Category Archives: Uncategorized

Fariseism


Ne place să ne bucurăm
De ce avem:
„Ce bine că Dumnezeu
Ne-a iubit
Atât
Cât să ne nască
Întregi!
Ce bine
Că auzim,
Vedem
Și simțim
Cu fiecare por
Viața
Așa cum e ea!
Ce bine că ne-a păzit
Cerul
De boală!”

Ne ferim
Privirea
Când auzim
Scârțîit de
Cărucioare
Și ne ascundem
De mâinile care
Se întind,
De ochii
Care nu văd,
De buzele
Care nu vorbesc.
„Doar sunt ciudați
Oamenii aștia,
Care nu-s întregi…
De ce i-o fi pedepsind,
Oare,
Dumnezeu?”

Însă,
Degeaba ai ochi
Dacă nu privești
Spre ceilalți,
Degeaba ai mâini,
Dacă nu îmbrățișezi,
Degeaba ai urechi
Dacă nu asculți,
Degeaba ai buze
Dacă nu alini.

Și
Ce e bucuria
De a fi întreg
În trup,
Când e atâta suflet
Șchiop
În lume?

Hai să ne vedem
De lungul sufletului
Înainte să îmbătrânim
Și să pierdem,
Încet,
Și mâini,
Și picioare,
Și urechi,
Și voce.

Și om.

 

Cinci ani de rai

Mi-e dor, să știi! N-a devenit mai ușor să te știu departe, deși știu că nu ești. E doar ce simt, pentru că nu mai ești la celălalt capăt de telefon, de îmbrățișare, de iubire. Îți scriu în fiecare an, cu vina unui suflet care n-a știut să aprecieze suficient timpul. Îți scriu ca să mă rog. În fiecare zi ai timpul tău în gând și-n inimă, ca o nostalgie dulce-amară, a bucuriei de a-ți fi putut cunoaște sufletul bun, dar pentru prea puțin timp. Oricum n-ar fi fost destul vreodată…

De când ai plecat, acasă e în doliu, purtând deasupra ușii, la intrare, o pânză neagră, pe care mama nu uită s-o șteargă de praf, dar nu și de durere. În cameră încă mai e o candelă aprinsă; și știu că lumina caldă e a ta!. Pentr-un moment, când o distingi de-afară, te duce gândul la nopțile de vară când uitai să dormi, cu ochii-nfipți în altă carte, în altă poveste. Iar tata te striga să dormi, că „e și mâine-o zi”. Dar nu știam atunci cât prețuiai fiecare moment, fiecare ocazie de a vedea mai mult, a cunoaște mai mult, a trăi mai mult…

Acasă te așteaptă încă: în fiecare moment în care tata strânge lemne din atelier, din care tu construiai table de șah; în fiecare mâncare de ardei copți, în care obișnuiai să întingi din mămăligă; în fiecare viață de sfinți citită din Proloage, în genunchi, din care se distinge încă, tonul tău, ușor grăbit, pentru că, nu-i așa?, nu-i timp și pentru studiu; în fiecare revistă cu Mikey citită pe cuptor, cu mâinile-ncălzite peste plită; în fiecare inimă, în fiecare zâmbet, în fiecare dor.

Ți-aș spune să mai vii în vis și să împarți din rai. Mama atât așteaptă! Și e atât de bucuroasă să-ți mai vadă o dată chipul încât doare. Să vii, dar să nu lași din ochi să iasă lacrimi! Să povestești și să împarți din fericire, ca să ne-ncarci inima de cum ar trebui să fie viața și sfărșitul: rai!

Mi-e dor, cel mai dor! Sunt cinci ani de când nu te-am mai strâns în brațe, ci doar în rugăciune.
Să fii tu, unde noi nu suntem, bucurie! Iar, peste ani și timp, să ne-ntâlnim acolo unde nu este „întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”!

Odihnă veșnică, suflet drag!

 

N-ai vrut, Doamne!

Good Friday

N-ai vrut,

Doamne,

Să împarți:

Nici cruce,

Nici piroane,

Nici palma peste rană.

Ai închis ochii,

Strâns,

Ca să nu vezi

Mâna ridicată

Să lovească.

S-a închis și cerul atunci

Iar sufletul

Ți s-a cutremurat

Odată cu pământul

De atâta ură.

N-ai vrut,

Doamne,

Să împarți

Sfârșitul.

