Tu vezi?
Avem un Cișmigiu albastru
Și poveste-n pași:
Le strivim fără voie
În cizmă
Și-n buze însetate
De cuvânt.
Continue reading
Tu vezi?
4 Replies
Tag Archives: ceai
Durham la pas
Plapumă caldă și liniște. Se aude cum curge în pereți, se întinde în oboseală și în întrebări vechi șterse de somn așteptat și întâmplare. Adorm.
Miros de dimineață umedă și de iarbă crudă, verde ca o amintire iubită, adâncită în culoare. Mă trezesc. Podeaua scârțâie sub picioare, ca acasă. Zâmbesc în pași mărunți, târâiți de oboseala încă vie în oase și suflet. Zâmbesc.
Cafeaua ei e ca a nimănui. Și-mi trezesc simțurile în gust de vanilie și râsete recunoscute, dragi. Uit de cuvinte și de dor. Râd.
Oriental museum. Privirile se joacă în tradiții păstrate minuțios. China, Japonia, Egiptul se descoperă atent în obiecte cu suflet, prezentate familiar și cald. Ochii se bucură iar sufletul crește. Pășesc.
Catedrala din Durham. O bijuterie sculptată în piatră și vitralii, în detalii colorate și ecouri. 325 de trepte până în vârf. Iar de acolo Durhamul e o splendoare verde, cu acoperișuri egale. Cald.
Străduțe la pas și ceai de ora 5 (fără un sfert, ca să fim siguri). Ciocolată vărsată pe haine și un strop de lacrimi de copil, înveselit de o remarcă neașteptată și o notă din priviri: „hot stuff”. Văd.
Cină caldă, picioare obosite. Ei vorbesc, eu ascult, încâlcită în hanoracul roz și amintire. Și mi-e bine. Simt.
O zi colorată cu oameni
Târâit de picioare pe culoarul de birouri… Le recunosc după ritm și inegalitatea pașilor. Ochi mici, obosiți, cu gene pleoștite de somn, păr răvășit de perne, pe alocuri îndreptat cu placa, pentru că suntem fete.
Ceai, cereale, cafea în jurul mesei rotunde din bucătărie. Povestea „lățuștei” repetată în fraze cheie și final. Esențialul stă în mimică și ton. De neprețuit.
Call. Două ore? Îmi pun cheful în cui din primele cinci minute, deși Jose Antonio (fără glumă) prezintă cu accent latin slide-uri într-o englezească stridentă. Fiecare frază se termină într-un soi de mirare-întrebare, un tic deloc comun, cu efect binemeritat: îhm? (în sens de: înțelegeți?). Informația decade în favoarea ticurilor și accentului, pe care mă concentrez, fără nicio șansă acordată conținutului. 
A doua oră ne regăsește, surprinzător, într-un joc de roluri, deși nimeni nu se așteaptă. Îmi dau bună ziua cu cele patru victime rătăcind în căsuța trei și râdem, pentru că toți vor să observe, nimeni să vorbească… Jocul „client-vizitator”, în care îmi joc rolul fără să gândesc, se termină cu brio, într-un final virtual de ținut minte, paralelă începutului promițător: „Can I bring you a cup of coffee, some tea?” -> „I hope you’ve enjoyed your tea” -> “Yeah, it was delightful”. Râdem, pentru că ne pricepem la asta…
Dor de pufuleți cu multă sare și de ciocolată amară cu vișine. Zgomot de mărunți căzuți prin geantă, adunarea comorii și drumul spre Mega la pas. Ne plângem că e „friguț” afară și râdem. Pentru că nu ne ajută cuvintele să spunem ce vrem de fapt… Nu-mi înțelege nimeni ironia cu „mustața” așa că râd de una singură. Știu oricum că o să le molipsesc.
Triumful pufuleților ronțăiți cu patos cu mâna pe mouse și telefonul la ureche. Ciocolata își cheamă degustătoarele: fiecare cu vișina ei. Și ne amintim că „sharing is caring” (sharing your dekstop nu intră în aceeași categorie).
Bancuri cu blonde răsar peste birouri. Vi-l spun (cu intonație virtuală) ca mesaj de noapte bună, pentru că seara mă cheamă în cântec de orgă și vocalize ascuțite:
„O blondă către altă blondă: „- Fată, mi-am făcut încă o gaură în ureche/ – Și, acum auzi mai bine?”
Și plec… O seară cu lună!