Plouă calm,
Cu ridicol de ceață
Și vânt.
Ochii se strâng
Sub lentile
Iar pașii se leagănă
Ud
Pe trotuare,
În zgomot de inimi bătând
Despre inimi
Și picuri pierduți
Pe umbrele.
Plouă rece,
Cu miros de nor rupt
Și vară târzie.
Mâinile-adună
Emoții și friguri
Iar visele curg
Limpede
Sub gene,
Lacrimi de ploaie-nserată
Pe buze topind
Alte buze-n
Săruturi.
Plouă pierdut
Fără țintă,
Fără grabă,
Dar cu un dor neprețuit
De viață iubind
Sub umbrele.
Calm.. O stare de pace indecisă. Fără doleanțe, fără nevoi, fără umbre… Pentru că uneori nu ai nevoie de mai mult ca să te simți împlinit. Puțină liniște sau muzică din care nu înțelegi cuvinte pentru că oricum vorbești, o ciocolată caldă, dublată de o limonadă cu multă mentă, și o persoană la capătul celălalt al mesei (impropriu spus masă, pentru că Shakespeare nu ne-a rezervat locuri decât la mini-bar, sub tabloul care ne ura „modern”: „Enjoy your cocktail”).
Scaunele sunt cam înalte iar caloriferul își întinde norocul dintr-un capăt în celălalt al peretelui galben, cu o căldură sufocantă, care trebuie neapărat stinsă de o băutură, chiar dacă te arde la buzunar… Vorbim și ne pricepem să facem asta, pentru că nu e nevoie de efort, nici de analiză. Ne întrerupem și ne completăm pentru că avem timp iar poveștile au iz de similar. Copilăria ei, copilăria mea… comun și diferit, motiv de cuvinte și de replici.
Continue reading
