Category Archives: Uncategorized

An trecut. De început

A mai trecut un an prin suflet. Și nu s-a descălțat la intrare. La început s-a odihnit puțin, ca după o boală cruntă care l-a stors de putere și de alte nevoi. Apoi, a început să taie în stânga și-n dreapta, într-un război cumplit, cu urme adânci de neputință: neputința de a face prea mult pentru a-l opri. Oameni mici și mari și-au închis ochii sub pietrele aruncate din orgolii neînțelese. Alții s-au redescoperit în bunătate: o îmbrățișare așteptată de mult timp, o masă caldă, un cuvânt de alin, o iubire răspândită de la unii la alții care să stingă din ură.

A trecut repede, de nici n-am apucat să-mi trag sufletul și să-mi admir noile fire albe. Printre viruși, tantrumuri firești și planuri visate de cu seară dar abandonate sub noutatea dimineții, am mulțumit pentru ce aveam și am uitat că aveam și apoi am uitat iar să mulțumesc. Un du-te-vino de emoții și sentimente noi și vechi, dar atât de multe încât încă mi-e teamă să le cuprind. Cert e că am plâns cu foc, am râs cu lacrimi și am renunțat la așteptări nefirești. Ce ironie să realizezi că a citi o carte poate fi un lux și nu o ecuație firească a inimii care cere. Și ce regret neregretabil să fiu blocată în stații de trenuri și avioane care nu pleacă la timp… poate doar un pretext încropit de cer să mai citesc puțin atunci și să-mi umplu golul de poveste.

A mai trecut un an prin suflet. A adunat mult praf și l-a lăsat pe unde a apucat, când s-a oprit din goană să respire. Am învățat să-l curăț cu tot ce am la îndemână: un râset sincer de copil îmbrățișându-ne inimile dimineața și alergând cu entuziasm să „aprindă becul”. O vorbă scurtă dar sinceră la cafea și-o bucată de pâine caldă cu unt și iubire. O clipă de somn în plus când viforul blond și creț urcă alte mâini spre o nouă zi. O plimbare la prânz care să scuture orele de probleme. Orice moment firesc și neprețuit înainte dar descoperit ca o gură de aer și timp proaspăt pentru suflet.

A mai trecut un an prin suflet. A plâns, a râs, s-a luptat, a renunțat și a început iar, până a trecut de tot. M-am oprit acum și l-am curățat bine de umbre. Fiecare suflet are un filtru în care se adună neputințe până sus de tot, până doare. De acolo trebuie scuturat bine de tot și curățat cu multă iubire. Acum am un suflet numai bun de alt an în care sper să reușesc să adun timp bun: timp pentru îmbrățișare, pentru bunătate, pentru iubire, pentru cer.

La mulți ani, suflete dragi! Să vă fie anul plin de bucurie!

 

Copiii


Ne poartă în brațe
Cu mâinile mici,
Cu pielea moale
Întreruptă în gropițe,
Cu brațele strânse
În jurul gâtului
Și a inimii.

Ne adorm legănat
Cântând cuvinte
Neînțelese
Din care mama
Și tata
Se disting perfect
În intenții
De iubire
Profundă.

Ne șterg lacrimi,
Și ne alină
Creduli
La fiecare piedică,
La fiecare
Pas,
Din care n-am înțeles
Încă
Lecția inimii.

Ne vindecă goluri
Dedicat și profund,
Ne șterg praful
Depus consistent
Peste suflet
În ani de visuri
Încercate
Și, poate,
Neatinse.

Credeam că noi
Ne creștem copiii
În brațe.

Mi-e tot mai clar
Că ei ne cresc
Pe noi:
Cu iubire,
Cu frumusețe,
Cu bunătate,
Cu îmbrățișare,
Cu sinceritate,
Cu lumină
Care vindecă.

La mulți ani, copii minunați! Să vă creșteți părinții mereu în brațe, mereu mai buni! Așa ca sufletele voastre care nu încap în trupuri de cât de mari și frumoase sunt!

 

Săvârşitu-s-a


Adoarme cerul.
E linişte
Iar pleoapele
Pământului
Sunt închise.
Sufletele
Se odihnesc
La umbra crucii,
În aşteptare.

Pietrele tac.
Mâinile frânte
Se întind spre cer
Din cuie.
E întuneric,
Baraba îşi vindecă
Vina
Şi niciun suflet
Nu mişcă
De teamă,
De cutremur,
De dor.

Se pleacă lumina.
Răstignit,
Sufletul lumii
Îşi mântuie lupta,
Obosit.
Golgota îşi scrie
Sentința
În lemn
Iar
Cerul aşteaptă
Minunea
La poalele crucii.
Săvârşitu-s-a!

 

Aripi


S-a săturat lumea
De iubire.
Îşi ascute armele
De oameni
Şi
Nu mai are loc
De alte suflete
Pe baricade.

Afară e foc
Iar ploaia
Nu mai dovedeşte
Să ne stingă
Ura.
Un om în minus,
Un vis în minus.
Şi doare
Pământul
De atâta
Luptă.

