Tag Archives: bucurie

Paști Luminoase

Azi să vorbim mai puțin și să simțim mai mult… Paști luminoase, cu bucurii și oameni frumoși în jur!

Să vă fie cerul senin!

 

Pe-un lemn


Doliu.
În soare sunt umbre ca-n lacrimi
În munți pâlpâie vântul
a jale,
Iar Omul se lasă-n durere
Pe-un lemn
Pe-un mormânt…

Bucurie.
Miroase a pască și-a trudă
Prescurile cresc din făină
a veste,
Bătrâna-n urechi obosite
Când taie din coca-nspumată
Își numără cald din mătănii
Pe-un deget
În gând…

Jale.
Se aude un cântec de seară
În voci desenate pe genuri
a suflet.
Pe fustele negre de vină
Își curg lumânări din durere
Iar fețele prinse-n baticuri
Își culcă privirea-n pământ
Cu lacrimi
Arzând…

Revedere.
În grai suferind de Moldovă
Obrajii își vând amintirea
A drag.
Un scaun își prinde copilul
Și-i leagănă-n doruri cuvântul
În inimi
Zidind.

Cruce.
Un Om îi cuprinde povara
În lemn lăcrimând a durere,
Divin.
Din trupuri coboară-n uitare
Și bine, și suflet, și pace, și gând…
Rămân dezgoliți de iubire
„Umanii” bolnavi de Cuvânt,
Etern
Răstignind.

Acasă.
Din ochi curg răsărit și apusuri
Iar postul se pierde-n arome
Învins.
O pace se plimbă-n neștire
Prin suflete calm presărând
Vestind din mormânt înviere
Iubire
Vestind…

http://www.youtube.com/watch?v=pBicM3mOX14&list=PL8FB91151AD4201D7&feature=mh_lolz

 

Jurnalul unei fete greu de mulțumit – 1932-1947 (Jeni Acterian)

Există cărți pe care le citești dar în care ți-e greu să te regăsești. Le privești absent, pagină cu pagină, și nu înțelegi frământarea, inutilitatea tristeții, descurajarea gândurilor, tulburarea echivocă.

Cu sau fără motiv, Jeni își transformă viața în analiză, o extinde în comparație, fără a ieși din propria dramă, și găsește în orice moment al vieții motiv de tristețe. Pentru că oamenii sunt mediocri, zilele prea scurte, cărțile dezamăgesc în marea lor majoritate prin stil, iubirile mor sau tulbură axa vieții iremediabil, fără putere de recompunere, de echilibru, pentru că orice are în sine ipoteza eșecului. Așa trăiește Jeni… Își construiește viața din cărți și uită să trăiască, își dă seama că simplitatea, în definitiv, este cea care aduce mulțumire sufletească (gesturile calde, naturale, prieteniile, oamenii de la care poți învăța infinit, indiferent de originea lor sau nivelul de gândire, iubirea) dar nu reușește să învingă în lupta cu propria ființă, aproape iremediabil setată pe absolutul cunoașterii, spre care aspiră, și pe analiza excesivă a vieții în care trăiește.

Din paginile ei de jurnal, pe care și le destinează sieși, fără intenții de publicare, se desprind maxime. Cuvintele ei compun învățăminte fără țintă, analize cu iz de concluzii. Jeni își descrie viața fără să-și găsească un punct de echilibru, concluzionează, dar nu dă soluții clare. Pentru că nu știe să privească în afara propriei vieți, știe doar să trăiască… o dramă:
Fragmente:

  • Dostoievski are geniul de a te face să crezi că ideile pe care le împroașcă scrisul său țâșnesc din tine.
  • Mă-ntrebi: de unde vine timiditatea? –O! S-ar putea răspunde: dintr-un exces de gândire.
  • E o ciudată fericire în asta. Să ai un colț de sine inaccesibil. Un colț pe care nimeni nu-l cunoaște. Un colț în care ideile sunt limpezi. Un colț în care gândirea mea dănțuie extravagantă și fantastică. Un colț în care uneori poți plânge singură atunci când toată lumea o vede pe Jenny râzând.
  • Fac filozofie stupidă, de altfel ca orice filozofie. Nu. Nu există decât un lucru care nu e stupid. E Dumnezeu. Și pe Dumnezeu nu-l cunoaștem. Iată ironia soartei.
  • Și în timpul acesta nu mă gândesc la nimic, la nimic în timp continuu.
  • Există în această întreagă lume doi ochi negri, profunzi și oblici. Nu sunt decât doi. Ce ciudat! Sunt alți ochi mai frumoși, mai negri, mai profunzi. Dar toți aceștia nu mă privesc. Eu vreau să-mi scufund ochii în singurii ochi negri pe care-i iubesc. Și ochii aceștia nu sunt la capătul lumii. Ei sunt în același oraș în care mă aflu și eu. Nimic nu ne separă. Nimic și totul.

