În fiecare zi mai fac un pas. Dimineața îmi deschid ochii în oglindă. Sunt plini, dar este încă loc. Din pistruiul de pe pleoapă, lipsește zâmbetul tău. Ar fi mai verde sclipirea, dacă m-ai privi. Dar de ce ar fi drumul simplu, când poți să-mi testezi răbdarea în fir alb și tăcere-n care să mă regăsesc. Pe jumătate, cam simplă, cam naivă, dar cu o putere pe care nici eu nu o înțeleg, când există speranță. Să vii și să nu mai pleci din ochii mei.
În fiecare zi mai strâng puțin. Îmi cântăresc inima în câștig și pauze. Încă este loc. Din bătaia fără țintă, lipsește vocea ta. Ar fi mai vesel pulsul, dacă mi-ai vorbi. Dar de ce ar fi scurt drumul, când poți să te-ndepărtezi în gând strivit și-n întrebare, ca să mă trezesc. Un pic mai bătrână, cam insistentă, cu mâinile goale, dar niciodată mai sinceră ca atunci când îți spun. Să mai stai. Nu pentru vis, nu pentru speranță, ci pentru a-mpărți. Pentru că binele se adună și răul scade, când accepți inima întinsă.
În fiecare zi mai iubesc puțin. Îmi strâng și buzele, și cuvintele. Încă este loc. Din cuvântul nespus, lipsește sufletul tău. Ar fi mai calde literele, dacă ai crede. Dar de ce ar fi sigur drumul, când poți să uiți că sub sprânceana ta ai crescut un zâmbet în al tău. Strâmb la colțuri, cam timid, cam pueril, dar niciodată mai cald ca atunci când îți răspunde. Să mai fii. Și să nu pleci. Chiar dacă libertata îți ridică poveri de pe umeri, nu uită să-ți adune în spate o cruce. Aceea de a nu ști ce cauți când refuzi ceea ce ai. Un Dumnezeu în cer și un suflet în brațe. Nestins.
Respiră! Și ia-o de la capăt! Dar nu șterge suflete, când e prea mult. Ci adaugă din tine. Nu ai de unde ști cât de mult poate crește o inimă, când află pentru ce anume bate.
