Category Archives: prin ochii mei…

Dacă uiți

Dacă nu știi despre ce e Crăciunul, închide ochii puțin. Adoarme în tine lumea culorilor sclipitoare, a brazilor atât de înalți încât acoperă sufletele mici, a cadourilor cumpărate ușor, gata împachetate.

Dacă nu îți amintești despre ce e Crăciunul, vindecă-ți buzele de prea multe cuvinte. Lasă tăcerea să spună în litere pe care poate nu le cunoști, dar le simți. Oprește-te din graba urărilor copiate. Ridică-ți inima puțin mai sus de tavanul împodobit cu luminițe de brad crud, în miros de iarnă care spune o poveste, dar pe care nu o mai știi. Întreagă.light

Dacă nu simți despre ce e Crăciunul, închide ușa supermarketurilor în zgomot de reducere, a suprafeței uneori prea strălucitoare a sărbătorii prea des fără conținut, când ambalajul fură priviri îndrăgostite de iarnă.

Crăciunul e căldură. Însă, nu căldura generoasă a șemineurilor, ci a ieslei. E căldura care crește din împărțirea sufletelor, și nu a cadourilor simbolice. E dăruirea nu din ce ai, ci din ceea ce ești. Așa cum a făcut-o El, iubind.

Crăciunul e liniște. E pacea care acoperă sufletele în colind sincer, necalculat în câștiguri, a Celui care a fost și nu a încetat să fie.

Crăciunul e frumusețe. A cerului care se unește cu pământul, pentru a-l ridica mai sus. În credință, în iubire, în speranță. E acasă, chiar și pentru cei care nu și-au găsit-o încă.

Crăciunul nu e niciodată singular. Nu e despre ceea ce am eu, ce vreau eu, ce sunt eu. E despre ceea ce suntem cu ceilalți. E iubirea care recunoaște darul de a ne avea unii pe alții. E minunea care renaște, în fiecare an, fără a se pierde vreodată. În fiecare colț de lume.

Crăciunul e jerftă. Pentru că nicio iubire adevărată nu și-a desenat marginile, fără a-și vărsa înăuntru conținutul. Cu luptă, cu speranță, cu credință. Și, dacă a te sacrifica pentru o singură persoană poate însemna totul pentru tine, ce înseamnă jertfa pentru o lume întreagă? Atât de mare e iubirea care se naște în fiecare an de Crăciun. Infinită.

 

Dragă moș Nicolae,

Te cheamă ca pe bunicul. Nicolae. Mi te-am imaginat mereu bătrân, cu barba lungă și privire mustrătoare, fără cuvinte. Așa sunt bunicii înțelepți: te privesc și înțelegi. În tăcere sau două cuvinte simple, care pun la punct. O nuia le rezolvă pe toate, oricum. Prin gest. Pleci capul în pământ și te rogi să nu mai faci, chiar dacă spui asta de câțiva ani încoace.

Suntem copii, moșule. Ne-au crescut riduri din prea multe gânduri și nuiele de care ne împiedicăm în pașii greșiți. Avem nevoie de darul de sub pernă sau de la ușă. Ne face să gândim frumos, să simțim bunătate și lumină. E pace când vii. Prin bucuria pe care ne-o aduci în ciocolata cu alune, care niciodată nu înseamnă doar ambalaj și gust, ci multă iubire. Părintească, prietenească, senină.
images
Ai chip de judecător, uneori aspru, alteori blând. Știi mereu să ne cerți, fără să ne superi, lăsând în urma darului colorat un strop de speranță, de jertfă, de bine primit. Ne molipsești de gustul darului din suflet, care nu cere nimic în schimb. Ne întoarcem la copilărie, la gestul cald al copilului care își împarte biscuitele pe jumătate ronțăit cu mama. Redevenim ceea ce am fost și uităm de atâtea ori să fim încă, în goana după necopilărie.

