Tag Archives: absenta

Când

Ți-am mai spus!
Când priveai pe fereastră
Cu spatele-n inima mea
Și-ți „acordai” în privire
Începuturi,
Absent… Continue reading

 

Haos


Mi-a intrat haos în ochi…
L-am simțit cum se lungea perfid
Pe linia părului meu
Încercând să-mi alunece,
Lingușitor,
În ureche
Cuvinte știute,
Tocmai când uitasem să te aud… Continue reading

 

Cuvinte fără cuvinte

M-am certat rău cu ele. Știi când vin cuvintele toate odată, și spun multe și complicat, până îți umplu celulele de înțelegere și de abscons, de putere și de slăbiciune, de rezerve și curaj? Câteodata se luptă pentru întâietate, se înghesuie unele în celelalte și se afirmă subtil sau strident, ca primăvara pe gardurile verzi și pe lumina din streașină…

Alte dăți, însă, își dezmorțesc plinul la umbră, ascuns, își golesc literele de conținut și se așează plate și comod pe spate, în întunericul pe care îl preferă fără motiv, ca ochii care se satură de soare și se desfată sub ochelari. Continue reading

 

Jumătate-n jumătate


Am început o zi, una albă și goală
Din caietul cu zile speciale;
I-am colorat colțurile
Iar în mijloc
I-am așezat
O bucurie,
Strident.
Continue reading

 

Amar…

Ți-am spus ceva. Simplu. Cu iz de „ce mai faci?”… Dar am vrut să vezi în cuvinte tot ce se poate citi printre rânduri. Pentru că nu știu să-ți spun la fel cum știu să simt.

Ți-am dedicat un vis. Natural. Ca imaginea unor mâini încâlcindu-și degetele insistent și strâns. Cu teama că dacă se desprind, nu se vor mai întâlni niciodată. Pentru că n-am învățat să te trăiesc mai mult decât în vis. Continue reading

 

Muză cu minus

Seară absentă… Muza își lustruiește balerinii de primăvară și trântește ușa de la intrare zgomotos, cu zâmbetul libertății pe buze, lăsând pași de neputință în urmă, greoi.

O acuz! Îi adun toate defectele grămadă și i le pun în cale, nesuferit… Insist pe superficialitatea responsabilității pe care pretinde că și-o asumă de fiecare dată când nu face decât să șlefuiască pretexte ieftine, să-și încalțe balerinii verzi de primăvară și să plece, oricând…

Când îi întorc spatele și refuz să-i vorbesc, își întinde brațele spre mine, senin, ca un copil vinovat care își încearcă scăparea în ochii mari și triști. Întotdeauna târziu, când bate ceasul de noapte a somn, când ideile se vor adormite în pernă, când picioarele își dezmorțesc greutatea întinse sub plapumă, mă cuprinde cu mâinile calde și îmi șoptește… Continue reading

 

Jurnalul unei fete greu de mulțumit – 1932-1947 (Jeni Acterian)

Există cărți pe care le citești dar în care ți-e greu să te regăsești. Le privești absent, pagină cu pagină, și nu înțelegi frământarea, inutilitatea tristeții, descurajarea gândurilor, tulburarea echivocă.

Cu sau fără motiv, Jeni își transformă viața în analiză, o extinde în comparație, fără a ieși din propria dramă, și găsește în orice moment al vieții motiv de tristețe. Pentru că oamenii sunt mediocri, zilele prea scurte, cărțile dezamăgesc în marea lor majoritate prin stil, iubirile mor sau tulbură axa vieții iremediabil, fără putere de recompunere, de echilibru, pentru că orice are în sine ipoteza eșecului. Așa trăiește Jeni… Își construiește viața din cărți și uită să trăiască, își dă seama că simplitatea, în definitiv, este cea care aduce mulțumire sufletească (gesturile calde, naturale, prieteniile, oamenii de la care poți învăța infinit, indiferent de originea lor sau nivelul de gândire, iubirea) dar nu reușește să învingă în lupta cu propria ființă, aproape iremediabil setată pe absolutul cunoașterii, spre care aspiră, și pe analiza excesivă a vieții în care trăiește.

Din paginile ei de jurnal, pe care și le destinează sieși, fără intenții de publicare, se desprind maxime. Cuvintele ei compun învățăminte fără țintă, analize cu iz de concluzii. Jeni își descrie viața fără să-și găsească un punct de echilibru, concluzionează, dar nu dă soluții clare. Pentru că nu știe să privească în afara propriei vieți, știe doar să trăiască… o dramă:
Fragmente:

  • Dostoievski are geniul de a te face să crezi că ideile pe care le împroașcă scrisul său țâșnesc din tine.
  • Mă-ntrebi: de unde vine timiditatea? –O! S-ar putea răspunde: dintr-un exces de gândire.
  • E o ciudată fericire în asta. Să ai un colț de sine inaccesibil. Un colț pe care nimeni nu-l cunoaște. Un colț în care ideile sunt limpezi. Un colț în care gândirea mea dănțuie extravagantă și fantastică. Un colț în care uneori poți plânge singură atunci când toată lumea o vede pe Jenny râzând.
  • Fac filozofie stupidă, de altfel ca orice filozofie. Nu. Nu există decât un lucru care nu e stupid. E Dumnezeu. Și pe Dumnezeu nu-l cunoaștem. Iată ironia soartei.
  • Și în timpul acesta nu mă gândesc la nimic, la nimic în timp continuu.
  • Există în această întreagă lume doi ochi negri, profunzi și oblici. Nu sunt decât doi. Ce ciudat! Sunt alți ochi mai frumoși, mai negri, mai profunzi. Dar toți aceștia nu mă privesc. Eu vreau să-mi scufund ochii în singurii ochi negri pe care-i iubesc. Și ochii aceștia nu sunt la capătul lumii. Ei sunt în același oraș în care mă aflu și eu. Nimic nu ne separă. Nimic și totul.

Continue reading

 

„Odă” somnului

Senzație de oboseală acută, chinuitoare. Frig ucis odată cu scârțâitul ușii și lepădarea paltonului rece pe cuier. Amorțeală în oase și lene binevenită, cu întinderi morocănoase și pași lenți până la bucătărie și înapoi.

Ghemuire călduroasă sub plapumă cu plușul în brațe. „Nu, n-o să dorm, e duminică…”. Pleoapele se închid contrar comenzilor, filmul se lasă întrerupt și părul își face loc în pernă, greoi. Continue reading

 

Parodie

Mă simt mică. M-am micșorat c-un gest în minus și unul în plus,… dar nu pentru mine. M-a ghemuit nesiguranța inimii și hotărârea gândului. De a merge clișeic mai departe, de a-mi trăi prezentul pentru a-mi câștiga viitorul. Un joc în care teoria e întotdeauna mai puternică decât practica.

Mă cer sufletului întreagă azi… Ce suflet. Nu înțelege că dorința trebuie să se vrea posibilă, ca să se împlinească. Și plânge, dar niciodată la suprafață, pentru că nu știe să se apere altfel. Continue reading

 

Ploaia și Birdy

Plouă iar… „People help the people” e pe repeat pentru că sună grozav în sunet de picuri crud desființați de propriul lor întreg în contact cu umbrelele, cu oamenii, cu aleea din spatele blocului. Plouă încet, deloc deranjant, muzical… Iar cuvintele ce păreau moarte acum 15 minute au reînviat după numai 4 pagini din redescoperita „Ușa interzisă” a lui Liiceanu. Continue reading