Cum ar fi fost dacă nu se deschidea cerul să te îmbrățișeze? Dacă te-ar mai fi ținut pământul înca puțin, măcar o clipă, măcar un sărut, măcar o lacrimă de revedere? Să îți fi spus că te iubim cât pământul și cerul la un loc și că, oricând ai pleca, ultima îmbrățișare a zâmbetului tău ne va umple sufletul până nu va mai fi timp între noi? Să îți fi sorbit cuvintele încă puțin, vocea caldă care povestea despre iubire și înțelegere, despre cât de mult ai crescut în suflet, mai ales de când te-ai îmbrăcat în reverendă și-n binecuvântare? Să ne fi sorbit cafeaua cu lapte pe canapeaua scundă și să ne fi certat neputința de a mai sta treji încă puțin ca să vedem un film HD înghesuiți, fericiți, copii? Să ne fi cunoscut noile iubiri cu ochi de cer și să le fi lăsat să-și admire unele altora aripile de suflete mici, care încă nu au cunoscut pământul atât de mult încât să-și lepede zborul și cerul?

Cum ar fi fost dacă mai stăteai puțin? Dacă opreai timpul cât să mai respiri încă o dată părul ei și ochii verzi? Dacă mai sărutai o dată obrajii mamei și ai tatălui la revedere, aplecând din umeri și din inimă și zâmbind mirosului de ardei copți cu foame de acasă? Să îți fi povestit, întinși pe sobă, despre cum am plecat peste mări și țări, cu atâta dor de umbra viei și de roșiile calde din grădină? Că ne-am descoperit sufletele în drumuri lungi, într-un departe cu oameni diverși, dar calzi și buni, dar că acasă este totuși, și un loc, nu numai o emoție? Să ne fi descoperit, așa mari și cu riduri, dar cu visuri de copii în suflete încă?

Cum ar fi fost dacă ajungeai atunci la biserică? O zi normală în care ți-ai fi purtat sufletul pe trotuar fără să-ți oprească nimeni trupul, timpul, viața? Să te fi sunat și să-ți fi cerut încă o dată sfatul, mândră că încerci să protejezi anii dintre noi, că te straduiești să-mi acoperi sufletul cu mai multă răbdare, cu mai multă lumină? Să-mi fi amintit de prima dată când mi-ai apărat sufletul de dezamăgire și mi-ai spus cald „să plecăm acasă”, pentru că inima mea nu avea de învățat acolo nimic bun? Să ne fi ciocnit ochelarii în îmbrățișare, așa cum făceam de obicei, chicotind sub ironia momentului, amândoi înalți, amândoi râzând?

Cum ar fi fost dacă ne mai iubeai puțin aici? Oare ar fi durut atât de tare cerul dacă mai stăteai o secundă, o clipă, o iubire?

Te iubesc, plâng și mi-e tare dor de tine! La mulți de cer!

 

La mulți ani, iubire!

Dada! DADADADA! Pupic și de la capăt! E tare specială ziua asta frumoasă cu miros de puf blond și mânuțe strânse după gât, așa-i?

Îți povesteam în anii trecuți de iubirea noastră până la cer și înapoi, cu univers cu tot, dar nu ne imaginam cum e să existe o iubire care mistuie, care cuprinde și completează totul. Și uite că o trăim cu bucurie de copil care își ia viața în piept. Ne râd ochii la fiecare degețel întins, la fiecare silabă nouă, la fiecare îmbrățișare strânsă.

Dincolo de magia cerului revărsat peste noi cu atâta binecuvântare și lumină, îmi rămâi cel mai drag om, cel mai bun suflet, cu cea mai frumoasă privire albastră. Încă îmi tresare sufletul când mă iei în brațe și încă îți iubesc fiecare fir de păr argintiu. Îți strâng zâmbetul în suflet și râd cu poftă la fiecare glumă pe care n-o înțeleg imediat și te rog să mi-o explici.

Ești un tată extraordinar, care ar muta munții pentru familie, fără să uite de joaca promisă în fiecare zi. Îmi ești mână strânsă, sprijin complet, iubit și cald, cel mai drag dintre dragi. Obosiți dar sinceri, ne purtăm uneori zilele mai greu, cu povara orelor în care ne-am fi odihnit mai mult. Dar nu există regretul de a nu fi iubit mai mult. Cu cearcăne adânci, dar cu sufletul plin, ne ținem de mână și iubim: fiecare zi pe care ne-a dat-o Dumnezeu, fiecare îmbrățișare strânsă, fiecare zâmbet de cer din obrajii mici, fiecare clipă în care învățăm să trăim. Până la adânci bătrâneți și dincolo de ele.

