Tag Archives: aripi

Aripi


Sufletele au,
Dintotdeauna,
Aripi.
De când s-au cuprins
În trupuri
Și s-au născut
Pe lume
Din câte două coincidențe
De suflete
Și multă iubire,
Aripile
S-au strâns.
Nu mai încăpeau
Sub masca de piele
Și efemer.

De atunci,
De la începuturi,
Oamenii își caută,
La nesfârșit,
Aripile,
Neștiind că le-au avut
Odată.

Sunt urma de cer
Pe care n-o putem dobândi
Până nu ne despărțim
De pământ.
Sunt absența
Pe care n-o înțelegem,
Dar pe care încercăm,
La nesfârșit,
Să o umplem,
Idealul trasat
De fiecare bucurie,
Speranța crescută
Din fiecare iubire
Care ne împlinește
Visul de a ne fi născut,
Nu numai din pământ,
Ci din lumină
Și zbor.

Când am deschis ochii
Pentru prima dată,
Dumnezeu
Ne-a confiscat aripile
Ca să avem încă un motiv
Să ne întoarcem
Acasă.

 

Arzând


Tu
Te joci pe marginea mea de lume.
Câteodată,
Întinzi povestea
Din care ne-am desprins iubirea
Mai mult pe partea mea
De pământ.
Câtă bucurie
În îmbrățișarea noastră
De luturi
Cu forme
Și mișcări mirate
De copii
Zâmbind.

Eu
Îmi întind mâinile reci
Pe obrajii tăi
Surprinși.
Câteodată,
Îndrăznesc,
Îmi deschid buzele în bezea
Și te cuprind.
Câtă lumină
În încâlcirea noastră
De suflete
Agățate de stele,
Arzând.

Noi
Ne chemăm îngerii
Pe pernă.
Câteodată,
Le simțim respirația
Direct în suflet.
Câtă minune
În întinderea de aripi
Care ne cuprinde
Somnul.

Câtă frumusețe
În zborul care ne sculptează
Nemurirea,
Iubind.

 

Rugă

Să nu uiți să vii.
Chiar dacă nu ne mai ridicăm ochii spre Tine, mai simțim în inimi fiorul așteptării. Suntem mici și puțini, dar cu inimile strigând a nemurire, stoarse de sens și de frumusețe. Așteptăm lumina care încălzește și zâmbetul de miez de noapte, în bucurie de înviere, de minune și de nevoie. Nevoia de Tine.

Să nu uiți să crești.
În privire, în suflet, în îmbrățișarea chipului plăpând, purtând greutatea pământului pe umeri. Noi… am plecat, ne-am întors spatele de multe ori, ne-am pierdut într-o mare de neputințe, care n-au dus nicăieri. Nicăieri fără Tine.

Să nu uiți să ne asculți.
Chiar dacă noi de multe ori numai cerem și nu mai mulțumim. Pentru soare, pentru dimineți cu miros de flori, pentru mâinile care încă mai pot să muncească. Și mai ales pentru iubire. Atât de multă iubire încât doare neifrescul nemulțumirii.

Să nu uiți să învii.
Chiar dacă e prea multă moarte pe trotuare. Din chipul tău în lumină să ne crești bucuria de a trăi într-o lume în care există sens, drum și fericire, dincolo de sufletele strivite, care încă învață să-și întindă aripile. Spre Tine.

Să nu uiți să ne iubești, Doamne! Așa, oameni, cum suntem!

 

Cu aripi

beautiful-best-colors-couple-Favim.com-2046456
E rece şi plouă
Şi e pauză
Între rândul numărul 1
Şi rândul numărul 2
Al sufletului meu,
Ca pauza dintre două
Cuvinte
Nespuse din grabă.

Şi totuşi
E cald şi zâmbet
Şi plin de ochii tăi
Când inimile bat
Pentru totdeauna
Împreună.

