Category Archives: prin ochii mei…

La mulți ani!

index
Românie simplă, cu țurțuri la geam, îngrămădită de suflete ghemuite și calde.
Românie cu miros de pământ brăzdat, cu Dumnezeu în suflet și inima largă.
Românie aprinsă de spiritul tânăr, cu poezie-n buze și revolta-n sânge, pentru mai bine.
Românie grea, în pas mic, dar sigur, cu puterea-n suflet, niciodată stinsă.
Românie mică, dar cu oameni mari, învățați să trăiască din muncă și haz de necaz.
Românie împodobită cu ochi de bătrâne, cu broboada peste căciulă și mâini crăpate de frig, bătute de sapă și trudă.
Românie-n credință încă prezentă, chiar și-n cruce grea peste umerii de multe ori goi, peste suflete de multe ori încercate.
Românie a neamului obișnuit să tacă, dar a cărui voce se-aprinde în „împreună”.
Românie simplă, cu zâmbetu-n buze și poezia-n suflet.

La mulți ani mai buni, mai drepți, mai împreună!

 

Câte puțin

În fiecare zi mai fac un pas. Dimineața îmi deschid ochii în oglindă. Sunt plini, dar este încă loc. Din pistruiul de pe pleoapă, lipsește zâmbetul tău. Ar fi mai verde sclipirea, dacă m-ai privi. Dar de ce ar fi drumul simplu, când poți să-mi testezi răbdarea în fir alb și tăcere-n care să mă regăsesc. Pe jumătate, cam simplă, cam naivă, dar cu o putere pe care nici eu nu o înțeleg, când există speranță. Să vii și să nu mai pleci din ochii mei.
large
În fiecare zi mai strâng puțin. Îmi cântăresc inima în câștig și pauze. Încă este loc. Din bătaia fără țintă, lipsește vocea ta. Ar fi mai vesel pulsul, dacă mi-ai vorbi. Dar de ce ar fi scurt drumul, când poți să te-ndepărtezi în gând strivit și-n întrebare, ca să mă trezesc. Un pic mai bătrână, cam insistentă, cu mâinile goale, dar niciodată mai sinceră ca atunci când îți spun. Să mai stai. Nu pentru vis, nu pentru speranță, ci pentru a-mpărți. Pentru că binele se adună și răul scade, când accepți inima întinsă.

În fiecare zi mai iubesc puțin. Îmi strâng și buzele, și cuvintele. Încă este loc. Din cuvântul nespus, lipsește sufletul tău. Ar fi mai calde literele, dacă ai crede. Dar de ce ar fi sigur drumul, când poți să uiți că sub sprânceana ta ai crescut un zâmbet în al tău. Strâmb la colțuri, cam timid, cam pueril, dar niciodată mai cald ca atunci când îți răspunde. Să mai fii. Și să nu pleci. Chiar dacă libertata îți ridică poveri de pe umeri, nu uită să-ți adune în spate o cruce. Aceea de a nu ști ce cauți când refuzi ceea ce ai. Un Dumnezeu în cer și un suflet în brațe. Nestins.

Respiră! Și ia-o de la capăt! Dar nu șterge suflete, când e prea mult. Ci adaugă din tine. Nu ai de unde ști cât de mult poate crește o inimă, când află pentru ce anume bate.

 

Lecție

Mă plângeam de ce nu am. Așa am învățat eu că se face când e sufletul sensibil. Să strâng mai mult noroi în minte, până se adună și mai multă gol, și mai multă umbră. Apoi am privit în jur. Azi, o familie bătrână s-a așezat lângă mine pe bancă, la biserică. Și el, și ea, purtau cel puțin 70 de ani în spate. Între ei, copilul lor, cu sindromul Down, își scutura cravata colorată și își agita piciorul pe marginea băncii, într-o joacă spasmatică, pe care nici el nu o înțelegea. În dreapta lui, mama îl privea cu duioșie și îi ștergea buzele niciodată uscate și nasul. În stanga lui, tatăl îl ținea de mână. I-Carry-Your-Heart-With-Me-Love-quote-pictures

Le priveam pe furiș dragostea, Dumnezeul familiei lor. Câtă dăruire în lupta părinților care n-au copii sănătoși. Pentru familia aceasta, copilul lor, deși trecut de vârsta de 40 de ani, purta încă, în gesturi, copilăria naivă a unui suflet de 4-5 anișori, incapabil să pronunțe corect cuvinte, incapabil să-și stăpânească energia din picioare, incapabil să-și controleze strănutul zgomotos, uneori înfiorător în descărcare.

