Îmi fac intrarea obișnuită pe hol: foșnet de pungă plină gâtuită în perete, miros de portocale crude și tropăit de picioare stângace încercând să se elibereze de strâmtoarea pantofilor de primăvară fără ajutorul mâinilor. Un cap de copil se ivește vesel de după ușa luminată subtil din bucătărie. Nu aud întrebarea, dar o deduc din răspuns („Cine e?”)… Pauză ironică și privire cu subînțeles: „Prietenul tău”. Râsete… Trimfătoare, fața mea deloc bărbătoasă, în afara colțurilor pătrățoase ale figurii, intuite de cleștișorii mici din păr așezați aproape aleatoriu în vârful capului, omoară crunt orice speranță a eventualei prezențe masculine: „Eu sunt”. Dezamăgire veselă…
Miroase superb, tăind adânc în stomac a foame…
Continue reading
