Tag Archives: copii

Poartă-mă


Ia-mă-n brațe, mami!
Azi te-am văzut puțin
Doar
De dimineață
Când mă grăbeai
Să-mi caut haine
Pentru grădi.
Ai și uitat
Să-l iei pe baby mare
Din pătuț
Când am fugit pe ușă.

Ia-mă-n brațe, tati!
Azi n-ai cântat
Cu mine de mânuțe.
Așa de mult
Îmi place
Când râdem
Împreună
Și facem puzzle
Cu prințese
Pe covor.

Ia-mă-n brațe, mami!
Mi-e dor să îți respir
Obrajii
Și să mă legeni
Ca atunci
Când nu aveai
Vreo altă grijă-n lume.
Azi m-a ademenit
Cutia cu stafide
Să plec
Mai repede
La grădi
Fără tine.

Ia-mă-n brațe, tati!
Și lasă ‘fonul
Când ne jucăm
Și strângem brațele-n iubire.
„Nu munca azi!”
Aș vrea să fiu
Mai mică,
Să nu pot merge
Fără să-mi ții
Mânuțele
Când calc.
Aș vrea să râzi
Ca prima dată
Când am pășit
Spre tine
Cu pașii strâmbi
Și moi.

Ia-mă-n brațem mami!
Azi nu vreau ciocolată,
Nici desene.
Nu vreau să desenez
Pe masă.
Nu vreau să sar
Pe canapea.
Nu vreau să mai deschid
Sertare.
Nu vreau nici tobogan,
Nici leagăn,
Nici afară.
Azi vreau în brațe, tati!
Azi vreau în brațe, mami!

 

Copilărie


Pentru ochii care
Zâmbesc
A rai
Și a cer senin,
Pentru buzele care
Învață
Săruturi
Mușcând obraji
Și lăsând urme
Adânci
Direct în suflet,
Pentru picioarele care
Încearcă
Să alerge
Spre tine,
Iar și iar,
Pentru mâinile care
Se întind
A îmbrățișare și
A dor,
După doar un minut
De absență,
Pentru piele care
Râde
În gropițe,
Sub degete,
Moale și vie,
Când o strângi
Cu milioane de săruturi,
Pentru raiul
Din fiecare gest,
Pentru adevărul
Din fiecare privire,
Pentru iubirea
Adevărată,
Infinită,
Pe care ne-o predau,
Firesc,
În fiecare secundă:

La mulți ani,
Suflete mici
Și mari,
La mulți ani,
Urme de cer
Cu miros de rai,
La mulți ani, copii!

 

Dragă Moșule,

Îți scriu de ceva timp, de câțiva ani în care mi-e dor atât de tare să fiu copil, încât mi se aprind ochii de bucuria bradului împodobit, în miros de iarnă și de portocală coaptă decojită de drag și poftă. Îți scriu cu dor de colind cu roșu în obraji și ger pe fular, alb și crud, cu dor de sensul pașilor îngropând zăpezi sub talpă, în drumuri vestitoare de bucurie și minune.

Apropie-te și, în locul listelor încărcate de vreri care să ne aglomereze ochii și mâinile, citește-ne adevăratele nevoi. Dă-ne simplitatea care ne lipsește de atâta timp în care Crăciunul a devenit mai mult prilej de cadouri și datorii, decât prilej de bucurie. Apropie-ne sufletele de oamenii care n-au unde să-și încălzească obrajii de Crăciun și întinde-ne mâinile pline spre buzunarele goale de prea multă vreme. Apoi, după ce epuizăm gândul bun și mâna întinsă, odihnește-ne inimile și șterge-ne lacrimile. Pentru că nu putem fi triști de Crăciun.

Știu, o să ne spui că ignorăm prea des cerul pentru a ni-l răsturna în palme de Crăciun. Că nu vedem dincolo de zidurile pe care ni le-am crescut, protector, peste suflete, ca să nu intre durerea, praful și strigătele fără voce ale oamenilor care pierd, în continuare, prea mult. Dar, dincolo de frig, zbucium și neputință, Crăciunul e singurul dar pe care ni-l permitem întreg, în brațe pe care le iubim și cântărind, pentru a nu știu câta oară, bucuria de recunoaște în suflet copilăria care se renaște din iesle în oameni, întreagă.