Știam eu de ce mi-ai fost mereu aproape de suflet. Mereu mă cerți și apoi mă alini. Tu și bunicul. „Țiganca de la Pătrăuți” nu-și uita lecția niciodată, dar o lăsa deseori în urmă, din prea multă grabă. Așa fac și acum. Nu-mi doresc dulciuri, moșule. Ci doar puțină speranță, în lecția pe care o primesc firesc, în teme pentru acasă, până trece din nou anul.

Să ne îmbrățișăm aripile azi. Moșul ne încarcă sufletele de puterea darului împlinit. Să împărtășim bucuria cadoului și a sfințeniei de a ne apropia unii de alții, de a fi mai drepți, mai buni. Să ne învățăm lecția nuielelor și să ne lustruim inimile și pantofii. Să nu uităm că „dar din dar se face rai”. Și-un suflet mai mare, mai blând, mai copil.

Să vă aducă Moșul loc în suflet. De cât mai multă iubire.

 

La mulți ani!

index
Românie simplă, cu țurțuri la geam, îngrămădită de suflete ghemuite și calde.
Românie cu miros de pământ brăzdat, cu Dumnezeu în suflet și inima largă.
Românie aprinsă de spiritul tânăr, cu poezie-n buze și revolta-n sânge, pentru mai bine.
Românie grea, în pas mic, dar sigur, cu puterea-n suflet, niciodată stinsă.
Românie mică, dar cu oameni mari, învățați să trăiască din muncă și haz de necaz.
Românie împodobită cu ochi de bătrâne, cu broboada peste căciulă și mâini crăpate de frig, bătute de sapă și trudă.
Românie-n credință încă prezentă, chiar și-n cruce grea peste umerii de multe ori goi, peste suflete de multe ori încercate.
Românie a neamului obișnuit să tacă, dar a cărui voce se-aprinde în „împreună”.
Românie simplă, cu zâmbetu-n buze și poezia-n suflet.

La mulți ani mai buni, mai drepți, mai împreună!

 

Câte puțin

În fiecare zi mai fac un pas. Dimineața îmi deschid ochii în oglindă. Sunt plini, dar este încă loc. Din pistruiul de pe pleoapă, lipsește zâmbetul tău. Ar fi mai verde sclipirea, dacă m-ai privi. Dar de ce ar fi drumul simplu, când poți să-mi testezi răbdarea în fir alb și tăcere-n care să mă regăsesc. Pe jumătate, cam simplă, cam naivă, dar cu o putere pe care nici eu nu o înțeleg, când există speranță. Să vii și să nu mai pleci din ochii mei.
large
În fiecare zi mai strâng puțin. Îmi cântăresc inima în câștig și pauze. Încă este loc. Din bătaia fără țintă, lipsește vocea ta. Ar fi mai vesel pulsul, dacă mi-ai vorbi. Dar de ce ar fi scurt drumul, când poți să te-ndepărtezi în gând strivit și-n întrebare, ca să mă trezesc. Un pic mai bătrână, cam insistentă, cu mâinile goale, dar niciodată mai sinceră ca atunci când îți spun. Să mai stai. Nu pentru vis, nu pentru speranță, ci pentru a-mpărți. Pentru că binele se adună și răul scade, când accepți inima întinsă.

În fiecare zi mai iubesc puțin. Îmi strâng și buzele, și cuvintele. Încă este loc. Din cuvântul nespus, lipsește sufletul tău. Ar fi mai calde literele, dacă ai crede. Dar de ce ar fi sigur drumul, când poți să uiți că sub sprânceana ta ai crescut un zâmbet în al tău. Strâmb la colțuri, cam timid, cam pueril, dar niciodată mai cald ca atunci când îți răspunde. Să mai fii. Și să nu pleci. Chiar dacă libertata îți ridică poveri de pe umeri, nu uită să-ți adune în spate o cruce. Aceea de a nu ști ce cauți când refuzi ceea ce ai. Un Dumnezeu în cer și un suflet în brațe. Nestins.

Respiră! Și ia-o de la capăt! Dar nu șterge suflete, când e prea mult. Ci adaugă din tine. Nu ai de unde ști cât de mult poate crește o inimă, când află pentru ce anume bate.

