Nu plouă!
Se scutură căldura
În țânțari.
E caldă perna
Pe tâmple:
În colțuri.
Miroase a fum
Îmbâcsit
Din vecini
Și
Gândul e spart
De nădufuri.
Nu mai plouă!
Se strânge lenea
În piele.
E roșu obrazul
În cuvânt:
Silabisind.
Se-apleacă vara
Coaptă
Peste geam
Și
Carnea e-n grad
Termometric.
Să plouă!
Se culcă iubirea
Pe-o parte.
E vinerea încinsă
Pe emoții:
Ascendent.
Se pierde iubirea
Spate
În spate
Și
Curge căldură pe piele
Văratec.
Primăvara și-a descărcat bicicliștii în parcuri, deodată. Zgomot de lanțuri și roți învârtite, mâini încleștate unele în altele, iz de păr parfumat și eșarfe la fiecare doi pași. Soare, cald și plin, întârziind pe pielea albă lepădată de hanorace și bluzițe, în alint. Râsete colorate în conversații tipice de parc, despre nimic și despre toate.
Pașii se dezbracă de grabă și bocănesc alene pe trotuarul uscat spre nicăieri. 
În dreapta lac, în stânga verde. Și nu mai e nevoie de nimic… Miroase a copaci înfloriți și a început de vară iar gândurile zboară la vacanțe închipuite, pentru că nimeni nu te împiedică să visezi. Niciodată… Continue reading
Mi s-au umplut celulele de liniște. Mi-am făcut plinul într-o vorbă bună spusă nu când am cerut-o, dar la timp… Am închis ochii în confesiune și am vorbit, mult, cum știu eu că e nevoie câteodată…
Mi-am golit gândurile de surplus și sufletul de umbre. Nici nu știu cum… Ușor. Ca atunci când îți pleci capul într-o parte ca să-ți iasă apa intrusă din ureche și râzi. Și mi-am pulverizat un strat proaspăt de speranță în cavitatea inimii, strivind rațiunea preț de o seară. Pentru că mă învăța să disec, mult, în căsuțe aliniate și înghesuială de cuvinte. Fără folos…
Mi-am pus sonerie la ușa sufletului. Au sunat îmbrățișările. S-au înghesuit, neașteptat, la rând, și mi-au umplut holul casei cu pași calzi, lăsând urme în iubirea neatinsă. Pentru că o părăsisem în deznădejde. Și totuși, s-a întors, caldă, cum o știam dar refuzam să o simt, în fiecare vorbă, în fiecare gest de „la nevoie se cunoaște”. Cu drag…
Continue reading
Suverană zilelor săptămânii, cu privire de regină și tărie în oasele bătrâne, duminica își cere victimele cu răceală, fără loc de refuz, plenar. Își întinde mânecile lungi, își fixează privirea – țintă și își începe jocul, din care nu poate ieși decât învingătoare…
Nu știe să joace corect, pentru că nu există reguli, nu în afara ei.. Te țintuiește pe un trunchi de copac bătrân pentru ore, fără să o poți înfrunta, fără să te poți opune… Odihnă în drumul soarelui fierbine la porunca duminicii, pe un trunchi cu miros timid de primăvară. Timpul trece sub vraja ei, fără cale de întoarcere, lent, pentru că și-a pierdut ceasul în lumina parcului cald.
Cișmigiul se topește vizibil, își freamătă petalele de ghiocei și viorele și își dezmorțește iarba a verde și căldură.
Continue reading
Seară absentă… Muza își lustruiește balerinii de primăvară și trântește ușa de la intrare zgomotos, cu zâmbetul libertății pe buze, lăsând pași de neputință în urmă, greoi.
O acuz! Îi adun toate defectele grămadă și i le pun în cale, nesuferit… Insist pe superficialitatea responsabilității pe care pretinde că și-o asumă de fiecare dată când nu face decât să șlefuiască pretexte ieftine, să-și încalțe balerinii verzi de primăvară și să plece, oricând…
Când îi întorc spatele și refuz să-i vorbesc, își întinde brațele spre mine, senin, ca un copil vinovat care își încearcă scăparea în ochii mari și triști. Întotdeauna târziu, când bate ceasul de noapte a somn, când ideile se vor adormite în pernă, când picioarele își dezmorțesc greutatea întinse sub plapumă, mă cuprinde cu mâinile calde și îmi șoptește… 
Continue reading
Zi caldă cu zâmbete împrăștiate pe noile băncuțe din locul de odihnă și cu povești bine cizelate cu ochii-n soare.
Chef de viață, una calmă, liniștită, cu timp îngropat pe o pătură în iarbă, fără laptop și mailuri standard, doar cu o carte și cu muzica în gând. Chef de ascultat melodia primăverii în adiere și zgomot de albine grăbite, de adoptat aroma iasomiei în floare și de sugrumat gânduri inutile. Liniște… Soare și o sticlă cu apă. Eventual o prăjitură cumpărată cu ultimii mărunți din portofelul verde, pentru că… oricum te încurcă.
Continue reading
Mi-am scos bateriile și le-am așezat tandru la soare, pe pervazul geamului deschis… fără jenă, pentru că frigul, ars crunt de jocul primăverii, și-a făcut bagajul cu ultimele forțe și ne-a întors spatele, bosumflat… Îmi spunea tata odată că bateriile de la radioul mic, cu antenă ruptă în două, pe care-l târâiam după mine, lângă cartea – lipitoare și pătura roz cu dungi albe, se încarcă la soare. L-am crezut… Cu grijă, mi-am detașat bateriile de suflet și le-am uitat în soare, până s-au decolorat un pic… Dar nu-mi pasă. Culori vor prinde din nou, cu prima bucurie…
Mi-am mutat căsuța în parcuri. Le-am colindat zăpezile târzii și mi-am îngropat cizmulițele în iarna resuscitată în urme slabe, dar încă albe…
Continue reading
Cald… M își ascute ghearele, abia desprinse din bumbacul pantalonilor mei, zgâriind teatral lemnele adunate pentru foc, iar Havasi își încearcă talentul pe repeat, deși sunetul boxelor e prost și vibrează inestestic. Mesele sunt ocupate: mama și tata calculează și revin, argumentează și reiau, fără sfârșit. De ceva timp nu-i mai aud.
Monopol pe cuptor. Unul fără luptă, alintat, pentru că sunt eu. Mi-e drag. Tata își etalează pixul cu antenă și laser și îl chinuie pe M, care sare după luminițe neputincios, într-un chef de vânătoare forțat, alimentat de râsetele noastre.
Continue reading
