Tag Archives: asteptare

Alfabet


Arzând, ți-am scris în tăcere și
Binele meu ți-a tăiat jumătatea,
Când ai uitat să mă privești… Continue reading

 

Vinerea casantă

Vineri. M-aș fi pregătit pentru liniștea pierdută în casca din ureche. Mi-aș fi pecetluit buzele cu chef de weekend și ceai de mușețel în lupta unei răceli târzii… ca ora inimii mele..

Aș fi respirat aer de caisă. Atât. Și-aș fi ascultat cum curge din clape muzica direct în suflet, la nesfârșit. Dar e gălăgie în mine. Urlă cineva a inutilitate și a zi comună. Și mor neuroni în proces, la fel de inutil. Continue reading

 

Ploaie în doi


Plouă indecis,
Fără rimă,
Ca poezia pe care ți-am scris-o
Fără versuri
Și ți-am înfipt-o în inimă,
Forțat,
Ca să mă auzi… Continue reading

 

Veghe

Stare de veghe… Mi se perindă în parfum de iasomie prin fața ochilor, mă ademenește, îmi trezește simțurile. O cuprind și îi slujesc, fidel, cu accent pe fiecare virgulă, pentru că punctele nu mi-au plăcut niciodată…

Îi caut momentele: sunt mai multe așteptări decât trecuturi, și asta o întregește frumos și subtil, ca vârfurile unor linii curbe care unesc un cerc. Încă puțin până la perfect…

Îi admir răbdarea, clasică… S-a lepădat de ticul nervos al degetelor pe birou, repetat, așa cum a învățat-o odată un copil: ca un val… Așteaptă și caută, fidel, mirosind urme și adunând semne, ca-n basmele cu încercări și tărâmuri. Știe oricum că își are undeva capătul drumului, așa că alunecă în pași fermi în propria poveste. Hotărât… Continue reading

 

N-am…

N-am… Pentru că nu știu să dau timp oamenilor să fie, să ajungă, să mi se prindă pe sub piele și să mă încânte. Încerc să-i citesc, simplificând totul la o idee și nu există garanție în afara mea, că ar fi pertinentă sau zidită pe cărămizi reale. Și știu că nu e bine și că n-am, dar sunt atâtea lucruri pe lume care par să merite de la prima privire, încât timpul nu mi se mai supune pentru celelalte…

Și nu, nu-mi place disponibilitatea totală, previzibilul… Pentru că fărâma de mister trebuie să fie ingredient în toate poveștile frumoase ca să aibă farmec. Nu-mi place să deschid o carte și să-i văd toate literele, să le citesc egal și plat, liniar, comun. Continue reading

 

Jurnalul unei fete greu de mulțumit – 1932-1947 (Jeni Acterian)

Există cărți pe care le citești dar în care ți-e greu să te regăsești. Le privești absent, pagină cu pagină, și nu înțelegi frământarea, inutilitatea tristeții, descurajarea gândurilor, tulburarea echivocă.

Cu sau fără motiv, Jeni își transformă viața în analiză, o extinde în comparație, fără a ieși din propria dramă, și găsește în orice moment al vieții motiv de tristețe. Pentru că oamenii sunt mediocri, zilele prea scurte, cărțile dezamăgesc în marea lor majoritate prin stil, iubirile mor sau tulbură axa vieții iremediabil, fără putere de recompunere, de echilibru, pentru că orice are în sine ipoteza eșecului. Așa trăiește Jeni… Își construiește viața din cărți și uită să trăiască, își dă seama că simplitatea, în definitiv, este cea care aduce mulțumire sufletească (gesturile calde, naturale, prieteniile, oamenii de la care poți învăța infinit, indiferent de originea lor sau nivelul de gândire, iubirea) dar nu reușește să învingă în lupta cu propria ființă, aproape iremediabil setată pe absolutul cunoașterii, spre care aspiră, și pe analiza excesivă a vieții în care trăiește.

Din paginile ei de jurnal, pe care și le destinează sieși, fără intenții de publicare, se desprind maxime. Cuvintele ei compun învățăminte fără țintă, analize cu iz de concluzii. Jeni își descrie viața fără să-și găsească un punct de echilibru, concluzionează, dar nu dă soluții clare. Pentru că nu știe să privească în afara propriei vieți, știe doar să trăiască… o dramă:
Fragmente:

  • Dostoievski are geniul de a te face să crezi că ideile pe care le împroașcă scrisul său țâșnesc din tine.
  • Mă-ntrebi: de unde vine timiditatea? –O! S-ar putea răspunde: dintr-un exces de gândire.
  • E o ciudată fericire în asta. Să ai un colț de sine inaccesibil. Un colț pe care nimeni nu-l cunoaște. Un colț în care ideile sunt limpezi. Un colț în care gândirea mea dănțuie extravagantă și fantastică. Un colț în care uneori poți plânge singură atunci când toată lumea o vede pe Jenny râzând.
  • Fac filozofie stupidă, de altfel ca orice filozofie. Nu. Nu există decât un lucru care nu e stupid. E Dumnezeu. Și pe Dumnezeu nu-l cunoaștem. Iată ironia soartei.
  • Și în timpul acesta nu mă gândesc la nimic, la nimic în timp continuu.
  • Există în această întreagă lume doi ochi negri, profunzi și oblici. Nu sunt decât doi. Ce ciudat! Sunt alți ochi mai frumoși, mai negri, mai profunzi. Dar toți aceștia nu mă privesc. Eu vreau să-mi scufund ochii în singurii ochi negri pe care-i iubesc. Și ochii aceștia nu sunt la capătul lumii. Ei sunt în același oraș în care mă aflu și eu. Nimic nu ne separă. Nimic și totul.

Continue reading

 

Teama așteptare

Teama… îți umbrește visele și îți construiește ziduri în fața dorințelor, îți izolează gândul în tăcere, una care țipă neputincios pe dinăuntru, îți consumă timpul construind drumul spre înapoi mai mult decât spre înainte și îți face din viitor un trecut uzat, spre care revii fără idee, instinctual. Pentru că, până la urmă, trecutul are siguranța faptului consumat…

Rece, cu tremur emotiv resimțit în ceafă, teama te blochează în așteptare… Paradoxal dorinței de a zice sau face ceva, aștepți, dar îți dorești rezultatul luptei, deși efortul tău unic e așteptarea… Continue reading

 

Viața pe un peron

Pentru că unele cărți vorbesc despre tine așa cum tu nu știi…

Uneori te uită pe margine, pentru ca apoi să te cheme din nou în joc. Te regăsesc în așteptare sau în luptă, înghesuindu-te într-un tren în care credeai că nu ai loc, sau pe un peron în căutarea unui tren care nu mai vine.

Viața pe un peron” (Octavian Paler) în frânturi:

• Modul în care un om își acceptă destinul este mai important decât însuși destinul său. (Wilhelm von Humboldt).
• Am și un decalog aici:
Prima poruncă: Să aștepți oricât.
A doua poruncă: Să aștepți orice.
A treia poruncă: Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața.
A șasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A șaptea poruncă: Nu pune în aceeași oală și rugăciunea și pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăznește să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu căuta să recunoști că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvintează ocazia de a-ți aparține în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuiește că ești egoist.
A zecea poruncă: Amintește-ți că paradisul a fost, aproape sigur, o grotă.
• Noi suntem ca un cântec, nu credeți? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârșit spre început. Trebuie să-l cânți totdeauna îndreptându-te spre sfârșit. Pe parcurs, în timp ce cânți încă și muzica te îmbată, îți dai seama că sfârșitul se apropie totuși, oricât l-ai amâna. Încerci să lungești puțin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârșitul. Te încăpățânezi să nu recunoști o evidență. Că orice cântec are sfârșit. Oricât de frumoasă e o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere.
• Înțelegeți, aceasta a devenit pasiunea mea sau, dacă vreți, nebunia mea. Să smulg măștile de sticlă. Te uiți și nu le vezi. Mângâi fața unei femei și nu simți masca asta de sticlă.

Continue reading

 

Verbal, nonverbal, paraverbal. Limită şi infinit.

Poate nu ştiai cât de puţin contează cuvintele… Nu mă înţelege greşit, nu pledez nici pentru tăcere, de atâtea ori plină de informaţie, nici pentru scăderea numărului de cuvinte, pentru că ar fi absurd să anulez una dintre caracteristicile care trădează unicitatea omului ca fiinţă. Dar cuvintele în sine, alăturarea de litere în formularea unui sens care oricum este privit diferit de fiecare dintre noi, chiar dacă similar prin convenţie, nu contează procentual decât 7 % în tot scenariul pe care îl impune comunicarea orală.

Cuvintele, multe sau puţine, cizelate sau în formă “brută”, reprezintă atât de puţin din ceea ce eşti… Îţi imaginai că tăcerea poate fi mai plină de informaţii decât înlănţuirea asta atât de aleatorie de litere, care pentru tine înseamnă ceva? “Tăcerea” limbajului non-verbal, a gesturilor care trădează, a mimicii atât de complexe, a mişcărilor, toate fac parte din tine mai mult decât cuvintele bine alese, interpretabile. Limbajul corpului tău este atât de amplu şi atât de sincer, încât foarte puţini pot să-l stăpânească suficient încât să nu transmită realitatea gândurilor. Continue reading