Tag Archives: bucurie

Dragostea în vremea pandemiei


Noapte albă,
Cu zâmbet de rai,
Printre picături de somn,
Cu miros de copil,
O cafea caldă,
Pentru care ți-ai amintit,
În sfârșit,
Să cumperi lapte,
Un cărucior
Cu roata-n pană,
Pe care-l plimbi,
Oricum,
Prin toate colțurile verzi
Din oraș,
O îmbrățișare
Cât o mie,
Dulce,
Cu pumnul strâns
În jurul degetului tău
Arătător,
Un plânset scurt,
De foame,
De plictiseală,
Dar, cel mai mult,
De dor,
O zi obișnuită
În care nu mai iei timpul
La rost,
Pentru că nu mai contează
Decât dragostea
Din fiecare moment
Și nu există moment
Nepotrivit
Pentru dragoste,
Un zâmbet perfect
Cu ochi cenușii
Și bujori aprinși
De bucuria
De a te avea
Atât de aproape
Încât îți simte
Bătaia inimii
Sub pleoape.

Dragostea
În vremea pandemiei
Așa cum
N-a simțit-o
Nimeni
Niciodată
Doar pentru că e
A ta!

 

Copilărie


O pătură roz,
Ștearsă de ani
Și soare,
Întinsă perfect
Peste iarbă
Și păpădii,
Un radio
Cu antenă
Alergând
După semnal,
Pentru că e iar
Maroon 5
Și iubirea lui
Pe bandă,
Un tricou
Portocaliu
Înverzit de joacă,
Un oracol deschis
Pe pagina parfumată
A prietenei
Preferate,
Un lănțișor
Despărțit
În jumătate
De inimă,
O cutie muzicală
Cu o balerină
Ușor stricată
Când
Dansează,
O masă mică,
Neagră,
Întinsă la soare
Ca suport
De magazin
Care vinde visuri
Pe pahare cu sifon
Și praf de portocale,
O pereche de șlapi
Prinși cu elastic
La degetul mare,
Mult praf
Pe degete
Ținute la soare,
Un cartof copt
Sub 2 cărămizi
Și niște crengi
Cam crude,
Un pârâu plin
De broaște mici,
Cu burta
Albă,
Flori rotunde
Împletite în coronițe
Și ciuperci albe
Ieșite la soare
De sub stână,
O ciulama caldă
Cum n-am mai mâncat
Vreodată,
Un el zâmbind
Pe furiș,
De după gard,
A „bună dimineața”
Și-un stomac
Plin de fluturi
Noi,
Un Dumnezeu bun
Și cald
Care lasă joaca
Să bântuie
În drum,
Fără ploaie,
Până-n miez de noapte.

O copilărie
Așa cum
Niciodată
N-a mai fost
Și nici
Nu va mai fi.

 

Copilandri


O pâine caldă
Ruptă la colț,
Că e numai bun de ronțăit
Pe bicicletă,
În drum spre bunica,
O poală plină
Cu mere încă verzi,
Dar furate cu nerăbdare
De la vecinul
Care se preface
Că nu vede,
Un șotron strâmb
Desenat cu o bucată roasă
De calambur,
Picioare desculț
Săltând coarda
În drumul mare,
Cu pistrui de praf
Pe degete,
Un râset prelung
Hrănit la Popa Prostu’
Pe pătura roz,
În fața casei,
Cu pedepse crude
Și priviri pe furiș
La părul lui
Perfect desenat cu gel,
Și la ochii lui
Negri,
Un tricou portocaliu,
Murdar și vinovat
De cireșe,
Un hamac tolănit,
Între perii din livadă,
Albastru și
Chinuit
De prea mult avânt,
O foame cruntă
Hrănită cu orez cu lapte
Și cu multă vanilie,
În pauza de ascunsa,
O rugăciune sinceră
Cu genunchii plecați
Pe pernă
Și o cruce mare
Desenată perfect
Pe tot culcușul,
În frică de întuneric
Și demonii de sub pat,
O bolboroseală amuzată,
Dar melodică,
De melodii cu Britney,
Fără sens în engleză,
Pentru că oricum nu știi
Cuvintele,
O seară de groază
La povești
Pe întuneric
Și-un somn neînceput
Până dimineață,
De teamă
Că umbrele de la geam
Se vor apropia
Deodată,
O bătaie cu apă
Pe uliță,
Un zâmbet sincer,
O îmbrățișare caldă,
Un bronz aprins
Cu dungi de tricou,
De la atâta alergat,
În soare,
O iubire fără sfârșit,
Care povesteșe
Despre joacă,
Despre suflet,
Despre cer,
Despre nebunie
Sinceră,
Despre “tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Despre copilărie.