Iartă-ne podoaba și zidul și amintește-ți că, în spatele fiecărui glob agățat în brad, e privirea de copil a unui suflet care nu mai vrea să crească, ci vrea să simtă. Dă-ne și ciocolata, și iubirea, și îmbrățișarea pe care n-am primit-o încă. Pentru că ești bun.

Iar apoi, când pașii ți-s grei de drum și poveste, odihnește-te în inimile pe care le-ai bucurat atât de mult, amintindu-le că, dincolo de strădania asta continuă de a fi oameni, în fiecare decembrie, la sfârșit de an, sunt din nou, simplu și cald, copii.

 

Dragă moș Nicolae,

Te cheamă ca pe bunicul. Nicolae. Mi te-am imaginat mereu bătrân, cu barba lungă și privire mustrătoare, fără cuvinte. Așa sunt bunicii înțelepți: te privesc și înțelegi. În tăcere sau două cuvinte simple, care pun la punct. O nuia le rezolvă pe toate, oricum. Prin gest. Pleci capul în pământ și te rogi să nu mai faci, chiar dacă spui asta de câțiva ani încoace.

Suntem copii, moșule. Ne-au crescut riduri din prea multe gânduri și nuiele de care ne împiedicăm în pașii greșiți. Avem nevoie de darul de sub pernă sau de la ușă. Ne face să gândim frumos, să simțim bunătate și lumină. E pace când vii. Prin bucuria pe care ne-o aduci în ciocolata cu alune, care niciodată nu înseamnă doar ambalaj și gust, ci multă iubire. Părintească, prietenească, senină.
images
Ai chip de judecător, uneori aspru, alteori blând. Știi mereu să ne cerți, fără să ne superi, lăsând în urma darului colorat un strop de speranță, de jertfă, de bine primit. Ne molipsești de gustul darului din suflet, care nu cere nimic în schimb. Ne întoarcem la copilărie, la gestul cald al copilului care își împarte biscuitele pe jumătate ronțăit cu mama. Redevenim ceea ce am fost și uităm de atâtea ori să fim încă, în goana după necopilărie.

Știam eu de ce mi-ai fost mereu aproape de suflet. Mereu mă cerți și apoi mă alini. Tu și bunicul. „Țiganca de la Pătrăuți” nu-și uita lecția niciodată, dar o lăsa deseori în urmă, din prea multă grabă. Așa fac și acum. Nu-mi doresc dulciuri, moșule. Ci doar puțină speranță, în lecția pe care o primesc firesc, în teme pentru acasă, până trece din nou anul.

Să ne îmbrățișăm aripile azi. Moșul ne încarcă sufletele de puterea darului împlinit. Să împărtășim bucuria cadoului și a sfințeniei de a ne apropia unii de alții, de a fi mai drepți, mai buni. Să ne învățăm lecția nuielelor și să ne lustruim inimile și pantofii. Să nu uităm că „dar din dar se face rai”. Și-un suflet mai mare, mai blând, mai copil.

Să vă aducă Moșul loc în suflet. De cât mai multă iubire.

 

La mulți ani, copii!

Să scobim zâmbete în obraji. Cu cretă colorată, întinsă de mâinile unui copil pasionat, din trotuare până-n păr. Să desenăm ochi calzi sub frunți netede. Să-i strângem copilăros la colțuri, în riduri de expresie, natural, cu veselia adunată-n explozii de lumină.

Să unim mâinile-n joacă, sub aripile crescute odată cu sufletul: minuțios și sincer. Să exersăm îmbrățișările, fără teama refuzului, simțind cum ne curge-n puls iubire senină, pe care s-o împărțim odată cu pătrățelele de ciocolată primite cadou de la tati, de ziua noastră.
10345751_10201819421831702_1048319480856468159_n
Să nu creștem. De sus, de unde privirea se înalță prea mult ca să vadă fidel, iubirile ajung mai greu la pământ. Să stăm în genunchi, în nisip, și să clădim gânduri în castele, iubind jocul care ne mărește sufletele și le adună-n cărări de pietricele, unde regatele noastre se unesc în bucurie.