Ți-ai odihnit

Sufletul

Pe lemn

Până târziu

Când inima mamei

A obosit

La poalele crucii

De atâta durere.

N-ai vrut, Doamne,

Să împarți

Mormântul.

Însă,

Cu fiecare palmă,

Ne-ai câștigat

Cerul,

Ne-ai dăruit

Viața,

Ne-ai vindecat

Iertarea,

Ne-ai învățat

Iubirea

Care nu moare.

N-ai vrut,

Doamne,

Să împarți

Pământul.

Ni l-ai dăruit

Întreg,

Fiecăruia dintre noi.

Ne-ai purtat

Și cruce,

Și jertfă,

Și durere

Ca să-nviem

Întregi

Din lupta Ta.

Iartă-ne, Doamne,

Așa,

Oameni cum suntem!

 

Aripi de carton

Creștem. Renunțăm la păpuși, mașinuțe și pături moi cu miros de acasă și ne luăm viața-n piept, cu un curaj nebun și aripile deschise. Aripi de carton. Repetăm pașii în luptă cum repetam dansuri de copii în fața oglinzii și credem cu tărie că aripile noastre pot să zboare. Ne-au spus-o atâtea zâmbete, atâția oameni care ne-au privit tinerețea cu nostalgie și cu mâinile sprijinite de umeri, în îmbrățișare.

Dăm din aripi. Încă nu știm să zburăm, dar avem speranță, avem dor, avem nebunia unui drum care ne cheamă, atât de frumos, atât de nou, atât de irezistibil. De unde să știm noi că pașii nu există fără piedici, că lacrimile fac parte din bucurie, că drumul e greu, tocmai pentru că e frumos? De unde să știm că aripile noastre-s de carton?

Ne aruncăm în iubiri, înmulțind pe degete veșnicii, în care să ne regăsim îmbătrânind împreună, la braț. Alergăm în lume. Ne fascinează luminile puternice ale orașelor scumpe, luxul roșiatic al mașinilor alunecând cu zgomot pe străzi deschise și diversitatea fețelor sumbre, grăbindu-se haotic spre metrouri. Ne întrebăm de unde vin și unde pleacă atât de repede. Învățăm să ne grăbim și noi, pentru că… așa e acum în lume. Ne grăbim să muncim, să trăim, să simțim. Ne grăbim să fim ce, poate, nu putem ajunge, pentru că idealurile noastre-s din ce în ce mai mari, mai sus, mai neatinse. Așa ne învață graba asta cumplită de a ne îmbolnăvi sufletul de a avea, din ce în ce mai mult în din ce în ce mai puțin timp.

Muncim mult. Ne stăpânim birourile scunde și sunetul tastelor aprinse sub degete și simțim că ne aparținem doar pentru că, la sfârșitul lunii, vom avea bani de chirie și de rochia verde din vitrina de peste drum. Aripile se tot deschid, mai sus, mai întinse, mai mari, cu cât ne crește dorul de cine vrem să ajungem.

Și totuși, la sfârșitul zilei, când drumul obosește și ochii se închid, după ani de muncă și oboseală ninsă-n păr alb și riduri pe frunte, realizăm că nu pașii mulți, alergați haotic, nu graba zgomotoasă a orașului plin, nu fascinația biroului în care ne îngropăm privirea ne construiesc sufletele, ne cresc oameni… ci bucuria de a avea pe cineva alături care să ne țină inima în brațe când plângem, perna de pe care nu lipsește chipul LUI, mâinile care nu se-ntind fără răspuns, rugăciunea care încă pâlpâie în suflet.

Până la urmă, aripile noastre nu știu să zboare niciodată suficient de sus. Dumnezeu ne-a dat aripi de carton. Ca să nu cădem niciodată de atât de sus încât să ne frângem sufletul. Ca să le deschidem doar pentru a îmbrățișa bucuria de a ne avea și de a ne proteja unii pe ceilalți. Ca să descoperim că iubirea nu e o luptă și o alergare continuă, ci o prezență simplă, caldă, un: „bună dimineața, iubire” care să continue până la sfârșitul drumului, când, natural, aripile se fărâmă de prea mulți ani, prea multă încercare, prea multă ploaie. Aripi de carton, dar care știu să dăruiască și, mai ales, să se deschidă pentru ceilalți.

 

Trăiește!