S-a săturat lumea
De iubire.
Copiii plâng
Iar lacrimile lor
Nu mai vindecă
Decât cerul.
Jos
Lutul se pierde
În războaie
Pentru nimic
Iar oamenii
Dor
Până le cresc
Aripi.

 

Casa mea cea departe de casă


României mele
Cu miros de brumă
Și struguri uscați
Pe ramuri,
Cu leagăn în curte
Și trepte din piatră
Ciobite la colțuri,
Cu urme de șotron
Și de bucurie vie.

României mele
Cu poartă de lemn
Închisă cu sârmă
Și trântită în fugă
Spre sticluța cu otravă,
Cu meri, și peri, și cireși,
Și caise cât pumnul,
Cu miros de tămâie
Și lumânare arsă
De la rugăciunea de seară.

României mele
Cu șlapi de gumă
Dar cu visuri mari de tot
Spre departe,
Cu flori lângă cruce
Și amintiri de cer
Scobite în piatră
Și în suflet.

României mele
Cu miros de cafea
Cu lapte,
Cu dor de zâmbetul mamei
Peste borcanul de povidlă
Cu nucă,
Cu sobă fierbinte
Și saltea de paie,
Cu jucării și pași de copil
Pe cordele.

La mulți ani, România, casa mea cea departe
De casă.

 

Fariseism


Ne place să ne bucurăm
De ce avem:
„Ce bine că Dumnezeu
Ne-a iubit
Atât
Cât să ne nască
Întregi!
Ce bine
Că auzim,
Vedem
Și simțim
Cu fiecare por
Viața
Așa cum e ea!
Ce bine că ne-a păzit
Cerul
De boală!”

Ne ferim
Privirea
Când auzim
Scârțîit de
Cărucioare
Și ne ascundem
De mâinile care
Se întind,
De ochii
Care nu văd,
De buzele
Care nu vorbesc.
„Doar sunt ciudați
Oamenii aștia,
Care nu-s întregi…
De ce i-o fi pedepsind,
Oare,
Dumnezeu?”

Însă,
Degeaba ai ochi
Dacă nu privești
Spre ceilalți,
Degeaba ai mâini,
Dacă nu îmbrățișezi,
Degeaba ai urechi
Dacă nu asculți,
Degeaba ai buze
Dacă nu alini.

Și
Ce e bucuria
De a fi întreg
În trup,
Când e atâta suflet
Șchiop
În lume?

Hai să ne vedem
De lungul sufletului
Înainte să îmbătrânim
Și să pierdem,
Încet,
Și mâini,
Și picioare,
Și urechi,
Și voce.

Și om.

 

Cinci ani de rai

Mi-e dor, să știi! N-a devenit mai ușor să te știu departe, deși știu că nu ești. E doar ce simt, pentru că nu mai ești la celălalt capăt de telefon, de îmbrățișare, de iubire. Îți scriu în fiecare an, cu vina unui suflet care n-a știut să aprecieze suficient timpul. Îți scriu ca să mă rog. În fiecare zi ai timpul tău în gând și-n inimă, ca o nostalgie dulce-amară, a bucuriei de a-ți fi putut cunoaște sufletul bun, dar pentru prea puțin timp. Oricum n-ar fi fost destul vreodată…

De când ai plecat, acasă e în doliu, purtând deasupra ușii, la intrare, o pânză neagră, pe care mama nu uită s-o șteargă de praf, dar nu și de durere. În cameră încă mai e o candelă aprinsă; și știu că lumina caldă e a ta!. Pentr-un moment, când o distingi de-afară, te duce gândul la nopțile de vară când uitai să dormi, cu ochii-nfipți în altă carte, în altă poveste. Iar tata te striga să dormi, că „e și mâine-o zi”. Dar nu știam atunci cât prețuiai fiecare moment, fiecare ocazie de a vedea mai mult, a cunoaște mai mult, a trăi mai mult…

Acasă te așteaptă încă: în fiecare moment în care tata strânge lemne din atelier, din care tu construiai table de șah; în fiecare mâncare de ardei copți, în care obișnuiai să întingi din mămăligă; în fiecare viață de sfinți citită din Proloage, în genunchi, din care se distinge încă, tonul tău, ușor grăbit, pentru că, nu-i așa?, nu-i timp și pentru studiu; în fiecare revistă cu Mikey citită pe cuptor, cu mâinile-ncălzite peste plită; în fiecare inimă, în fiecare zâmbet, în fiecare dor.

Ți-aș spune să mai vii în vis și să împarți din rai. Mama atât așteaptă! Și e atât de bucuroasă să-ți mai vadă o dată chipul încât doare. Să vii, dar să nu lași din ochi să iasă lacrimi! Să povestești și să împarți din fericire, ca să ne-ncarci inima de cum ar trebui să fie viața și sfărșitul: rai!

Mi-e dor, cel mai dor! Sunt cinci ani de când nu te-am mai strâns în brațe, ci doar în rugăciune.
Să fii tu, unde noi nu suntem, bucurie! Iar, peste ani și timp, să ne-ntâlnim acolo unde nu este „întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”!

Odihnă veșnică, suflet drag!

