Category Archives: Uncategorized

Aripi de carton

Creștem. Renunțăm la păpuși, mașinuțe și pături moi cu miros de acasă și ne luăm viața-n piept, cu un curaj nebun și aripile deschise. Aripi de carton. Repetăm pașii în luptă cum repetam dansuri de copii în fața oglinzii și credem cu tărie că aripile noastre pot să zboare. Ne-au spus-o atâtea zâmbete, atâția oameni care ne-au privit tinerețea cu nostalgie și cu mâinile sprijinite de umeri, în îmbrățișare.

Dăm din aripi. Încă nu știm să zburăm, dar avem speranță, avem dor, avem nebunia unui drum care ne cheamă, atât de frumos, atât de nou, atât de irezistibil. De unde să știm noi că pașii nu există fără piedici, că lacrimile fac parte din bucurie, că drumul e greu, tocmai pentru că e frumos? De unde să știm că aripile noastre-s de carton?

Ne aruncăm în iubiri, înmulțind pe degete veșnicii, în care să ne regăsim îmbătrânind împreună, la braț. Alergăm în lume. Ne fascinează luminile puternice ale orașelor scumpe, luxul roșiatic al mașinilor alunecând cu zgomot pe străzi deschise și diversitatea fețelor sumbre, grăbindu-se haotic spre metrouri. Ne întrebăm de unde vin și unde pleacă atât de repede. Învățăm să ne grăbim și noi, pentru că… așa e acum în lume. Ne grăbim să muncim, să trăim, să simțim. Ne grăbim să fim ce, poate, nu putem ajunge, pentru că idealurile noastre-s din ce în ce mai mari, mai sus, mai neatinse. Așa ne învață graba asta cumplită de a ne îmbolnăvi sufletul de a avea, din ce în ce mai mult în din ce în ce mai puțin timp.

Muncim mult. Ne stăpânim birourile scunde și sunetul tastelor aprinse sub degete și simțim că ne aparținem doar pentru că, la sfârșitul lunii, vom avea bani de chirie și de rochia verde din vitrina de peste drum. Aripile se tot deschid, mai sus, mai întinse, mai mari, cu cât ne crește dorul de cine vrem să ajungem.

Și totuși, la sfârșitul zilei, când drumul obosește și ochii se închid, după ani de muncă și oboseală ninsă-n păr alb și riduri pe frunte, realizăm că nu pașii mulți, alergați haotic, nu graba zgomotoasă a orașului plin, nu fascinația biroului în care ne îngropăm privirea ne construiesc sufletele, ne cresc oameni… ci bucuria de a avea pe cineva alături care să ne țină inima în brațe când plângem, perna de pe care nu lipsește chipul LUI, mâinile care nu se-ntind fără răspuns, rugăciunea care încă pâlpâie în suflet.

Până la urmă, aripile noastre nu știu să zboare niciodată suficient de sus. Dumnezeu ne-a dat aripi de carton. Ca să nu cădem niciodată de atât de sus încât să ne frângem sufletul. Ca să le deschidem doar pentru a îmbrățișa bucuria de a ne avea și de a ne proteja unii pe ceilalți. Ca să descoperim că iubirea nu e o luptă și o alergare continuă, ci o prezență simplă, caldă, un: „bună dimineața, iubire” care să continue până la sfârșitul drumului, când, natural, aripile se fărâmă de prea mulți ani, prea multă încercare, prea multă ploaie. Aripi de carton, dar care știu să dăruiască și, mai ales, să se deschidă pentru ceilalți.

 

Trăiește!


Cred că zilele trec.

Trec pașii
Pe care nu îi faci la timp,
Trec zâmbetele
Pe care uiți să le dai,
Trec mâinile
Pe care nu vrei să le strângi,
Trec inimile
Care învață să nu mai bată
Pentru tine.

Trec ochii
Pe care nu știi să-i admiri,
Trec buzele
Pe care nu vrei să le-asculți,
Trece visul
Care învață să nu mai promită
Pentru tine.

Trec șanse,
Trec vorbe,
Trec momente.
Și vise, și lupte, și aripi întinse, și
Suflete.

Cred că oamenii trec
Și nu înțeleg
Că nu se mai întorc
Vreodată.

 

Din ce ai

imagesu9nk8u50
Diferența cea mai mare
Dintre rai
Și pământ,
E că
Pământul își înconjură
Fericirea,
Sistematic și convins,
Cu teamă.

Sufletele
Sunt îndrăgostite
De drumuri
Spre fericire,
Pentru că nu au în ele
Teama împlinirii
Și a căderii
De după.

Când ești fericit
E atât de multă lumină
În suflet,
Încât ți-e teamă
Că nu e loc
De atâta rai
În suflet,
Că, sigur,
Magia se va dilua
Cu fiecare secundă.

Suntem atât de lipiți
De umbra pământului
Încât uităm
Că fericirea se trăiește
Deplin,
Fără nostalgie,
Fără umbră,
Fără ”poate”.

Nu degeaba
Pe un colț de zâmbet,
Molipsit de ceruri,
Cineva a rostit
Definiția fericirii,
Care,
Decojită de teamă,
Spune doar atât:

FĂ RAI DIN CE AI

 

”Dor”-ere

hard-work
Dor ochi de birouri
Scobite-n ecrane,
Dor frunți încrețite
Pe vorbe-alungite,
Pedante.
Dor mâini angajate
Și degete strânse
Pe taste,
Dor mailuri purtate
Pe litere mate-n
Idei
Și gânduri ciobite
În stres și cuvinte
Colante.

Dar am mulțumirea
Lucrului bine făcut
Și a zâmbetului de seară
Cu Doamne-ajută
Pe finaluri.
E cald
Și bine
Când iubești ce faci
Pentru că
Ai ce face.

