Privește în tine. Nu e timp de stat pe gânduri. Se scurg orele cu durerea secundelor în care ne oprim pentru a nu știu câta oară în același loc. E frumos aici. E cald și frig, e zăpadă și soare. Nu e spațiu de îngrămădit gânduri negre unde ar fi nevoie numai de lumină.
Ascultă. În tăcerea minutelor, Dumnezeu bate. Ușile scârțâie, n-au fost deschise de mult. Odată deschise, însă, primesc înăuntru căldură, în simplitate și sinceritate pură. E ca atunci când simți că zâmbetul tău nu se pierde, ci crește în zâmbetul celuilalt. Fără jenă, fără retușuri, fără umbre. Perfect și cald.
Nu mai plânge. Nu pentru mâini de pământ. Suntem firavi. Ca o ață care stă prea mult în ploaie. Și se rupe când o atingi. Ceea ce simți că te zdrobește în sare pe obraji se poate vindeca în lumină și căldură. Să nu se dezlipească în lacrimi legăturile care nu știu să se mai strângă.
Iubește. Fără a mototoli viața într-o învălmășeală de gânduri. Iubirea e acum. Mare și atotcuprinzătoare. Gesturile lăsate pe mâine se uită în tumultul lucrurilor pe care nu le-am simțit la timp. De teamă. Zidește în tine. În ceilalți. Cu bucuria zâmbetului încărcat în ceilalți și dăruit fără cerințe.
E frumos aici. Chiar dacă loviturile sunt puternice, sub povara crucii. Iubirea e simplă iar sufletul crește dincolo de pământ, atunci când îl lași să simtă, rupându-i lanțurile de lut întărit, în atât de multă îndoială.