 

Lecție

Mă plângeam de ce nu am. Așa am învățat eu că se face când e sufletul sensibil. Să strâng mai mult noroi în minte, până se adună și mai multă gol, și mai multă umbră. Apoi am privit în jur. Azi, o familie bătrână s-a așezat lângă mine pe bancă, la biserică. Și el, și ea, purtau cel puțin 70 de ani în spate. Între ei, copilul lor, cu sindromul Down, își scutura cravata colorată și își agita piciorul pe marginea băncii, într-o joacă spasmatică, pe care nici el nu o înțelegea. În dreapta lui, mama îl privea cu duioșie și îi ștergea buzele niciodată uscate și nasul. În stanga lui, tatăl îl ținea de mână. I-Carry-Your-Heart-With-Me-Love-quote-pictures

Le priveam pe furiș dragostea, Dumnezeul familiei lor. Câtă dăruire în lupta părinților care n-au copii sănătoși. Pentru familia aceasta, copilul lor, deși trecut de vârsta de 40 de ani, purta încă, în gesturi, copilăria naivă a unui suflet de 4-5 anișori, incapabil să pronunțe corect cuvinte, incapabil să-și stăpânească energia din picioare, incapabil să-și controleze strănutul zgomotos, uneori înfiorător în descărcare.

Vrei o lecție de iubire? Privește-l pe cel de lângă tine. Dacă simți că ești în stare să porți cu bucurie crucea sacrificiului pentru celălalt, dacă ai avea, și la 70 de ani, puterea să ștergi chipul înnoroiat de boală al jumătății alese, dacă ai zâmbi în fiecare zi sincer ochilor care te privesc dimineața, chiar dacă nu au puterea să privească la fel de limpede ca tine, atunci înseamnă că iubești. Să simți că nu există cer în afara mâinii pe care o întinzi celui pe care îl iubești, știind că nu ar putea să-ți răsplătească dăruirea în același fel.

Apoi, mi-am cântărit sufletul. Nu lipsești din el. Ești aici în frumusețea ochilor, a zâmbetului, a tot ceea ce Dumnezeu ți-a dăruit, fără a-ți cere la fel de mult în schimb. Ești cald și știi să spui cuvinte. Ești întreg. Și nu vei lipsi niciodată de aici, de unde chiar și umbrele în care o să cazi, le voi purta și eu cu tine-n spate. Numai de-ar fi atât de limpede-n privire că viața e un dar, însă care se consumă atât de repede, încât nu e timp de pierdut pe drumuri care nu cresc în iubire.

Iubirea e un zâmbet care se ciobește din când în când. În fiecare iubire mare, e și luptă mare. Pentru că nimic bun nu rezistă fără să-i consolidezi plinul prin rădăcini. Iar rădăcinile nu cresc atunci când plutești pe linia vieții. Ci atunci când sapi, te murdărești, te ridici, zidești. Iubirea e atunci când știi că vei șterge întotdeauna buzele celui de lângă tine, chiar și atunci când nu vor mai ști să sărute.

 

Elastic

De când ne încâlceam mâinile în fața casei în elastice, până ni se învinețeau degetele de prea multă trudă, am învățat că fiecare obicei are și dezvăț. Deși în toiul jocului, nu poți să ții degetele încâlcite prea mult timp, pentru că doare.

imagesAm învățat că elasticul care se întinde, se destinde apoi, amintindu-și forma de altădată. Așa e și cu drumurile. Alergăm repede unul spre altul, ne întindem pământul dintre noi, elastic, până ne strângem degetele în îmbrățișare. Apoi, când ochii strălucesc de lumina revederii și plinul inimii se ridică spre cer, elasticul slăbește. Picioarele se strâng de durere, sub puterea dezvățului. Pentru că pământul crește între noi, când inimile nu suportă presiunea distanței pe un elastic prea întins ca să reziste multă vreme.

