Poate nu știai
Că
Distanța e relativă,
La fel ca gândurile
Pe care le alegi
Ca să fie bune
Pentru tine.
Azi ești mai aproape.
Atât de aproape
Încât
Îți simt răsuflarea
În păr
Când nu mișc. Continue reading
Tag Archives: departe
(De) copil
Nu există
Niciodată.
Așa cum nu există nici
Timpul,
Decât în noi.
Te privesc
Iar între noi
Se deschid vieți
Cu ochi de copil.
Și-i veșnicie
În orice joacă sinceră
Pe trotuarul din față
Și
Pe genunchi roșii
De cărămidă,
În șotroane.
Continue reading
Aproape departe
Știi de ce nu vezi
La distanță?
Pentru că n-ai învățat
Încă
Să privești
De aproape.
Ne aruncăm
Buzduganul
Mult mai departe
Decât putem trăi
Și
Ne plângem că
Urmele pașilor
Nu se mai văd.
Pentru că sărim
Etape
Și ne rătăcim
În alegeri. Continue reading
Cu voi
De-aș ști să calculez, mi-aș organiza prioritățile în oameni, cu minusuri și plusuri, echivalări și rezultate clare, concise. Mi i-aș apropia, solidar, pe cei permeabili. I-aș îmbrățișa pe cei care râd. Le-aș vorbi celor deschiși. I-aș scrie pe cei care iubesc. Iar pe tine te-aș pune poate în josul listei, pentru că mă refuzi.
Continue reading
Câteodată
Că ești!
Din când în când mai mult,
„Aproape” câteodată,
În stare…oarecum.
Că-i bine, zic!
Păcat că-mi ești departe…
Că spui!
Adeseori cuvinte,
Tăcere câteodată,
Nimicuri…uneori.
Că-i bine, zic!
Păcat că-mi spui departe…
Că vii!
Din pas în pas cu totul,
Alene câteodată,
Plecând… adeseori.
Că-i bine, zic!
Păcat că-mi vii departe…
Că vrei!
De multe ori aproape,
Din mine câteodată,
Credibil… rareori,
Că-i bine, zic!
Păcat că-mi vrei departe…
Niciodată prea…
Ți-am spus:
Hai să împărțim
Nopțile pe lumină
Și zilele pe întuneric
Să le amestecăm pestriț
Până rămân fără umbre,
În echilibru,
Ca o cumpănă
Cu brațele egale:
Niciodată prea sus
Niciodată prea jos…. Continue reading
Vouă…
Mai știi? Ne priveam mâinile și râdeam. Cea dreaptă își cunoștea greutatea stilolui în curbura inestetică a degetelor din mijloc iar ridurile mele erau mai profunde în mișcarea oaselor elastice decât ale tale. Și te invidiam… Tu aveai unghii mai scurte dar mai fine, mai mici, cum îmi plăcea mie, iar eu aveam întotdeauna câte una ruptă sau vineție, din neatenție și veșnica poveste a degetelor prinse în ușă. Erai Frunzâna mea cu voce șâșâită, singura cu care mă certam și mă împăcam din iubire și dependență, din nevoia de a-mi umple vacanța cu bucurie și râsete înghesuite pe pernă, în ritualul secretelor de seară. Mi-e dor de tine, Ancuțo cu păr de două kilograme fără căciulă, cu scris rotund în scrisoare și chef enervant de reviste cu Mickey Mouse, îndesate pe cuptorul încins.
Tu? Erai oaza mea de liniște. Mă ascultai fără să mă cerți, mă iertai pentru tot ce spuneam sau uitam să spun… Erai Anuca mea, mai mult a lui George, dar totuși a mea… Știam numărul de pași până la tine și totuși îi număram de fiecare dată, doar ca să mă conving că n-am greșit… Când ne vedeam, îmi pasai scrisori strânse în 4, colorate, cu semnătura ta pe ele. Continue reading
Moeciu de Jos
Oameni… diverși, frumoși, câteodată răutăcioși, câteodată tandri, cu voce gravă sau subțire, cu veselia în riduri sau cu obraji inflexibili, atât de mulți și atât de diferiți, încât nu știi cum să te saturi de ei, nu știi să le ții pasul… Și totuși o faci, de dragul noutății sau a apropierii în gânduri, de dragul lor!
Seară cu veselie, încheiată frumos, în compania unei persoane dragi. 4 ore de somn. Mă ridic în capul oaselor și îl alung brutal pe moșul Ene care încă îmi vrăjește genele… a somn. Intersectare cu GabiA în drumul spre bucătarie. Cafea și sandvișuri uitate în sadwich maker. Rumene! Carapacea în spate și la drum.
Unirii. Gălăgioși și colorați, își păzesc bagajele proptite în zăpadă și aclamă zgomotos fiecare venire a câte unui întârziat în sfertul academic. Microbuzul cu geamuri „ninse” de praf ne face loc înghesuit printre bagaje și o chitară rătăcită pe scaunul din spate. Norocoasă din fire, nimeresc pe locul roții, ca nu cumva vreo senzație neașteptată în stomac să-mi scape la fiecare curbă de munte. Continue reading
Nu știu!
Mă retrag… În colțul meu încă mai sunt vise risipite și încrustate pe suprafața peretelui rece. Le-am lăsat acolo pentru atât de mult timp, încât au devenit una cu peretele, s-au molipsit de singurătate și de neputința aripilor.
Nu contează… Nimic mai mult decât conta vreodată. Mă proptesc singură în fața zidului așteptând să se topească ca o revelație, închizând și deschizând ochii după doar 2 secunde. Și asta nu se întâmplă…, nu când mi-am arhivat de multă vreme puterea de a lupta, de a zâmbi și de a folosi greșelile trecutului în uimirea prezentului. Continue reading