Tag Archives: craciun

Dragă Moșule,

Îți scriu de ceva timp, de câțiva ani în care mi-e dor atât de tare să fiu copil, încât mi se aprind ochii de bucuria bradului împodobit, în miros de iarnă și de portocală coaptă decojită de drag și poftă. Îți scriu cu dor de colind cu roșu în obraji și ger pe fular, alb și crud, cu dor de sensul pașilor îngropând zăpezi sub talpă, în drumuri vestitoare de bucurie și minune.

Apropie-te și, în locul listelor încărcate de vreri care să ne aglomereze ochii și mâinile, citește-ne adevăratele nevoi. Dă-ne simplitatea care ne lipsește de atâta timp în care Crăciunul a devenit mai mult prilej de cadouri și datorii, decât prilej de bucurie. Apropie-ne sufletele de oamenii care n-au unde să-și încălzească obrajii de Crăciun și întinde-ne mâinile pline spre buzunarele goale de prea multă vreme. Apoi, după ce epuizăm gândul bun și mâna întinsă, odihnește-ne inimile și șterge-ne lacrimile. Pentru că nu putem fi triști de Crăciun.

Știu, o să ne spui că ignorăm prea des cerul pentru a ni-l răsturna în palme de Crăciun. Că nu vedem dincolo de zidurile pe care ni le-am crescut, protector, peste suflete, ca să nu intre durerea, praful și strigătele fără voce ale oamenilor care pierd, în continuare, prea mult. Dar, dincolo de frig, zbucium și neputință, Crăciunul e singurul dar pe care ni-l permitem întreg, în brațe pe care le iubim și cântărind, pentru a nu știu câta oară, bucuria de recunoaște în suflet copilăria care se renaște din iesle în oameni, întreagă.

Iartă-ne podoaba și zidul și amintește-ți că, în spatele fiecărui glob agățat în brad, e privirea de copil a unui suflet care nu mai vrea să crească, ci vrea să simtă. Dă-ne și ciocolata, și iubirea, și îmbrățișarea pe care n-am primit-o încă. Pentru că ești bun.

Iar apoi, când pașii ți-s grei de drum și poveste, odihnește-te în inimile pe care le-ai bucurat atât de mult, amintindu-le că, dincolo de strădania asta continuă de a fi oameni, în fiecare decembrie, la sfârșit de an, sunt din nou, simplu și cald, copii.

 

Fără sfârșit

tumblr_mgjc9bIFmi1rhf69vo1_500
M-am așezat
Pe-un fulg
Și m-am topit în colind.
Am cântat
Până a ajuns
Gândul,
Pe-un acord de chitară,
În mâinile tale.

Ai privit
Fulgul
Topit.
Semăna cu o lacrimă,
Strivită.
Ai strâns palma
Pe inimă,
Și-ai dat drumul
Cântecului
Înăuntru.

De atunci
Tot cânt
Și nu știu
Să mă opresc
Decât pe pleoapele tale
Când se deschid,
Îm zâmbet,
Și mă pierd.

Crăciun fericit,
Ochi albaștri!
Să străluciți
În vestea cea mai frumoasă
A unui decembrie
Târziu:
Iubirea
Care se naște
Și nu îmbătrânește
Niciodată.

 

Dragă Moșule,

Știu că nu mai suntem. Am urcat treptele vieții câte două, în speranța că vom ajunge sus, fără să îmbătrânim. Am pompat inima cu bucurie în extremă și tristețe în cădere, fără echilibru. Am jucat anul în pariu de „sigur” și „poate”, fără să știm că echilibrul se pierde când alergi. Am promis și am uitat, am descoperit oameni și i-am acoperit cu așteptări. Am câștigat, ca să pierdem apoi. Știu că nu mai suntem…copii.

lightstock_129157_xsmall_user_6617753Ți-am cerut mereu bucurie de copil. Pentru că sinceritatea ochilor care se joacă și plâng, se bucură și iubesc atât de simplu și curat, nu poate fi înlocuită cu nimic, niciodată. Te-am provocat să vii. Nu cu saci de jucării sau dulciuri, ci cu liniște și bucurie caldă. Acum nu mai aștept. Doar cred, știind că fiecare Crăciun are în el sfințenia și speranța unei inimi calde, chiar dacă e frig în ieslea rece.