Vrei o lecție de iubire? Privește-l pe cel de lângă tine. Dacă simți că ești în stare să porți cu bucurie crucea sacrificiului pentru celălalt, dacă ai avea, și la 70 de ani, puterea să ștergi chipul înnoroiat de boală al jumătății alese, dacă ai zâmbi în fiecare zi sincer ochilor care te privesc dimineața, chiar dacă nu au puterea să privească la fel de limpede ca tine, atunci înseamnă că iubești. Să simți că nu există cer în afara mâinii pe care o întinzi celui pe care îl iubești, știind că nu ar putea să-ți răsplătească dăruirea în același fel.

Apoi, mi-am cântărit sufletul. Nu lipsești din el. Ești aici în frumusețea ochilor, a zâmbetului, a tot ceea ce Dumnezeu ți-a dăruit, fără a-ți cere la fel de mult în schimb. Ești cald și știi să spui cuvinte. Ești întreg. Și nu vei lipsi niciodată de aici, de unde chiar și umbrele în care o să cazi, le voi purta și eu cu tine-n spate. Numai de-ar fi atât de limpede-n privire că viața e un dar, însă care se consumă atât de repede, încât nu e timp de pierdut pe drumuri care nu cresc în iubire.

Iubirea e un zâmbet care se ciobește din când în când. În fiecare iubire mare, e și luptă mare. Pentru că nimic bun nu rezistă fără să-i consolidezi plinul prin rădăcini. Iar rădăcinile nu cresc atunci când plutești pe linia vieții. Ci atunci când sapi, te murdărești, te ridici, zidești. Iubirea e atunci când știi că vei șterge întotdeauna buzele celui de lângă tine, chiar și atunci când nu vor mai ști să sărute.

 

Elastic

De când ne încâlceam mâinile în fața casei în elastice, până ni se învinețeau degetele de prea multă trudă, am învățat că fiecare obicei are și dezvăț. Deși în toiul jocului, nu poți să ții degetele încâlcite prea mult timp, pentru că doare.

imagesAm învățat că elasticul care se întinde, se destinde apoi, amintindu-și forma de altădată. Așa e și cu drumurile. Alergăm repede unul spre altul, ne întindem pământul dintre noi, elastic, până ne strângem degetele în îmbrățișare. Apoi, când ochii strălucesc de lumina revederii și plinul inimii se ridică spre cer, elasticul slăbește. Picioarele se strâng de durere, sub puterea dezvățului. Pentru că pământul crește între noi, când inimile nu suportă presiunea distanței pe un elastic prea întins ca să reziste multă vreme.

Am învățat că drumurile scurte, sărite în pași, pe căi care să ducă mai devreme unde inima vrea să alerge, sunt cele pe care le parcurgi înapoi pe calea cea mai lungă. Când cazi, la fel ca atunci când te întorci, drumul e parcă mai necunoscut decât când mai mers înainte. Pentru că acolo unde speranța slăbește, pământul își atrage sufletele cu golul drumurilor singuratice, în care nu mai știi să alergi, ci doar să pășești, până te întorci la cine îți amintești că ai fost odată.

Am învățat că iubirile mari cresc în timp, cu bucuria drumului parcurs fără grabă, dar sigur, pas cu pas. Un pas în inima ta, un pas în inima mea, astfel încât nimeni să nu fie vreodată în urmă, ci doar egal în zâmbete, obraz în obraz. Fără ca elasticul să se întindă atât de mult încât să cedeze.