Continue reading

 

„Plin” de primăvară

Mi-am scos bateriile și le-am așezat tandru la soare, pe pervazul geamului deschis… fără jenă, pentru că frigul, ars crunt de jocul primăverii, și-a făcut bagajul cu ultimele forțe și ne-a întors spatele, bosumflat… Îmi spunea tata odată că bateriile de la radioul mic, cu antenă ruptă în două, pe care-l târâiam după mine, lângă cartea – lipitoare și pătura roz cu dungi albe, se încarcă la soare. L-am crezut… Cu grijă, mi-am detașat bateriile de suflet și le-am uitat în soare, până s-au decolorat un pic… Dar nu-mi pasă. Culori vor prinde din nou, cu prima bucurie…

Mi-am mutat căsuța în parcuri. Le-am colindat zăpezile târzii și mi-am îngropat cizmulițele în iarna resuscitată în urme slabe, dar încă albe… Continue reading

 

Lucruri simple

Schimonoseli haioase în loc de salut, gesturi voit-pițiponcești, pentru că „e la modă”, ciocolata din cutia galbenă, amestecată cu veșnica linguriță de plastic, cuvinte adormite și stâlcite în joc de copii.

Rochiță cu dungi colorate, ironie comună deși… „nu” e frig afară, unghii bleu cu floricele și inel… vintage. Cu diseară în companie plăcută și veselă în gând. Continue reading

 

Parodie

Mă simt mică. M-am micșorat c-un gest în minus și unul în plus,… dar nu pentru mine. M-a ghemuit nesiguranța inimii și hotărârea gândului. De a merge clișeic mai departe, de a-mi trăi prezentul pentru a-mi câștiga viitorul. Un joc în care teoria e întotdeauna mai puternică decât practica.

Mă cer sufletului întreagă azi… Ce suflet. Nu înțelege că dorința trebuie să se vrea posibilă, ca să se împlinească. Și plânge, dar niciodată la suprafață, pentru că nu știe să se apere altfel. Continue reading

 

Dialog cu tristeţea

– Bună… Ne vedem din nou, deşi nu te aşteptam…

– Nu îmi place când mă saluţi. Salutul poartă în sine aluzia optimismului…

– Cum vrei să încep o conversaţie cu tine altfel decât salutându-te, după atâta vreme în care ne simţeam aproape, dar nu ne vorbeam?

– Tu nu m-ai vrut niciodată de fapt… M-ai exilat clişeic, m-ai convins că nu am loc în tine, în sinele tău în care bucuria şi-a făcut loc neinvitată, musafir nepoliticos şi sufocant, exploziv şi atât de comun, de suprafaţă.

– Întotdeauna mi-ai săpat bucuria! Nu ţi-ai dorit niciodată argumentele ei, vioiciunea puerilă şi frumuseţea zâmbetului. Darul tău a fost pentru mine întotdeauna o lacrimă, iar pentru bucuria mea, de altfel parte din mine, un motiv, o umbră, o pată.

– Cum poţi să fii atât de ignorantă? Ţi-a intrat bucuria prin ochi în suflet, te-a agăţat atât de uşor încât m-am simţit nevoită să te salvez de la o viaţă de ignoranţă. Tu trebuie să cauţi şi să vezi în jur realitatea. Unde vezi tu motiv de bucurie?

– Unde?… Tu chiar nu simţi? Cum să nu te bucuri de frumuseţe, de oameni, de idei, de noutate, de cărţi şi zâmbete, de răsărit, de culori, de suflete, de copilărie? Cum poţi să vezi numai prin tine, atât de limitat, de izolat, de… umbră? Continue reading

 

Dragi!

El este M, cum i-a fost scris în frunte şi-n destin. Trăieşte viaţă de “om” alintat: nu i se refuză mâncarea bună pentru că ştie să toarcă frumos în timp ce mănâncă şi nici îmbrăţişările, pentru că sunt pufoase. Îi place aroma de cafea şi îşi cere de fiecare dată locul în braţe când încerci să savurezi liniştit momentul pe colţarul din bucătărie, cu picioarele relaxat întinse până pe perete (unde varul e puţin şters, ce-i drept, dar… nu se uită nimeni).

Când nu-i dai miaună. Se uită verde la tine, cu mustăţile întinse, până îi dai. După ce-şi termină masa de dimineaţă, prânz şi seară în acelaşi timp, uită că i-ai dat şi ritualul începe din nou, pentru că merge.

Continue reading

 

Ploaia și Birdy

Plouă iar… „People help the people” e pe repeat pentru că sună grozav în sunet de picuri crud desființați de propriul lor întreg în contact cu umbrelele, cu oamenii, cu aleea din spatele blocului. Plouă încet, deloc deranjant, muzical… Iar cuvintele ce păreau moarte acum 15 minute au reînviat după numai 4 pagini din redescoperita „Ușa interzisă” a lui Liiceanu. Continue reading

 

Mâine anul se-nnoieşte

Cu pluguşorul încâlcit între degete şi cu anul nou mai bun încărcat în desaga dorinţelor, mă pregătesc timid să vă urez de bine.

Nu mă lasă inima să ridic paharul fără să vă închin de sănătate: să vă fie anul an fără povară şi să-nfloriţi în suflete copii. Din bucuria voastră să dăruiţi mereu celor din jur, pentru că dăruită, creşte în suflet şi se înmulţeşte.

Încercările să vă fie înţelepciune spre împlinire şi spre bucuria aprecierii a ceea ce aveţi şi a ceea ce puteţi dobândi. Continue reading