Azi ți-aș spune altfel. Te-aș lua deoparte, cu sufletul strâns, și ți-aș cere să aduci credință în sufletele slabe. Să bați la uși care nu se deschid, la geamuri care nu au lumini în globuri, la inimi din care s-au scurs bucuriile în cădere și vină. Să dai speranță, putere, sufletelor care au alergat atât de mult, încât nici acum nu mai știu să se oprească, de teamă să nu se lipească de pământ.

Te-aș ruga, apoi, să mai ridici din poveri. Umerii slabi nu au loc de cruci grele de Crăciun. Alină durerea spatelui gârbovit, ridicând măcar pentru o clipă crucea. Iar, în locul ei, acoperă sufletul cu putere și gând bun. Să poată merge drept, înainte.

Apoi, te-aș lua de mână și ți-aș spune să vindeci iubirile de praf. Pentru că, de prea multe ori, se-mpiedică de inimi care nu știu să vadă sau să îmbrățișeze când drumurile se-ncâlcesc și părul albește.

Fii tu bătaia din inimile moi, bucuria din ochii care nu vor să se deschidă, pașii picioarelor înlemnite de teamă, zâmbet în buzele care plâng. Adu-l pe Hristos din iesle în suflete, ca să simtă din nou iubirea care nu știe să moară vreodată.

Știu că nu suntem… copii. Dar crește-ne sufletele, să încapă în noi bucuria ochilor care văd, pentru prima dată, zâmbetul vieții primite-n dar. Să-nțelegem că binele e în noi și crește când îl împarți. Așa cum orice copil își împarte jucăria preferată cu cei care îi iau în brațe.

Fă tu, Moșule, din Crăciun, minune!

 

Nu deranjați!

CHRISTMAS5340077
Nu deranja
Mijlocul
Sufletului meu.
Știu că
Ai tendința
De a-l aerisi
De Crăciun,
Ca-n orice altă
Sărbătoare.
Lasă-l
Să respire
La fel:
Cu bucurie,
Cu regret,
Cu rugăciune
Care încă urcă.
Dacă-l întorci
De pe o parte
Pe alta,
S-ar putea să
Se rănească
Iubirea
De marginile
Ascuțite bine
Tot anul.

N-aș vrea
Să sângerez
De Crăciun.

Lasă-mi mijlocul
Sufletului
Să crească
La fel
Până-n cumpăna
Dintre ani
Și
Nu-i zidi,
Cu forța,
Scuturi
De dorințe
Pe care să le lepăd,
Apoi,
Când nu mai e loc
De putere,
De prea multe
Așteptări.

Nu deranja
Mijlocul
Sufletului meu.
Mai bine sincer
De Crăciun.

 

Crăciun în rai

Mă sunai de ziua mea și îmi spuneai, în ton cald și ironic: „Păi na, la mulți ani”. Atât. Simplu. Și în urarea ta îți simțeam tot sufletul. Nu ne vorbeam des. Când povesteam, însă, știam că sufletul nostru a rămas în același loc, dacă nu poate a mai crescut un pic, în iubire de frate și soră. Așa cum e firesc, în anii care împart bucurie.

Mi-am dat seama cât ții la mine pentru prima dată când ai vrut să ameninți un băiat care nu mă trata „cum trebuie”. „Nu te merită”. Hai să plecăm acasă”. Nici nu aveam nevoie de mai mult. Eram mică. Iar tu erai acolo, părintesc, deși nu cu mult mai în vârstă, și-mi apărai aripile frânte.
index
Anul trecut pe vremea asta, reciclai barba de câlți pentru Moș Crăciun. Zâmbeai ironic la gândul că iar o să-l mănânce barba, că e veche și aspră, și n-o să reziste mai mult de câteva colinde să fie mesagerul cerului. Îl aranjai mustața și brâul și te strecurai printre copii. Pentru că asta erai, încă.