Nu-ți pierde inima în elastice scurte. Croiește-le în timp, pe marginea sufletelor care știu să se întindă, dar niciodată prea mult, ca să nu se rupă. Ci să cuprindă, întreg, alte suflete, flexibil și natural. Ca atunci când zâmbești, și colțurile buzelor se întind, dezgolindu-și dinții, fără să doară.

http://www.youtube.com/watch?v=pqbwD_1y1GM

 

Fii simplu!

Privește drept. Simplu. Unde doare? În frunte? În piept? În privire? Taie puțin din suprafața închegată de așteptare fără răspuns. Se vede mai bine? E-o mică piatră între ochii tăi și inimă. Ți-a crescut dioptriile cu mult, de când îi lași greutatea să-ți întunece bătaia simplă a pulsului în iubire nu direcționată, ci atotcuprinzătoare, pentru ceea ce deja este, fără să ceri.
tumblr_me6oldPJBS1qcef46o1_500
Ascultă! Fără umbre. Unde bruiază? În buze? În gânduri? În celălalt? Mai deschide puțin urechea dreapta. Știi tu! Aia care nu ascultă, ci doar aude cum trece viața în puls, fără scop, fără putere. În tine se aude limpede. Auzi? E vocea care liniștește inima când îi crește bătaia pentru nimicuri condiționate. E cald în tine. Ia un loc și ascultă-te. E bine când nu strângi atâta praf pe margine de suflet, fără rost.

Iubește! Nu singular, nu strâmt, nu indecis. Iubește lumina de dimineață, ploaia care spală, bucuria revederii în îmbrățișare, simplitatea unui cuvânt pe care poate îl așteptai fără să știi. Iubește măruntul și grandiosul și șterge din umbra așteptării oarbe. E limpede sufletul dimineața, când nu ai apucat să-l strângi în masca cunoscută, așa-i? Iubește și uită. Trăiește. Pentru că fiecare secundă în care simți binele, e una pe care ai reușit să o câștigi, nu să o pierzi.

Ascultă! Iubești?

 

Iubește

Privește în tine. Nu e timp de stat pe gânduri. Se scurg orele cu durerea secundelor în care ne oprim pentru a nu știu câta oară în același loc. E frumos aici. E cald și frig, e zăpadă și soare. Nu e spațiu de îngrămădit gânduri negre unde ar fi nevoie numai de lumină.

tumblr_l50h9l6rnf1qar8dzo1_500_large
Ascultă. În tăcerea minutelor, Dumnezeu bate. Ușile scârțâie, n-au fost deschise de mult. Odată deschise, însă, primesc înăuntru căldură, în simplitate și sinceritate pură. E ca atunci când simți că zâmbetul tău nu se pierde, ci crește în zâmbetul celuilalt. Fără jenă, fără retușuri, fără umbre. Perfect și cald.

Nu mai plânge. Nu pentru mâini de pământ. Suntem firavi. Ca o ață care stă prea mult în ploaie. Și se rupe când o atingi. Ceea ce simți că te zdrobește în sare pe obraji se poate vindeca în lumină și căldură. Să nu se dezlipească în lacrimi legăturile care nu știu să se mai strângă.

Iubește. Fără a mototoli viața într-o învălmășeală de gânduri. Iubirea e acum. Mare și atotcuprinzătoare. Gesturile lăsate pe mâine se uită în tumultul lucrurilor pe care nu le-am simțit la timp. De teamă. Zidește în tine. În ceilalți. Cu bucuria zâmbetului încărcat în ceilalți și dăruit fără cerințe.

E frumos aici. Chiar dacă loviturile sunt puternice, sub povara crucii. Iubirea e simplă iar sufletul crește dincolo de pământ, atunci când îl lași să simtă, rupându-i lanțurile de lut întărit, în atât de multă îndoială.

 

Dumnezeu să te odihnească!