La mulți ani, soț, tată și prieten bun. Să ne trăiești o veșnicie! Te iubim din ce în ce mai mult!

Mami și Evolet.

 

La mulți ani de suflet!

E crunt cum trece timpul și cuvintele sunt din ce în ce mai greu de spus, deși emoțiile sunt aceleași. E ca și cum cerul se apropie din ce
în ce mai mult iar cuvintele nu mai știu să îl cuprindă, așa că se retrag timid, de teamă să nu fie suficiente. Așa simt acum și doare neputința asta de a-ți scrie așa cum merită sufletul tău bun.

Te-aș lua în brațe, cu setea anilor prea mulți care au trecut de când ți-am spus „La mulți ani” și ți-am urmărit zâmbetul ușor stânjenit, dar aprins de privirea verde – aceiași ochi calzi, plini de iubire pentru o lume întreagă. Dar nu cred că pentru tine mai are valoare timpul acum. Cum să măsori veșnicia în clipe, în dor, în iubire, când bucuria e continuă și fără umbră?

Ți-aș spune iar și iar că mi-e atât de dor încât doare, că mă bucur ca un copil de orice vis în care mă îmbrățișezi sau mă pupi pe ambii obraji, fără prea mult gest, dar sincer și plin. Ți-aș aminti să ne vedem în weekend (și știi că cea mai bună parte e vineri seara, când măsurăm timpul la un film pe care îl pregătești ore întregi, ca să fie perfect, deși oricum adorm după prima scenă). Aș mulțumi în gând pentru sufletele calde și luminoase pe care le-am simțit de fiecare dată acasă la tine, cu ochii mari și verzi și dragi și m-aș ruga să nu mai treacă timpul chiar așa de crunt…

Te-aș asculta cum citești, cam repede – ar spune tata – din Proloage, în timp ce îți dezamorțești genunchii și te sprijini de peretele verde din sufragerie – aceeași sufragerie cu miros de ceară aprinsă și tămâie. Ți-aș savura accentul savant, dar încă nuanțat bucovinean, și aș avea răbdare. N-aș mai fugi în drum după ultima mătanie.

Ți-aș aduce ardeii copți la etaj, fără să mă mai protestez bosumflat sub scară, și ți-aș spune că sunt mândră de tot: de nopțile în care ai muncit, ai citit, ai scris, ai recuperat un timp pe care nu-l știai pierdut încă; un timp pe care-l foloseai să lași în urmă cât mai mult din tine…

Mi-e dor mult. Dor care doare, dar și care speră. Dor cu zbor, dar și cu neputință. Dor cu rai sperat. Dor cu iubire fără sfârșit. La mulți ani în rai, așa veșnici și necuprinși, și plini, cum nu voi înțelege niciodată, dar cum voi aștepta să înțeleg la timp. Te iubesc!

 

Un an de minune

E dimineață. Poate prea dimineață, dar mânuțele se trezesc primele. Se agață de gâturi, de piepturi, de buze, cu sete drăgălașă. Apoi, se trezesc ochii. Își lustruiesc cerul sub pleoape de câteva ori și își fac curaj să se aprindă. Morocănoși și încă adormiți, se ascund pe pieptul lu’ tati și zâmbesc în riduri invizibile, până ce genele își scutură tot praful lui Ene iar sprâncenele blonde se aliniază perfect.

Buzele mici caută: plâng puțin, râd puțin, rod degetele moi și apoi sar pe mami, cu recunoștință mândră, pentru că rezervorul de lapte e plin. Pijamalele cad, piciorușele vesele se cațără peste haine, ca să îi fie mai greu mamei să le reîmbrace. Buzele și ochii râd, distrați de minune, iar obrajii se aprind, calzi și moi, cel mai delicios desert din lume.

Un zâmbet știrb ne înseninează sufletele, colorat și sincer. Când o fi trecut anul ăsta plin de minune? Când s-au înmulțit nopțile albe, dar atât de dulci, cu miros de puf blond și mânuțe care cuprind visuri în fiecare descoperire? Într-o clipă ghemul de om care și-a odihnit sufletul pentru prima dată pe pieptul tatălui a ajuns să-și adune toate jucăriile în cutie și să împartă bucățele de pâine cu toate privirile curioase din jur. A ajuns să mângâie, să îmbrățișeze și să strângă în brațe cu iubire nesfârșită. Când?