Am învățat că drumurile scurte, sărite în pași, pe căi care să ducă mai devreme unde inima vrea să alerge, sunt cele pe care le parcurgi înapoi pe calea cea mai lungă. Când cazi, la fel ca atunci când te întorci, drumul e parcă mai necunoscut decât când mai mers înainte. Pentru că acolo unde speranța slăbește, pământul își atrage sufletele cu golul drumurilor singuratice, în care nu mai știi să alergi, ci doar să pășești, până te întorci la cine îți amintești că ai fost odată.

Am învățat că iubirile mari cresc în timp, cu bucuria drumului parcurs fără grabă, dar sigur, pas cu pas. Un pas în inima ta, un pas în inima mea, astfel încât nimeni să nu fie vreodată în urmă, ci doar egal în zâmbete, obraz în obraz. Fără ca elasticul să se întindă atât de mult încât să cedeze.

Nu-ți pierde inima în elastice scurte. Croiește-le în timp, pe marginea sufletelor care știu să se întindă, dar niciodată prea mult, ca să nu se rupă. Ci să cuprindă, întreg, alte suflete, flexibil și natural. Ca atunci când zâmbești, și colțurile buzelor se întind, dezgolindu-și dinții, fără să doară.

http://www.youtube.com/watch?v=pqbwD_1y1GM

 

Fii simplu!

Privește drept. Simplu. Unde doare? În frunte? În piept? În privire? Taie puțin din suprafața închegată de așteptare fără răspuns. Se vede mai bine? E-o mică piatră între ochii tăi și inimă. Ți-a crescut dioptriile cu mult, de când îi lași greutatea să-ți întunece bătaia simplă a pulsului în iubire nu direcționată, ci atotcuprinzătoare, pentru ceea ce deja este, fără să ceri.
tumblr_me6oldPJBS1qcef46o1_500
Ascultă! Fără umbre. Unde bruiază? În buze? În gânduri? În celălalt? Mai deschide puțin urechea dreapta. Știi tu! Aia care nu ascultă, ci doar aude cum trece viața în puls, fără scop, fără putere. În tine se aude limpede. Auzi? E vocea care liniștește inima când îi crește bătaia pentru nimicuri condiționate. E cald în tine. Ia un loc și ascultă-te. E bine când nu strângi atâta praf pe margine de suflet, fără rost.

Iubește! Nu singular, nu strâmt, nu indecis. Iubește lumina de dimineață, ploaia care spală, bucuria revederii în îmbrățișare, simplitatea unui cuvânt pe care poate îl așteptai fără să știi. Iubește măruntul și grandiosul și șterge din umbra așteptării oarbe. E limpede sufletul dimineața, când nu ai apucat să-l strângi în masca cunoscută, așa-i? Iubește și uită. Trăiește. Pentru că fiecare secundă în care simți binele, e una pe care ai reușit să o câștigi, nu să o pierzi.

Ascultă! Iubești?

 

Iubește

Privește în tine. Nu e timp de stat pe gânduri. Se scurg orele cu durerea secundelor în care ne oprim pentru a nu știu câta oară în același loc. E frumos aici. E cald și frig, e zăpadă și soare. Nu e spațiu de îngrămădit gânduri negre unde ar fi nevoie numai de lumină.

tumblr_l50h9l6rnf1qar8dzo1_500_large
Ascultă. În tăcerea minutelor, Dumnezeu bate. Ușile scârțâie, n-au fost deschise de mult. Odată deschise, însă, primesc înăuntru căldură, în simplitate și sinceritate pură. E ca atunci când simți că zâmbetul tău nu se pierde, ci crește în zâmbetul celuilalt. Fără jenă, fără retușuri, fără umbre. Perfect și cald.

Nu mai plânge. Nu pentru mâini de pământ. Suntem firavi. Ca o ață care stă prea mult în ploaie. Și se rupe când o atingi. Ceea ce simți că te zdrobește în sare pe obraji se poate vindeca în lumină și căldură. Să nu se dezlipească în lacrimi legăturile care nu știu să se mai strângă.