 

Nemaibucurându-ne

1290190884112032

Dacă vă întrebați

De ce oamenii nu pot

Să se bucure

Până la capăt,

E pentru că în ei

A rămas,

De când au ieșit,

Dintr-un amestec de nor

ȘI pământ,

Pe lângă bucuria

Imensă

De a fi în lume,

Durerea mamei,

Care naște.

 

Bucuria a rămas

Profundă

Iar durerea

S-a transformat

Într-o tristețe surdă

Care le amintește,

Din când în când,

Că fericirea

E o veșnicie

Care nu se câștigă

Decât prin luptă.

 

 

 

Să stăm de vorbă

Doamne,

Zâmbește-mi în apus

Și hai să stăm puțin

De vorbă:

Despre ochii fără priviri,

Zâmbetele fără ecou

Și mâinile fără îmbrățișări,

Adunate mormane

Pe străzi

Și blocuri de hârtie

Cu bulină roșie.

 

Apoi,

Ținundu-mi sufletul în palmă,

Spune-mi că e ușor

Să trăiești

Chiar dacă nu sunt:

Bani de rată,

Covrigi în cozi de câini,

Aripi deschise

Din luturi

Închegate în oameni.

 

E ușor,

Pentru că respiri în mine

Iubire și timp

Pentru toate:

Tic

Tac.

 

A iubi

362e4b71e17f7cad95a0ec080f8e706e.jpg

Iubirea nu e

O ciocolată

Cu lapte

Sau un o privire deschisă

Peste o masă rotundă

De cafenea,

Nu e un zâmbet împărțit

La colț de stradă

Sau o mână obișnuită

Să strângă alte

 

 

Mâini,

Nu e un buchet de flori

Întins de jenă

Cu o cutie de bomboane.

 

Iubirea e

Întotdeauna

Mai mult decât gesturile lăudate

Pe ecrane:

 

E atunci când te trezești dimineața

Și știi

Că orice vei face în noua zi

Va fi

Întâi

Pentru celălalt.

 

 

A renunța la tine

Pentru a-ți câștiga

Sufletul.

 

 

Ne grăbim

aglomeratie.jpg

Ne grăbim:

Să mâncăm mic dejunuri

Cu aroma de birouri

Aglomerate.

 

Ne grăbim.

Alergăm pe drumuri înghețate

În drum spre aceleași

Locuri.

 

Ne grăbim

Să respirăm aer,

Într-o competiție acerbă

De a trăi.

 

Ne grăbim

Să adunăm comori

Cu mâinile închegate

Pe bancnote.

 

Ne grăbim

Să citim horoscoape

Prevestind fericiri

Așteptate.

 

Ne grăbim

Să cumpărăm lucruri

Pentru a acoperi

Goluri.

 

Ne grăbim

Până uităm

Să iubim.

 

 

 

 

 

Răceală

1f357204f9a2cf44c60345c3d9a49b0d.jpg

Am luat o bucată de nor

Și ne-am acoperit ochii.

Era nevoie

De geană închisă

În amestecul ăsta aleator

De birouri și șervețele

Răcite bine

La aer condiționat.

 
Apoi,

Am aprins soarele

Și l-am rugat să se-ntindă

Mai tare.

Era nevoie

De căldură topindă

În frigul ăsta lipit

De fulare, paltoane

Și buze uscate

Pe cana de ceai.

 

La sfârșit,

Când soarele și norii

Au obosit,

Ne-am strâns în brațe.

Era nevoie

De iubirea ta

În aglomerația asta

De șervețele reci

În cuvinte răgușite.

 

Și lumea s-a oprit

Rotundă

Să ne admire

Nemurirea.

 

 

 

 

 

 

 

 

Cu colindul?

Primiți? O să-mi îndes inima într-o carte mică, albastră, cu suflet de iesle plină și desene cu magi și-o să vă cant despre copilărie dragă și zâmbete înghețate la ferestre. O să vă prind obrajii în bucurie vie și povești despre greruri încolțite-n țurțuri și despre vocea născută în paie, cu ochi de cer și suflet de jertfă.

Hai, primiți? O să vă povestesc despre dorul profund de casă și mirosul de portocală strânsă sub unghii și râsete de nuci în colind. O să vă amintesc despre mama și tata așteptând magia iernii în îmbrățișarea din poartă și sufletul dezgolit sub cruce. O să vă cânt sacadat „prin nămeți și ger, cu papuși de șier”, strângând în brațe toată bucuria așteptării; nu a cadoului de sub brad, ci a iubirii care dăruiește dincolo de material și lume.

Primiți? O să vă împart din Crăciunul care nu se simte niciodată la fel. E, uneori, rece, știm, pentru că uităm ce așteptăm și pentru ce luptăm, pentru că umanitatea noastră nu poate cuprinde minunea cu ochi limpezi și suflet curat. Alteori, e vie și caldă, ca o bucurie aprinsă brusc, din lumina inimilor care se apropie, mai mult ca niciodată. O să vă amintesc de frigul din odaia sufletului singur și de mâinile care nu întotdeauna au pe cine să îmbrățișeze, care așteaptă colindul vocilor de la ușă cu mărunții pregătiți de cu toamnă. Despre darul care nu se uită, ci se încheagă în suflet și crește într-o lume mai bună.

Primiți cu colindul? O să mă copilăresc și o să mă împart și o să simt Crăciunul! Cu dor, cu bucurie, cu obraz roșu de copil fericit, care a desfăcut bomboana din pom pe furiș. Pentru că sărbătoarea asta e despre minune, lumină și jertfă. E despre iubirea fără cuvinte, dar simțită profund sub căciulă, sub fular și sub straturile multe de „om” crescut din minune: în suflet.