Dimineaţa
Se-aleg zâmbetele
Pe culori:
Cele de cafea
Se gustă întâi-
Sunt amare şi dulci,
Ca somnul desprins
Din alarmă.
Apoi se miroase
Zâmbetul de ploaie-
Dulce şi rece
Ca fiorul unei îmbrăţişări
Aşteptate.
Mai târziu,
Când ochii se deschid
În monitoare,
Şi inimile se odihnesc
La căldură,
Se îmbrăţişează
Zâmbetele diverse:
Străine sau calde,
Timide, apropiate,
Formale, deschide,
Teatrale,
Perfecte.
Şi ziua trece
Zâmbind,
Pe baricade.
Mi-am îngropat auzul în muzică, profund… Dimineața mi-a cântat primăveri, lent, cu accent pe fluturi. I-am răspuns cu un zâmbet, ăla păstrat pentru weekend, ca pătrățica finală de ciocolată, ascunsă în dulap pentru zile negre…
Mă simt răsfățată azi, îngropată în puloverul cu mâneci pefect de lungi al colegei de peste „gard” (pentru că e răcoare, deși „Viorel” își încearcă puterile în raze și căldură prin fereastra închisă) și cu muzica în suflet, una lipicioasă, atât de potrivită somnolenței de dimineață și sentimentului că, da, te afli în locul potrivit (unde, matematic, aprecierea locului este direct proporțională cu frumusețea oamenilor care îl compun). Sunetele se lipesc în mișcarea buzelor până acum adormite, în șoaptă, iar scaunul se mișcă dansant, balansat, albastru!
Continue reading
Târâit de picioare pe culoarul de birouri… Le recunosc după ritm și inegalitatea pașilor. Ochi mici, obosiți, cu gene pleoștite de somn, păr răvășit de perne, pe alocuri îndreptat cu placa, pentru că suntem fete.
Ceai, cereale, cafea în jurul mesei rotunde din bucătărie. Povestea „lățuștei” repetată în fraze cheie și final. Esențialul stă în mimică și ton. De neprețuit.
Call. Două ore? Îmi pun cheful în cui din primele cinci minute, deși Jose Antonio (fără glumă) prezintă cu accent latin slide-uri într-o englezească stridentă. Fiecare frază se termină într-un soi de mirare-întrebare, un tic deloc comun, cu efect binemeritat: îhm? (în sens de: înțelegeți?). Informația decade în favoarea ticurilor și accentului, pe care mă concentrez, fără nicio șansă acordată conținutului. 
A doua oră ne regăsește, surprinzător, într-un joc de roluri, deși nimeni nu se așteaptă. Îmi dau bună ziua cu cele patru victime rătăcind în căsuța trei și râdem, pentru că toți vor să observe, nimeni să vorbească… Jocul „client-vizitator”, în care îmi joc rolul fără să gândesc, se termină cu brio, într-un final virtual de ținut minte, paralelă începutului promițător: „Can I bring you a cup of coffee, some tea?” -> „I hope you’ve enjoyed your tea” -> “Yeah, it was delightful”. Râdem, pentru că ne pricepem la asta…
Dor de pufuleți cu multă sare și de ciocolată amară cu vișine. Zgomot de mărunți căzuți prin geantă, adunarea comorii și drumul spre Mega la pas. Ne plângem că e „friguț” afară și râdem. Pentru că nu ne ajută cuvintele să spunem ce vrem de fapt… Nu-mi înțelege nimeni ironia cu „mustața” așa că râd de una singură. Știu oricum că o să le molipsesc.
Triumful pufuleților ronțăiți cu patos cu mâna pe mouse și telefonul la ureche. Ciocolata își cheamă degustătoarele: fiecare cu vișina ei. Și ne amintim că „sharing is caring” (sharing your dekstop nu intră în aceeași categorie).
Bancuri cu blonde răsar peste birouri. Vi-l spun (cu intonație virtuală) ca mesaj de noapte bună, pentru că seara mă cheamă în cântec de orgă și vocalize ascuțite:
„O blondă către altă blondă: „- Fată, mi-am făcut încă o gaură în ureche/ – Și, acum auzi mai bine?”
Și plec… O seară cu lună!