E teamă şi umbră
Şi e greu
Şi distanţele se măsoară
În detalii de nuanţă:
Un gând mai aproape,
Un gând mai departe,
Cu ecou spart
Între cuvinte.

Şi totuşi
E vis şi putere
Şi iubire care uneşte
Pauza dintre rândul numărul 1
Şi rândul numărul 2
Al sufletului meu.
Al tău.

Iar Dumnezeu
Ne-nalţă paşii
Cu aripi.

 

De ce?

fairy_wings_001_by_everlastinglace-d4m03wj
-Mami, de ce nu poate
Omul să zboare?

Pentru că
Dumnezeu,
Când l-a desenat
Din lut,
I-a așezat
O singură aripă.

De atunci,
De la începuturi,
Fiecare își caută
Cealaltă aripă:
Un suflet
Care să-i susțină
Zborul,
Iubind.

-Mami, dar eu
De ce nu-mi văd
Aripa?

– Pentru că cele mai frumoase
Lucruri
Sunt invizibile ochilor.
Se simt cu sufletul:
Când zâmbești
Aripa se înalță,
Când plângi,
Coboară.
Doar când iubești
Și sufletul crește
În alt suflet,
Aripile se unesc
Și se lipesc în zbor.

 

Mai bine

large
Iubite,
Fluturii albaștri mor,
În fiecare zi.
Se nasc,
Dau din aripi,
Entuziasmați de libertate
Și frumusețea luminii
Care crește.
Apoi, se sfârșesc
Pe o palmă
Întinsă,
Uimită de Dumnezeul
Din culoare și puf.

Nu aștepta
Să moară zborurile
Până vii.
Sunt greu de iubit
Sufletele fără speranță.
Le-au rămas cicatrici
Pe spate
Acolo unde,
Altădată,
Erau aripi.
Îngerii care cad
Nu știu
Să-și crească aripi
După ce se prăbușesc
Pe pământ.
Știi de câtă iubire
E nevoie
Ca să plutești
Din nou
Printre nori,
În lumină?

Iubite,
Fluturii albaștri mor.
Mai bine vino!

 

Permeabil

Știi cum mă împiedic? Cu privirea-n pământ, pe șiretul desfăcut; cu ochii-n piatră, deloc invizibilă; cu picioarele încordate de pericolul care „se poate să fie”. Așa am fost întodeauna. angelAștept problema, încâlceala ițelor desfăcute când trăiesc frumos, la fel cum aștept izbăvirea optimistă, din fiecare furtună. Știu că o sa cad, chiar dacă acum stau în picioare. Știu că o să plâng, chiar dacă acum râsul îmi tulbură finețea obrajilor în crispare necontrolată, știu că o să-mi strâng golul din buzunare, chiar dacă acum îmi permit ciocolata de seară.

Așa-s unii oameni. Aruncă buzduganul prea departe, în așteptare prea lungă, uitând de pașii mici pe care trebuie să-i facă pentru fiecare zâmbet, fiecare îmbrățișare, fiecare ciocolată. Cred că m-am născut cu un văl de vis în jurul inimii. De fiecare dată când bate, pereții permeabili se molipsesc de idealuri. Și, cu fiecare ideal, de cădere.

 

Zbor

tumblr_mbynsydqgK1rgjqsso1_500_large
Să nu tai
Niciodată
Aripile abia deschise
Pentru zbor.

Ochii ridicați
Spre cer
Nu-și pot lua avânt
Decât prin zâmbetul
Celui care îi privesc,
Iar
Un zâmbet
Absent
E suficient
Pentru a îndoi
Aripile
Aprinse
De frumusețea
Zborului.

 

Accidente

Mi-ai călcat pe aripi!
Le-am crescut frumos, albe,
Din tăcerea ta goală,
Și le-am croit cu înțelesuri…
Dar te-ai împiedicat stângaci
În drumul spre mine,
Sugrumându-le zborul.
Mi-ai călcat pe aripi, copilule! Continue reading