Londra e o întâmplare niciodată nefericită, un amalgam de trăiri închise-n piatră veche și lumini de seară, un dor uitat în cer roșu, stingând zile. În plimbare, fiecare stradă are vocea ei; zgomotoasă, stridentă și grăbită, Oxford Street invită la diversitate, la bruiaj de oameni atât de diferiți încât ți se blochează în privire, curios. Dacă te îndepărtezi, însă, te regăsești cântând o liniște caldă, calmă, în pași mărunți și relaxați, ca noile străzi, inundate de lumină ploioasă, de vechile clădiri, dormind în tăcere. Diferit în forme, diferit în simțuri, invitând la nostalgie. Și crește-n mine, într-o agonie nevăzută, apăsătoare, ca așteptarea unei ploi care nu mai vine… Continue reading →

0

0