Cred că zilele trec.

Trec pașii
Pe care nu îi faci la timp,
Trec zâmbetele
Pe care uiți să le dai,
Trec mâinile
Pe care nu vrei să le strângi,
Trec inimile
Care învață să nu mai bată
Pentru tine.

Trec ochii
Pe care nu știi să-i admiri,
Trec buzele
Pe care nu vrei să le-asculți,
Trece visul
Care învață să nu mai promită
Pentru tine.

Trec șanse,
Trec vorbe,
Trec momente.
Și vise, și lupte, și aripi întinse, și
Suflete.

Cred că oamenii trec
Și nu înțeleg
Că nu se mai întorc
Vreodată.

 

Din ce ai

imagesu9nk8u50
Diferența cea mai mare
Dintre rai
Și pământ,
E că
Pământul își înconjură
Fericirea,
Sistematic și convins,
Cu teamă.

Sufletele
Sunt îndrăgostite
De drumuri
Spre fericire,
Pentru că nu au în ele
Teama împlinirii
Și a căderii
De după.

Când ești fericit
E atât de multă lumină
În suflet,
Încât ți-e teamă
Că nu e loc
De atâta rai
În suflet,
Că, sigur,
Magia se va dilua
Cu fiecare secundă.

Suntem atât de lipiți
De umbra pământului
Încât uităm
Că fericirea se trăiește
Deplin,
Fără nostalgie,
Fără umbră,
Fără ”poate”.

Nu degeaba
Pe un colț de zâmbet,
Molipsit de ceruri,
Cineva a rostit
Definiția fericirii,
Care,
Decojită de teamă,
Spune doar atât:

FĂ RAI DIN CE AI

 

”Dor”-ere

hard-work
Dor ochi de birouri
Scobite-n ecrane,
Dor frunți încrețite
Pe vorbe-alungite,
Pedante.
Dor mâini angajate
Și degete strânse
Pe taste,
Dor mailuri purtate
Pe litere mate-n
Idei
Și gânduri ciobite
În stres și cuvinte
Colante.

Dar am mulțumirea
Lucrului bine făcut
Și a zâmbetului de seară
Cu Doamne-ajută
Pe finaluri.
E cald
Și bine
Când iubești ce faci
Pentru că
Ai ce face.

 

Nemaibucurându-ne

1290190884112032

Dacă vă întrebați

De ce oamenii nu pot

Să se bucure

Până la capăt,

E pentru că în ei

A rămas,

De când au ieșit,

Dintr-un amestec de nor

ȘI pământ,

Pe lângă bucuria

Imensă

De a fi în lume,

Durerea mamei,

Care naște.

 

Bucuria a rămas

Profundă

Iar durerea

S-a transformat

Într-o tristețe surdă

Care le amintește,

Din când în când,

Că fericirea

E o veșnicie

Care nu se câștigă

Decât prin luptă.

 

 

 

Să stăm de vorbă

Doamne,

Zâmbește-mi în apus

Și hai să stăm puțin

De vorbă:

Despre ochii fără priviri,

Zâmbetele fără ecou

Și mâinile fără îmbrățișări,

Adunate mormane

Pe străzi

Și blocuri de hârtie

Cu bulină roșie.

 

Apoi,

Ținundu-mi sufletul în palmă,

Spune-mi că e ușor

Să trăiești

Chiar dacă nu sunt:

Bani de rată,

Covrigi în cozi de câini,

Aripi deschise

Din luturi

Închegate în oameni.

 

E ușor,

Pentru că respiri în mine

Iubire și timp

Pentru toate:

Tic

Tac.

 

A iubi

362e4b71e17f7cad95a0ec080f8e706e.jpg

Iubirea nu e

O ciocolată

Cu lapte

Sau un o privire deschisă

Peste o masă rotundă

De cafenea,

Nu e un zâmbet împărțit

La colț de stradă

Sau o mână obișnuită

Să strângă alte

 

 

Mâini,

Nu e un buchet de flori

Întins de jenă

Cu o cutie de bomboane.

 

Iubirea e

Întotdeauna

Mai mult decât gesturile lăudate

Pe ecrane:

 

E atunci când te trezești dimineața

Și știi

Că orice vei face în noua zi

Va fi

Întâi

Pentru celălalt.

 

 

A renunța la tine

Pentru a-ți câștiga

Sufletul.