Iubește. Fără a mototoli viața într-o învălmășeală de gânduri. Iubirea e acum. Mare și atotcuprinzătoare. Gesturile lăsate pe mâine se uită în tumultul lucrurilor pe care nu le-am simțit la timp. De teamă. Zidește în tine. În ceilalți. Cu bucuria zâmbetului încărcat în ceilalți și dăruit fără cerințe.

E frumos aici. Chiar dacă loviturile sunt puternice, sub povara crucii. Iubirea e simplă iar sufletul crește dincolo de pământ, atunci când îl lași să simtă, rupându-i lanțurile de lut întărit, în atât de multă îndoială.

 

Dumnezeu să te odihnească!

Dragul meu, știi? Te văd zâmbind și senin. Te văd vorbind, cu o inteligență sclipitoare și încăpățânată. Ești lipit de cărți și de studiu, dar nu uiți să-ți ții copilul în brațe, cu bucurie de copil, și să-ți îmbrățișezi soția, iubind. Ai privirea caldă și suflet mare. 1979095_10201582330904577_375986835_o

Nu te-ai pierdut. Ai mai crescut în noi un pic. Ne va fi dor. Tăios și crunt. Dar vom păstra amintirile exact așa cum au fost momentele. Cu zâmbet, cu frumusețe, cu dor. N-ai plecat, ai urcat puțin, de undeva de unde poți privi, la fel de senin, sufletele dragi.

Tu ești și mai frumos acum. Și ești ușor. Ai lăsat în urmă toată greutatea pământului. Nouă, celor care te iubim, ne e mai greu puțin. Pentru că nu știm să umplem golului unui suflet atât de mare în noi. Și pentru că nu ne-am desprins de pământ.

Să te odihnești, dragul nostru. Ai plecat devreme, în brațele Lui. Nu sunt cuvinte pentru tot ce simțim! Dar, să nu uiți că, pentru noi, tu nu vei muri niciodată!

 

Luptă

Am vorbit cu Dumnezeu. Îl rugam să scrie unde eu nu mai știu să scriu. În tine. În loc de răspuns, mi-a umplut sufletul de tăcere. „Ai răbdare puțin”. Era tăcerea ta, crescută de câteva zile în care n-ai mai știut să fii pentru mine. Mi-am împachetat sufletul. Am stors din el aerul pe care-l respiram, gândindu-mă la tine dimineața. În loc să scadă, creștea. Cu fiecare tăcere pe care o scrii în mine, scad din mine, cresc din tine. Și roade absența pe care nu știu cum s-o merit, fără să storc din mine iubiri pe obraji.
images
Mi-am întrebat cuvintele. Le-am rugat să spună ele unde eu nu știu decât să simt. Să spună despre tine. În loc de litere, mi-au umplut inima de absență. Era absența ta, tulburată de motive pe care nu le vedeam. Mi-am închis ochii. Am încercat să nu te văd în vis. Pentru că în vis nu uiți să zâmbești când mă vezi. Dar erai acolo, încălzându-mi mâinile și zâmbind la stângăcia mea în iubire. Cu fiecare absență pe care o încerci în mine, sufletul meu își face mai mult loc pentru tine. Nu știu să plec, de unde mă lași.

Mi-am cântărit inima. Am rugat-o să simtă ea ce nu mai știu să spun. Să simtă cu tine. În loc de puls, mi-a umplut venele de întrebare. Era întrebarea ta, pe care ai simțit nevoia să o așezi între noi, deși emoția e comună. Am închis inima cu mâinile. Am încercat să o acopăr, ca să nu mai simtă emoția celor care puteam fi, dacă n-am răsădi umbră unde e nevoie de iubire. Cu fiecare încercare, inima își făcea loc de mai multă emoție. Din tine. Și nu știu să nu simt, când taci.

Nu pleca! Drumul nostru e scurt până la „împreună”. Ai un suflet în palmă și o poveste. Iubirile nu mor în tăcere. Ci luptă!