Să alergăm. Să fugim de omul negru și să salvăm prințesele din turn cu bețele în mână. Să construim vise pe poduri fără lemne și să desenăm șotroane în fața casei, pe care să sară și mami, în dor de copilărie încă pulsândă.

Să nu uităm. Că suntem mici și firavi. Că avem vise mari și frumoase. Că înghețata cea mai bună e cea care se împarte. Că anii din viață nu contează mai mult ca viața din ani. Că iubirea se vinde în mâinile întâlnite în joaca de seară. Că aripile cresc doar când iubim ca niște copii și plângem cu lacrimi de crocodil când nu avem mâini de care să ne ținem la „Țară, țară, vrem ostași”.

La mulți ani, suflete mari!
https://www.youtube.com/watch?v=qonYkacj3E0

 

Irina

images
Copiii,
Înainte să se nască,
Știu să zboare.
Le place să privească
Oameni
De sus de tot,
Numărând zilele
Până-și vor primi
Trupurile în care să crească
Suflete,
Pe cadranul timpului,
Până la
Desăvârșire. Continue reading

 

Copii

portrait_of_a_child_by_paul_shanghai-d65jnjs
Copii pe stradă
Și în ogradă:
Suflete moi,
Jucate-n ploi,
Cu părul sloi. Continue reading

 

Copiii

Copiii te privesc în față și îți spun că ești urât. Că ai cute în jurul gurii sau ochilor, că zâmbești strâmb cu buza de jos, că ai nasul cârn și lung. Sinceritatea lor nu doare, amuză. Se prelinge pur printre gândurile tale despre tine însuți și te ajută să te re-recunoști în lume: cu defecte, uman, perfectibil. Meet_The_Rainbow_by_donjuki Continue reading

 

Recapitulare

Recapitulare:

Lecția unu: trezitul de dimineață afectează grav percepția. Deși te ridici în capul oaselor pentru o duminică pentru tine, pe care știi că o meriți, neuronii își cer somnul pentru încă 5 și încă 5 minute. Le dai snooze și mai dormi. Continue reading

 

Viață în scrisoare

Am luat o gumă proastă și am încercat să șterg trecutul. Rămâneau urme inestetice, ca o murdărie cu miros de plastic pe care nu poți să o înlături cu mâneca de pe o foaie albă. Dar nu, nu poți anula așa de ușor trecutul, nu când îți construiește prezentul și îți sugerează viitorul!

Era pustiu, unul care se întindea în mine, deși pustiul pare de obicei o absență și nu o prezență, nu ceva din care poți să aduni, ci ceva din care poți să scazi… Dar le-am găsit: scrisorile mele dragi, culorile, cerneala de nuanțe diferite, rândurile, atât de vii, de coerente. Sunt amintiri care te ajută să trăiești în prezent! Cum de am uitat vreodată?…

Anuco, îți amintești? N-aveam voce într-o zi, urmare neputincioasă a prea mult cântat… Te-am chemat la o „felie” de pick-up și poveste. Stăteam întinse pe patul din camera impropriu numită „bibliotecă”, pentru că de mult timp nu mai era tapată cu volume, și râdeam pe înfundate, pentru că ți-era greu să-mi vorbești tare, știind că eu nu pot să-ți răspund:). În culori diferite, am început să scrijelim în tăcere o foaie, una pe care am găsit-o acum împăturită inestetic în patru. Am râs cu lacrimi când mi-ai dedicat: „Mi-e dor de vocea ta/ Ce-a fost atât de rea/ Și m-a făcut să cred/ Că mă iubeeeeeești”.

Ancu, mai știi? Îmi trimiteai scrisori cu vederi, unele vechi, găsite prin casă și nefolosite de nimeni. Aveai câte zece de-un fel, pe puțin… Cât te mai lăudai cu Iașiul tău din Copou și Universitate!… N-o să uit niciodată răzbunarea mea pentru că nu mi-ai scris o săptămână jumate în care am așteptat cu sufletul la gură. Îți amintești? O scrisoare sau două în fiecare zi în căsuța ta poștală! Cât curaj ți-a trebuit să-mi mai scrii după… Continue reading