Tăcut dimineața, cu părul aiurea și ochii profund albaștri, obosiți, scobind în obraji zâmbete ridate fin, fără umbră.
Cu vocea subțire, cântând greșit o melodie pe care n-o cunosc. Cu mâinile calde, care nu îmbrățișează decât când simt total. Sincer, cu lovituri mici, care dor în adevăruri pe care nu vreau mereu să le văd.
Cu zâmbet fin, ironic nuanțat în tăiș amuzat. Stresat, ca o dimineață de luni la muncă, știind că aici e doar începutul.
Frumos ca nimeni altul. Ținând în suflet multe cuvinte pe care nu știe sau nu vrea să le spună, dar care se citesc în ochi, când iubește. Cu sufletul mare. Numai pentru cei care merită.
Certându-mă simplu, în două cuvinte. Și apoi alintându-mi amarul. Mângâind.
Așa cum ești. Uman și simplu. Lovit și întreg. Bun. Al meu. N-aș renunța la tine niciodată.