 

Aripi de carton

Creștem. Renunțăm la păpuși, mașinuțe și pături moi cu miros de acasă și ne luăm viața-n piept, cu un curaj nebun și aripile deschise. Aripi de carton. Repetăm pașii în luptă cum repetam dansuri de copii în fața oglinzii și credem cu tărie că aripile noastre pot să zboare. Ne-au spus-o atâtea zâmbete, atâția oameni care ne-au privit tinerețea cu nostalgie și cu mâinile sprijinite de umeri, în îmbrățișare.

Dăm din aripi. Încă nu știm să zburăm, dar avem speranță, avem dor, avem nebunia unui drum care ne cheamă, atât de frumos, atât de nou, atât de irezistibil. De unde să știm noi că pașii nu există fără piedici, că lacrimile fac parte din bucurie, că drumul e greu, tocmai pentru că e frumos? De unde să știm că aripile noastre-s de carton?

Ne aruncăm în iubiri, înmulțind pe degete veșnicii, în care să ne regăsim îmbătrânind împreună, la braț. Alergăm în lume. Ne fascinează luminile puternice ale orașelor scumpe, luxul roșiatic al mașinilor alunecând cu zgomot pe străzi deschise și diversitatea fețelor sumbre, grăbindu-se haotic spre metrouri. Ne întrebăm de unde vin și unde pleacă atât de repede. Învățăm să ne grăbim și noi, pentru că… așa e acum în lume. Ne grăbim să muncim, să trăim, să simțim. Ne grăbim să fim ce, poate, nu putem ajunge, pentru că idealurile noastre-s din ce în ce mai mari, mai sus, mai neatinse. Așa ne învață graba asta cumplită de a ne îmbolnăvi sufletul de a avea, din ce în ce mai mult în din ce în ce mai puțin timp.

Muncim mult. Ne stăpânim birourile scunde și sunetul tastelor aprinse sub degete și simțim că ne aparținem doar pentru că, la sfârșitul lunii, vom avea bani de chirie și de rochia verde din vitrina de peste drum. Aripile se tot deschid, mai sus, mai întinse, mai mari, cu cât ne crește dorul de cine vrem să ajungem.

Și totuși, la sfârșitul zilei, când drumul obosește și ochii se închid, după ani de muncă și oboseală ninsă-n păr alb și riduri pe frunte, realizăm că nu pașii mulți, alergați haotic, nu graba zgomotoasă a orașului plin, nu fascinația biroului în care ne îngropăm privirea ne construiesc sufletele, ne cresc oameni… ci bucuria de a avea pe cineva alături care să ne țină inima în brațe când plângem, perna de pe care nu lipsește chipul LUI, mâinile care nu se-ntind fără răspuns, rugăciunea care încă pâlpâie în suflet.

Până la urmă, aripile noastre nu știu să zboare niciodată suficient de sus. Dumnezeu ne-a dat aripi de carton. Ca să nu cădem niciodată de atât de sus încât să ne frângem sufletul. Ca să le deschidem doar pentru a îmbrățișa bucuria de a ne avea și de a ne proteja unii pe ceilalți. Ca să descoperim că iubirea nu e o luptă și o alergare continuă, ci o prezență simplă, caldă, un: „bună dimineața, iubire” care să continue până la sfârșitul drumului, când, natural, aripile se fărâmă de prea mulți ani, prea multă încercare, prea multă ploaie. Aripi de carton, dar care știu să dăruiască și, mai ales, să se deschidă pentru ceilalți.

 

Trăiește!


Cred că zilele trec.

Trec pașii
Pe care nu îi faci la timp,
Trec zâmbetele
Pe care uiți să le dai,
Trec mâinile
Pe care nu vrei să le strângi,
Trec inimile
Care învață să nu mai bată
Pentru tine.

Trec ochii
Pe care nu știi să-i admiri,
Trec buzele
Pe care nu vrei să le-asculți,
Trece visul
Care învață să nu mai promită
Pentru tine.

Trec șanse,
Trec vorbe,
Trec momente.
Și vise, și lupte, și aripi întinse, și
Suflete.

Cred că oamenii trec
Și nu înțeleg
Că nu se mai întorc
Vreodată.

 

Din ce ai

imagesu9nk8u50
Diferența cea mai mare
Dintre rai
Și pământ,
E că
Pământul își înconjură
Fericirea,
Sistematic și convins,
Cu teamă.

Sufletele
Sunt îndrăgostite
De drumuri
Spre fericire,
Pentru că nu au în ele
Teama împlinirii
Și a căderii
De după.

Când ești fericit
E atât de multă lumină
În suflet,
Încât ți-e teamă
Că nu e loc
De atâta rai
În suflet,
Că, sigur,
Magia se va dilua
Cu fiecare secundă.

Suntem atât de lipiți
De umbra pământului
Încât uităm
Că fericirea se trăiește
Deplin,
Fără nostalgie,
Fără umbră,
Fără ”poate”.

Nu degeaba
Pe un colț de zâmbet,
Molipsit de ceruri,
Cineva a rostit
Definiția fericirii,
Care,
Decojită de teamă,
Spune doar atât:

FĂ RAI DIN CE AI