 

Să scriem istorie

România oamenilor frumoşi îşi luptă drumul pe baricade, cu inima lărgită de aşteptare şi „Colectiv”. Nu luptă pentru glorie, ci pentru bunătate şi bun simţ, pentru dreptatea gândului bun şi a justiţiei pierdute. Luptă pentru cafeaua şi cornurile împărţite medicilor de suflete mari, fără pretenţie de arginţi, pentru bucuria copiilor crescuţi cu visurile drepte şi oportunitate. lumanari-colectiv-11

Sunt mândră de mobilizarea sufletelor adunate-n stradă, de mucenicia eroilor care şi-au amorţit durerea pentru a salva alte vieţi, de mâinile pregătite ale medicilor, de lumânările aprinse şi de rugăciune.

Ceea ce doare, însă, e blamarea fără rădăcini, scormonirea în pământ pentru a căuta un „ceilalţi” în vină nejustificată, piatra aruncată în ograda vecinului, minţindu-ne că există o cauză bună în gest. În momente de revoltă, se disting uşor iubirile de uri, binele de rău, paşii făcuţi în direcţia greşită. Comunitatea adunată-n stradă e sufletul tânăr al României care nu mai are răbdare, nu e înjurătura aruncată-n vânt, palma dată obrajilor care nu îşi găsesc locul în discuţie.

Tragedia din „Colectiv” e, în sine, o revoltă. Pentru că a pierde un suflet înainte de vreme, chiar dacă pentru cer, înseamnă să te lupţi cu tine însuţi pentru a accepta schimbarea, absenţa, iubirea fără formă de pământ. E nevoie de mai multă iubire în curajul nou-născut al României, pentru ca cei care au pierdut, să găsească în jur alinare. V-o spune cineva care a pierdut, în conştienţa gândului că ceea ce pierzi uneori e definitiv.

Să lăsăm blamul deoparte şi să ne bucurăm de victoriile sufletelor din stradă care înţeleg că îngrădirea sub un sistem încă găurit de interese înseamnă a ne îngropa firescul obiectivelor şi visul în pământ.

Să lăsăm preoţii să se roage, chiar dacă nu în văzul lumii, fără să cerem judecată acolo unde nu cunoaştem conţinuturi în afara banilor care se cer sau nu cu icoana. Să nu ne angajam într-o vânătoare de suflete, acuzând dincolo de substanţa lucrurilor care ar trebui să ne apropie de cer. Crescută fiind în biserică, cu ceaslovul în mână şi partiturile la activ, vă spun că binele sufletelor din spatele reverendelor nu se va vedea în ecrane, şi nici genunchiul plecat, chiar dacă nu în faţa clubului. Există oameni care nu merită noroiul și nici obrazul întors.

Revolta nu e închegată în statistici şi număr de spitale şi biserici; e pentru schimbarea celor care decid ca binele să fie împărţit corect, fără marjă de eroare prea evidentă la niveluri înalte.

„Asasinii” sunt cei care ne ţin sufletele-n cuşti conştient, cu promisiuni de mai bine care nu vine niciodată, ci rămân în stare de proiect.

Ne cerem schimbarea, cu inima sus. Avem forța anilor din spate, înveliți în promisiuni de staniol, fără țintă.

Vino, Românie frumoasă cu bogăție-n pământuri, și adu-ne bucuria pierdută în generații de așteptare.

Să scriem istorie!

 

Muncitorească

blogging
Oboseală.
Se lipesc pleoapele
De obraji
Cu genele strâmte,
Mulțumind:
Ce bine că-i trudă
Și cald,
Și oboseală dulce
Peste nevoia de a face
Posibilă
Viața
Muncind.