Azi numărăm binecuvântările și realizăm că sunt infinite și imposibil de cuprins. S-a revărsat cerul prin ochii ei direct în inima noastră și a lărgit-o de abia încape în piept. De bucurie, de sens, de frumusețe, de rai.

La mulți ani minunați, copil iubit și frumos! Să îți fie viața cer și drumul cald iar din tine să țâșnească mereu iubire și bunătate, pe care să le împarți tuturor cu aceeași privire caldă și cu același zâmbet plin și sincer. Te iubim nesfârșit! Mama și dada.

 

”Fii schimbarea pe care o vrei în lume”

Am vrut să mă schimb. Mi-am descâlcit părul, mi-am clătit ochii, mi-am călcat hainele noi, m-am îmbrăcat și m-am privit repede în oglindă.
Arătam la fel.

Am vrut să mă schimb. Mi-am adunat bucuriile, mi-am anulat tristețile, mi-am numărat câștigurile și am făcut repede o balanță. Eram la fel.

Am vrut să mă schimb și am început să mă gândesc la:
– câtă bucurie am adus
– câtă tristețe am provocat
– câtă iertare n-am primit
– câte îmbrățișări am dat
– câte mâini întinse am răspuns
– câtă iubire am dăruit

Eram pe minus.

Pentru anul care începe, îmi doresc să cresc unde am scăzut. Iar, apoi, să trag linie peste minune și să fiu pe plus: de speranță, de bucurie, de iubire, de Dumnezeu.
La mulți ani, suflete dragi! Să vă crească sufletul în prea-plin în noul an și să nu uitați să fiți iubire!

 

Dragă Moș Nicolae,

Moșule, listele sunt lungi. În fiecare zi din an, se-adună, peste timp și riduri, din ce în ce mai multe dorințe, deși puterile ne scad.

Te-am tot rugat să ne dai bucurie și să ne-asculți ruga de copil încă necrescut în suflet, încă lustruind ghetuțele calde, cu gândul la inima plină care-și mijește ochii adormiți de dimineață, în așteptarea minunii cu miros de portocale. Te-am tot rugat să nu ne ștergi speranța că, în noi, încă mai e cer, încă mai e copilărie.

La fel îți scriu și azi, cu sufletul grăbit de a te recunoaște în cana de ceai, pe jumătate goală, și-n mirosul puternic de cremă de pantofi de la intrare, în ghete perfect lustruite, așteptând.

Omului meu drag, cu suflet de copil și ochi de cer, dă-i tot ce n-a avut de prea mult drum și luptă. Lipește-i sufletul de-al meu, pe veșnicie, și umple-i inima de bucurie. Dă-i curajul de a fi scut și amintește-i că, dincolo de ani și ziduri, îl așteaptă mereu familia, în îmbrățișare, în iubire. Iar, la sfărșit de zi, când oasele-obosesc, dă-i să câștige jocul, care-l ține lipit de copilărie, și să omoare monștrii ce-i cuceresc cetatea.

Ai grijă, Moșule, de genunchii tatălui, îndoiți în rugăciune, și ține-i spatele sănătos sub brâu. Ridică-i pleoapele, ușor căzute, să vadă frumuseșea iernii de afară. Vindecă-i ruga, mereu aprinsă și șterge din ea pământul, umplând-o de cer. Iar apoi, peste minunea dimineții, dă-i zâmbet de copil, bucuros că-s iar papuci de casă printre daruri.

Mamei dă-i lumina privirilor de vară, umbrite de atâta drum cărunt și suferință lungă. Dă-i vis în care cerul să-l trimită, cald, pe EL s-o ia în brațe și să-i spună că e încă bine-n lume. Dă-i forță-n mâini să-și poarte nepoțeii în joacă nesfârșită. Iar apoi, când obosește, lasă-i răgaz de o cafea cu Gabrelușa ei cea mică, întinsă pe colțarul tare din bucătărie. Să fie preț de amintire caldă, nesfârșită.

Sufletelor dragi, depănând vieți și cucerind lupte, dă-le putere multă, inimă întreagă și drum drept. Și nu uita să le dai somn, când vine seara, să-i pregătească iar pentru minunea fiecărei zi în care ne răsare soare plin să ne bucure inimi, de multe ori prea goale.

Moșule, tu știi să-mparți! Să nu uiți să îndeși o portocală și-n ghetele nelustruite încă. Să nu uiți să-ncălzești și inimi împietrite și, mai ales, să nu uiți tu acolo unde noi uităm să mai fim oameni. Presară tu din rai și deschide cer în fiecare suflet.

Să fie cald și să miroasă a portocală crudă iar de ziua ta!