Am alergat tot anul, fără suflu, fără răgaz. Am urcat, am coborât, am plâns, am râs și am luat-o de la început, fără virgulă, fără pauză și, de multe ori, fără sens. A trecut timpul fără să simt, fără să știu iar, din toată încurcătura asta de secunde, m-am trezit la sfârșit de decembrie, năucă și cu sufletul obosit.
M-aș plânge iar, ca-n fiecare iarnă, că nu sunt copil și nu pot să-mi strâng inima într-o portocală crudă și-un colind la chitară. M-aș plânge că n-am energie, că nu mă mai bucur la fel când aud zăpada scârțâind sub tălpi și gerul înțepându-mi vârful nasului și obrajii roșii. M-aș plânge că am ales să gonesc prin timp, să uit de drum și doar să alerg, până m-o opri cineva să-mi arate sensul. Dar am obosit și să mă plâng.
De fapt, nu-mi lipsește nimic, Moșule. În afară de cer. Am șters praful din casă, dar a mai rămas puțin pe marginea sufletului. Niciodată nu se duce tot. Iar, când simți că s-a lustruit bine, în câteva secunde se adună iar: atâtea griji care nu se șterg decât cu buretele de sârmă, cu rugăciune și cu multă, multă răbdare…
Nu ți-am spus! Am împodobit bradul! Miroase dulceag și stă drept în mijlocul camerei, lăudându-și haina, semeț și verde crud. În suflet, însă, mai e loc de podoabă. După ce șterg praful o să fie loc de mai multă bucurie, de mai multă viață, de mai mult Crăciun.
Moșule, e păcat să mă plâng! Ai putea să mă oprești. Dar știu că tu ești Bun! Îți șcriu ca să mă ierți. Am alergat și n-am văzut pe drum: nici mâinile întinse, nici bisericile deschise, nici inimile plânse. M-am oprit abia acum, zăpăcită, la sfârșit de an, să te rog să dai tu unde eu n-am simțit. Să deschizi inimile cu bucuria Celui care este Bucurie și să nu lași niciun suflet să plângă de Crăciun. Fii tu acolo unde eu n-am fost! Și hrănește, cu iubirea ta, golurile din sufletele care nu-și mai amintesc ce e Crăciunul.
Iar, la sfârșit, dacă mai e loc de dorințe în desagă, ajută-mă să cred mai mult în ce-am uitat tot anul, ca la-nceput de drum în iesle: Cerul.