Dragul meu, știi? Te văd zâmbind și senin. Te văd vorbind, cu o inteligență sclipitoare și încăpățânată. Ești lipit de cărți și de studiu, dar nu uiți să-ți ții copilul în brațe, cu bucurie de copil, și să-ți îmbrățișezi soția, iubind. Ai privirea caldă și suflet mare. 1979095_10201582330904577_375986835_o

Nu te-ai pierdut. Ai mai crescut în noi un pic. Ne va fi dor. Tăios și crunt. Dar vom păstra amintirile exact așa cum au fost momentele. Cu zâmbet, cu frumusețe, cu dor. N-ai plecat, ai urcat puțin, de undeva de unde poți privi, la fel de senin, sufletele dragi.

Tu ești și mai frumos acum. Și ești ușor. Ai lăsat în urmă toată greutatea pământului. Nouă, celor care te iubim, ne e mai greu puțin. Pentru că nu știm să umplem golului unui suflet atât de mare în noi. Și pentru că nu ne-am desprins de pământ.

Să te odihnești, dragul nostru. Ai plecat devreme, în brațele Lui. Nu sunt cuvinte pentru tot ce simțim! Dar, să nu uiți că, pentru noi, tu nu vei muri niciodată!

 

Luptă

Am vorbit cu Dumnezeu. Îl rugam să scrie unde eu nu mai știu să scriu. În tine. În loc de răspuns, mi-a umplut sufletul de tăcere. „Ai răbdare puțin”. Era tăcerea ta, crescută de câteva zile în care n-ai mai știut să fii pentru mine. Mi-am împachetat sufletul. Am stors din el aerul pe care-l respiram, gândindu-mă la tine dimineața. În loc să scadă, creștea. Cu fiecare tăcere pe care o scrii în mine, scad din mine, cresc din tine. Și roade absența pe care nu știu cum s-o merit, fără să storc din mine iubiri pe obraji.
images
Mi-am întrebat cuvintele. Le-am rugat să spună ele unde eu nu știu decât să simt. Să spună despre tine. În loc de litere, mi-au umplut inima de absență. Era absența ta, tulburată de motive pe care nu le vedeam. Mi-am închis ochii. Am încercat să nu te văd în vis. Pentru că în vis nu uiți să zâmbești când mă vezi. Dar erai acolo, încălzându-mi mâinile și zâmbind la stângăcia mea în iubire. Cu fiecare absență pe care o încerci în mine, sufletul meu își face mai mult loc pentru tine. Nu știu să plec, de unde mă lași.

Mi-am cântărit inima. Am rugat-o să simtă ea ce nu mai știu să spun. Să simtă cu tine. În loc de puls, mi-a umplut venele de întrebare. Era întrebarea ta, pe care ai simțit nevoia să o așezi între noi, deși emoția e comună. Am închis inima cu mâinile. Am încercat să o acopăr, ca să nu mai simtă emoția celor care puteam fi, dacă n-am răsădi umbră unde e nevoie de iubire. Cu fiecare încercare, inima își făcea loc de mai multă emoție. Din tine. Și nu știu să nu simt, când taci.

Nu pleca! Drumul nostru e scurt până la „împreună”. Ai un suflet în palmă și o poveste. Iubirile nu mor în tăcere. Ci luptă!

 

Ochii închiși

M-am trezit cu ochii închişi. Nu ştiam să-i deschid, pentru prima dată. Era ca şi cum, după ce m-am născut, dintr-o prea mare iubire, am uitat să învăţ să privesc. Mă mulţumeam cu cerul roşiatic al ochilor mei, închişi, privind neputinţa oarbă de a fi prea slabă pentru a suporta lumina. Şi apoi, ai venit tu, mi-ai mângâiat bărbia şi am simţit nevoia să deschid ochii, ca să nu explodez. Pentru că, uneori, dacă nu privești adevărul în ochi, te pierzi. Încet, ca o lumânare care nu știe să crească, de unde s-a topit.il_570xN.412922446_189p

Am încercat să vorbesc cu dinții strânși. Cuvintele îmi erau încleștate în buze, incomod. Era ca și cum mama mi-ar fi zâmbit primele litere, ținându-mă în brațe, iar eu am uitat să învăț să vorbesc. Mă mulțumeam cu literele din mine, închise, pe care le ascultam tăcut, simțindu-mi neputința mută de a fi prea slabă pentru a suporta cuvinte. Și, apoi, ai venit tu, mi-ai zâmbit, chinuindu-mi obrazul cu degetele, și am simțit nevoia să îți spun, ca să nu pierd. Pentru că, uneori, dacă nu spui adevărul la timp, mori. Simplu, ca un secret îngropat în locul cel mai ascuns din lume, de care nimeni nu mai vrea să-și amintească vreodată.