Durere.
Se strâng oasele
De firescuri
Cu ochii crescând
În ecrane:
Ce bine că-i zi
Și putere,
Și noapte meritată
Peste nevoia de a fi
Om
Și suflet
Muncind,
Trăind,
Murind.

 

Reflex(ii)

fear-eye
Ne-a intrat în reflex
Teama de bucurie.
Dulcele zgârie
Când e prea dulce.
Ne îndrăgostim de ploi
Dar ne sperie furtunile.
Îmbrățișările încarcă,
Dar dacă ajung
Să sugrume?
Privirile luminează,
Dar le întrerupem,
Ca să nu ardă
Mai mult decât aerul
Dintre noi.

Ne-a intrat în suflet
Obișnuința durerii
În expectativă.
Ne bucură mai mult
Gândul
Că vom trăi o poveste,
Decât întâmplarea
De a trăi prezent
Iubiri care zguduie
În minune.

Și dacă,
Totuși,
Soarele nu se îneacă
În ploi
Decât când renunțăm
Să mai trăim
Bucuria de a fi
Și ne temem
Că, oricum,
Ne vom lovi
De prima piatră
Înfiptă-n capătul
Unei bucurii revelatoare?

 

Bucură-te

e6d897b22abde70f0e78275f2b51bcd8
Bucură-te că e cald.
E rece peste copaci,
Rece peste uși,
Rece pe coridoare
Și pe podeaua în mochetă
De praf.
Tu bucură-te că e cald
În suflet.

Bucură-te că e plin.
E gol pe strada
Orelor târzii,
Gol buzunarul
Salariilor stoarse,
Gol în mâinile
Întinse.
Tu bucură-te că e plin
În suflet.

Bucură-te că e poezie.
E rece pe copaci,
Gol pe stradă,
Pauză între oameni
Care nu se mai cunosc.
Dar e iubire
Între câte două suflete
Care nu uită
Că nu există viață
Fără lumină.
Tu bucură-te că e poezie
În suflet.

Când iubești.

 

Oare

3731456846_tumblr_l0smh3xrrp1qad02ro1_500_xlarge
Bucură-te, inimă,
De rai.

Dacă iubirea ne leagă
De cer
Oare câtă bucurie
Se scurge-n lumină
Sub ochii lui Dumnezeu
În fiecare moment
Fără de sfârșit?

Câtă iubire
Explodează-n suflete,
Fără să mai existe teama
Umană
De a nu te împiedica
De prea multă fericire
Într-o mână de pământ?

 

Munți

tumblr_lat1jp1ys21qd4vtuo1_500_large
Problema e că
Ridicăm munții,
Nu inima,
În căutarea fericirii.
Ne baricadăm
Pentru lupte
Mult mai mari
Decât am putea duce,
Convinși
Că numai așa
Vom putea salva
Prințesa din turn.

Când,
Fericirea e un parcurs,
Nu o țintă.
E mâna-n mână
În mers încet,
Sărutul pe frunte,
Îmbrățișarea strânsă,
Dorul scurs într-o floare
Cu miros de iubire,
Primul cuvânt
Al unui copil care învață
Să simtă,
Lumina soarelui
Prin perdea,
Lingurița de ciocolată
Împărțită frățește,
Lupta cu săbiile
De plastic,
Râsul plin
Într-o cameră strâmtă,
Un cuvânt
Desenat tandru
Lângă o cafea pregătită
Pe furiș.

Fericirea e simplă.

Problema e că
Ne credem Dumnezei
Și ne zidim
Singuri
Munți de urcat
Înaintea bucuriei
De a fi
Și a iubi.
Prezent.

 

Bucurie

tumblr_nbbuw2YXvm1sfku6po1_500
E-atâta bucurie
Între mine
Și tine.
Se-ntinde-n pagini,
De sus până jos,
Se distribuie
Pe la uși,
Se amestecă
În profiluri,
Din fotografii revelatoare
Și-n comunicări
Xeroxate.

Hai să renunțăm
La „între”,
La „poate”
Și la neputința
Paginilor-n zâmbet.
Fii tu
Ce nu se poate
Spune-n pagină
Și poză.
La mulți ani,
Bucuria
Mea.