Tag Archives: 8 martie

Mama

Ce nu spune nicio mamă, niciodată, când e întrebată ce face:

Ce faci, mamă?
Ia uite, adun spinii
Din drum,
Mătur cărarea
Și scutur praful,
Să ai pe unde să pășești
Fără să te rănești.

Ce faci, mamă?
Ia uite, mut un munte
Pe care n-ai reușit să-l urci.
Nivelez stâncile,
Sfărâm pietrele
Și le construiesc
La loc
În spatele tău.

Ce faci, mamă?
Ia uite, acopăr soarele
Să nu te ardă
Pe obraji.
Îl strâng în brațe,
Îl topesc
Și-l ascund
După copaci,
Ca să stai liniștit
La umbră.

Ce faci, mamă?
Ia uite, adun ploaia
Ca să nu te ude.
Îți proptesc umbrele
Înaintea pașilor
Și topesc bălțile
Cu palmele
Ca să nu te-mpiedici.

Ce faci, mamă?
Ia uite, opresc vântul
Ca să nu te scuture.
Îl adun la colțuri
Și-l ascund în copaci,
Ca să nu te frângă
Când alergi.

Ce faci, mamă?
Ia uite, veghez ochii mici
Când dorm.
Le mângâi genele
Și fruntea,
Să doarmă lin
Pe puf de nori
Și praf de Ene.

Ce faci, mamă?
Ia uite, construiesc visuri.
Câte un vis
Pentru fiecare pas
Hotărât,
Pe care îl faci,
Pentru fiecare zâmbet
De încredere,
Pentru fiecare luptă
Pe care o începi.

Ce faci, mamă?
Ia uite, curăț amintiri.
Șterg lacrimile
De pe obrajii mici
Și adun bucuriile
Pentru zilele negre
În care vei avea
Ochii plecați
Și pleoapele triste.

Ce faci, mamă?
Ia uite, îmi lărgesc inima
Și o deschid;
acum încape
Și inima ta,
Și inima lu’ tati
În inima mea.
E o inimă
Plină vârf
Cu iubire
Și cer.
E o inimă
În sfârșit
Întreagă.

La mulți ani, inimi pline și suflete frumoase de femei și mame!

PS: e valabil și pentru tătici:) N-ar fi puterea mamelor întreagă fără brațele tatălui!

 

La mulți ani!

De când învață să zâmbească, cu ochii lipiți de păpușa cu ochi albaștri și de sufletul mamei, își zidește încet frumusețea, cu genele în vânt și putere în umerii mici. Se construiește frumos, cu vocea caldă și bucuria de a purta în chip moștenirea femeilor dintotdeauna: gingășie, frumusețe, putere, sacrificiu, credință.

large.jpg

Calcă ușor pe urmele fiecărei zile, crescându-și aripile, pe cât de grele, pe atât de înalte. Învață că locul ei în lume e să ridice, să cuprindă și să iubească, mai ales când nu e merit de iubit. Pentru că iubirea ei va construi oameni din pietre și va deschide suflete spre lumină.

Uneori îi e greu. Își șterge lacrima în colțul mânecii, neuitând să zâmbească apoi, eliberată de povară. Pentru că nu uită să creadă, dincolo de durere și să lupte, dincolo de obstacol.  Sensibilă și de o naivitate cuceritoare, crede în frumusețea din fiecare om și uită de neputința ascunsă. în egală măsură, în fiecare. Iar asta o ajută nu numai să creadă, ci să și caute, să urce, să lupte, să mângâie.

Recunoaște minunea, din fiecare zi, și-și aranjează baticul sub barbă în fața icoanei, cu mâinile rugând. Mamă, ar putea duce la nesfârșit, pe lângă crucea ei, povara copiilor care i-au moștenit ochii și câte puțin din greutatea aripilor. Iubește imens, se descompune în fiecare durere, pentru ca apoi să se construiască, firesc, mai întreagă. Mulțumește pentru bucurie, fără să uite că, sub pașii grăbiți să ajungă, va fi mereu nevoie de putere, pentru munții pe care n-a învățat să îi urce încă.

Copil, mamă, bunică, în fiecare suflet de femeie e o sensibilitate care spintecă dincolo de aparență și un curaj care ridică umerii căzuți. La mulți ani, suflet de femeie  mereu frumos, mereu puternic, adunând bucurie-n zâmbet și-n aripi deschise. Să îți fie anul primăvară iar în suflet loc de iubire întreagă!

 

Mamei

Home
La mulți ani,
Minune simplă,
Cu chip de mamă.
Mulțumesc
Pentru credință,
Pentru pași,
Pentru pedeapsă
Și zâmbet,
Pentru bucurie
Și încercare.

Mulțumesc pentru cafeaua
Cu lapte
Cu gust de copilărie
Și oala cu chinedle
Cu nucă
De revedere.

Mulțumesc pentru simplitate,
Pentru rugăciune,
Pentru frumusețe.

Mulțumesc pentru aripi.

La mulți ani, mamă!

 

Vouă

tuip
Cu umeri grei, cu zâmbet cald
Își joacă treburi la minut,
Iar seara, cu obrajii-n fard
Își vindecă din conținut
Îmbrățișându-te la gard,
Când vii,
Cu sufletul crescut. Continue reading

 

La mulți ani, mamă!

Te întrebam… Încurcam și stâlceam cuvinte, ținându-te de mână, iar tu îmi răspundeai, a nu știu câta oară, repetând aceeași frază, deși te chinuiam. Nu înțelegeam și te întrebam din nou. Știam că o să-mi răspunzi, poate pentru că nu suportai fața mea plângăcioasă cu ochii, pe atunci mari, în lacrimi, sau poate pentru că trebuia să învăț odată!…

Îmi cumpărai haine noi înainte de Paști și de premiere. Rochița albastră cu volănașe și săndăluțele albe, asortate atât de bine premiului întâi, îmi erau avere până la prima purtare, după care mă plictiseam, copil… Îmi făceai coronițe din păr sau două codițe lungi și mă plângeam întotdeauna că mă trăgeai de păr… Nu știam pe atunci că „frumusețea poate să doară” și îmi etalam, nervos, durerea de cap și amorțeala din picioare, deși tot eu în prealabil alegeam să mă trântesc pe podea când mă găteai… Continue reading