Vinerile erau ale noastre. Veneam cu oboseala la etaj și așteptam să mă cuibăresc în canapeaua voastră mereu caldă la un film și un pahar de vin de Focșani. Până să reușim să vedem unul, treceau ore, pentru că niciodată imaginea nu era perfectă, subiectul nu era bun, boxele nu erau aranjate… Perfecționist în toate, reușeai să ridici orice făceai la rang de artă. Erai un stres mare împachetat într-un trup mic, și-un suflet de două ori mai încăpător. Și te certam că-ți pierzi ochii la calculator, deși te iubeam pentru asta.

Eram mândră de tine. Erai fratele meu „geniu”, pe care-l împărțeam în vorbe peste tot în lume. Erai omul cu pereți zidiți în bibliotecă, scriitorul înțelept, sufletul cu ochi verzi și zâmbet de vedetă. Erai fratele meu pe care nu știam să-l pun în tipare. Cel mai bun.

De când desenai perfect portretele din manualele de artă, până când sculptai săbii din lemn și tablă pentru războaiele din drum cu băieții, știai să trăiești frumos. Nu în excese, dar niciodată în minus. Pentru că mereu era ceva de făcut, ceva de zidit, ceva de iubit. Niciodată puțin.

Știai ce înseamnă familie. Erai totul pentru sufletele care te așteptau acasă. Îmi erai model de iubire și de sens în familie, în viață, în parcurs. Ți-ai trăit anii cu fruntea sus, cu inima sus, cu mintea la tot ce e în lume și mai sus de lume.

Să ne spui cum e în rai, dragul nostru. Să împarți fericire și acolo și să verși din firmiturile bucuriei și în sufletele noastre. Că sunt mici și încă se sperie pe drum, încă șchiopătează, încă se împiedică.

Nu știu să-ți scriu cum simt. Dar, din suflet mic, îți datorez o lume. Pentru că, prin ochii tăi, am învățat ce înseamnă iubirea care se jertfește pentru celălalt. Pentru familie, pentru lume, pentru rai.

Sper să împărțim Crăciunul și acum. De acolo, de departe, să ne strângi sufletele în brațe, când cântă colinde. Să adormi răul și să desenezi în noi senin, din cerul pe care l-ai câștigat. Ca să avem curaj să trăim Crăciunul în bucurie, așa cum ne-a învățat Moșul cu barba de câlți, când îl vestea pe Dumnezeu la ușa de fier.

 

 

 

 

 

Dacă uiți

Dacă nu știi despre ce e Crăciunul, închide ochii puțin. Adoarme în tine lumea culorilor sclipitoare, a brazilor atât de înalți încât acoperă sufletele mici, a cadourilor cumpărate ușor, gata împachetate.

Dacă nu îți amintești despre ce e Crăciunul, vindecă-ți buzele de prea multe cuvinte. Lasă tăcerea să spună în litere pe care poate nu le cunoști, dar le simți. Oprește-te din graba urărilor copiate. Ridică-ți inima puțin mai sus de tavanul împodobit cu luminițe de brad crud, în miros de iarnă care spune o poveste, dar pe care nu o mai știi. Întreagă.light

Dacă nu simți despre ce e Crăciunul, închide ușa supermarketurilor în zgomot de reducere, a suprafeței uneori prea strălucitoare a sărbătorii prea des fără conținut, când ambalajul fură priviri îndrăgostite de iarnă.

Crăciunul e căldură. Însă, nu căldura generoasă a șemineurilor, ci a ieslei. E căldura care crește din împărțirea sufletelor, și nu a cadourilor simbolice. E dăruirea nu din ce ai, ci din ceea ce ești. Așa cum a făcut-o El, iubind.

Crăciunul e liniște. E pacea care acoperă sufletele în colind sincer, necalculat în câștiguri, a Celui care a fost și nu a încetat să fie.

Crăciunul e frumusețe. A cerului care se unește cu pământul, pentru a-l ridica mai sus. În credință, în iubire, în speranță. E acasă, chiar și pentru cei care nu și-au găsit-o încă.

Crăciunul nu e niciodată singular. Nu e despre ceea ce am eu, ce vreau eu, ce sunt eu. E despre ceea ce suntem cu ceilalți. E iubirea care recunoaște darul de a ne avea unii pe alții. E minunea care renaște, în fiecare an, fără a se pierde vreodată. În fiecare colț de lume.