M-am împiedicat, încercând să aud. Urechile îmi erau închise, ca o sticlă cu dop de plută. Era ca și cum, când m-am născut, am uitat să-mi ascult urletul, încercând să-și facă pentru prima dată loc în lume, Mă mulțumeam să-mi simt bătaia inimii, mișcare incomodă și insistentă, prea slabă pentru a asculta neputințe. Și, apoi, ai venit tu, mi-ai pus mâinile pe urechi și mi-ai cântat o poveste. Iar eu am simțit nevoia să ascult, ca să nu taci. Pentru că, uneori, dacă nu asculți iubirea care trece la timp, te descompui. Repede, ca o poveste ascultată în grabă, pentru că nu e timp să o înveți, când te grăbești spre nicăieri.

M-am trezit cu inima goală. Pulsul bătea în gol, fără țintă. Era ca și cum, după ce am luat prima gură de aer, am uitat să învăț să iubesc viața. Mă mulțumeam să trăiesc comod, conștientă de fiecare gură de aer controlându-mi plămânii Și, apoi, ai venit tu și m-ai luat în brațe. Iar eu am simțit nevoia să cresc, doar ca să nu te sperii. Pentru că, uneori, dacă nu iubești la timp, mori. Deodată, ca după o furtună din care nu știi să ieși întreg la fel.

M-am născut. Am deschis ochii. Mi-am simțit pulsul. Am urlat de bucurie. Am zâmbit. Mi-ai zâmbit. Și am învățat să iubesc.

 

Niciodată

Ne-am întâlnit pe un salut timid. Mă întrebai ce mai fac și cum de am crescut atât. Ne știam de când minunile simple erau a sta în drum până la miez de noapte sau a împărți un joc de împrumut pe un televizor obosit. Nu mai avea butoane de mult timp, de când nevoia de Mario le apăsa prea tare, în frică de dușmani cu sunet strident, a pericol.

„Buna. Ce faci?” Nu-mi plăceau saluturile simple. Mi se părea că sunt de o prea obișnuită complezență. Simțeam nevoia să îți spun că îmi plăceau ochii tăi albaștri, la fel cum simțeam nevoia să îți spun ce am mâncat de dimineață.large Un cumul de reacții pe care nu știam să le opresc, dar care defineau tot ce a urmat frumos, în copilărie de ochi care se întâlnesc în sentiment pentru prima dată.

Frumusețea noastră s-a născut în flori, după un drum niciodată mai lung. Portocaliu și simplu. Ca prima privire aruncată în surpriză. „Ai ajuns!”

Am împărțit pași. Cu urcușuri, cu roase căzături din care să ne ridicăm mai amuzați, mai puternici. Ne-am jucat, am râs. Gesturi simple, dar atât de frumoase, încât nu aveau nevoie de cuvinte. Doar de tăceri în care să ne întâlnim simțind.

Acum așteptăm. Nu există drum care să nu se oprească uneori, pentru a-și trage sufletul. Am obosit. Ne-am oprit și am privit înapoi și înainte. Nu există drum în afara noastră. Există doar încercare și Dumnezeu întrebând la ușă: „M-ai uitat?”.

Ne privim și acum. În fiecare cuvânt, în fiecare zâmbet simțit în vârf de urechi, în fiecare moment de speranță. Mai e puțin și vom pleca din nou la drum. Împreună. Numai să se odihnească sufletul ăsta slab, după atâta viață.

Hai să împărțim o ciocolată și o felie de zâmbet. Poate și o cafea amară. Și să nu le terminăm niciodată.