Crăciunul e jerftă. Pentru că nicio iubire adevărată nu și-a desenat marginile, fără a-și vărsa înăuntru conținutul. Cu luptă, cu speranță, cu credință. Și, dacă a te sacrifica pentru o singură persoană poate însemna totul pentru tine, ce înseamnă jertfa pentru o lume întreagă? Atât de mare e iubirea care se naște în fiecare an de Crăciun. Infinită.

 

Paradoxuri firești

tumblr_nfcp70Nfnt1sfku6po1_500
Paradoxul
Darului:
A da
De unde nu ai
Și totuși
A avea
Mai mult.

Paradoxul
Bunătății:
A împărți
Din tine,
Până nu rămâi
Cu nimic
Și totuși
A rămâne
Cu mai mult.

Paradoxul
Iubirii:
A-ți cuibări
Sufletul
În alt suflet
Până nu mai rămâi
Cu deloc
Și totuși
A rămâne
Cu mai mult.

Paradoxul
Crăciunului:
A aduce iubirea
În lume
Printr-un Om,
Ca să nu mai rămână
Pământ
În suflete,
A muri
Pentru iubire
Și totuși
A rămâne
Dumnezeu.

 

Îmbucurare

O dată pe an nu știu să scriu, într-un orgoliu pronunțat pentru celelalte 364 de zile ale anului. Scriu revenind pe fiecare literă. 2013-12-24-3337E un amestec de bucurie măcinând ochi obosiți în autenticitate și nostalgie a anului care moare. Poate nu a trait intens fiecare clipă. Poate a vorbit în doi peri câteodată sau și-a prins zilele în ușă, zăpăcit, nemaiștiind să numere matematic. Dar și-a dus bucuria până la capăt, în brad colorat și zâmbete curajoase.

Crăciun cu bucurie, oameni dragi! Să vă fie sfârșitul de an lumină și pace!

Și, cu ultimele cuvinte pe care nu știu să le scriu altfel: „La mulți ani, tată! Să ne trăiești încă 62 de Crăciunuri!”

Și da, primim cu colindul. La geam, la ușă și-n căsuța virtuală, împodobită intens cu urări redunante, dar sincere!

 

Crăciun

2013-12-24-3335
Pe fiecare an învins
Se-adună praf croit pe-ascuns.
„Ne doare chipul, e de-ajuns!”
Se plâng ochi, buze, dinadins,
Până se strânge rid în suflet,
Nepătruns.

Anul e copt de suferință,
În ochii ce nu văd din pas în pas,
Ci-și plâng, nebuni, din stăruință
Cu aripile smulse de răgaz,
Până se-adună praf peste speranță,
Din impas.

Și-apoi se-ntinde peste porți
Crăciun bogat în leacuri sufletești;
Își suflă bucurie-n sorți
Și cimentează-iubiri firești,
Cu anul pus la descântat
Pe la ferești.

Colindu-i drag, omul e bun,
Îmbrățișarea-i vindecare-n stoc
Peste dureri, din tremur, se adun
Ochi calzi și mână prinsă-n joc
De sărbătoare sfântă, zâmbet plin,
Din loc
În loc.

 

Mamă, aprinde lumina!

Mamă, e întuneric pe hol. Iar ai stins lumina când dormeam. Nu, n-am crescut. Încă îmi tremură obrajii când își mișcă umbrele colții pe întunericul pereților. Încă-mi crește respirația sub plapumă când încerc să visez, cu genele strivite-n cearcăne timpurii. Aprinde, mamă, lumina pe hol! Nu știu să fiu om mare, încă.

Mamă, e frig în Suceava. Îmi tremură genunchii sub jeanșii subțiri. Mâinile-mi chinuie nasul, cu vârfurile amorțite și unghiile strânse. E plita încinsă și-mi cuibăresc gândurile pe cuptor. Nu mai vreau să cobor. E prea bine în amintirea mea, cu miros de pâine-ncinsă și griji necunoscute. Mai pune-un lemn pe foc, mamă. Știi că-mi tremură genunchii după ce colind în ger…
images
Continue reading