Hai să nu mai stăm
Pe tușă.
Să luăm iubirea
De mână
Și
Să alergăm
În mijlocul vieții.
Să ne orbească
Întâmplarea
Necunoașterii,
Să închidem ochii,
Forțat
Dar, apoi,
Să-i deschidem
Din nou.
Să îndrăznim
Să privim
Dincolo de ceea ce
Este deja
În urmă.
Hai să ne luăm
Inima
În brațe:
Tu pe a mea,
Eu pe a ta.
Cu mintea am simțit destul.
Și să pășim
Pe drum
Împreună:
În hopuri,
În cădere,
În zbor.
Iar,
Când or obosi
Inimile
De bătut,
Să adormim
Cu mâinile pe pământ,
Știind
Că n-am tocit
Marginea vieții,
De teamă,
Ci
Am alergat
Mereu
Spre mijloc,
Neuitând
Să ne ținem
Sufletele
În brațe.
Citesc. În minte mi se înghesuie gânduri labirintice, cu profunzimea ecuațiilor din care nu pot ieși logic, pentru că am uitat variantele de rezolvare de mult timp, de când unu cu unu făceau doi, fără explicație.
Simt. Și nucleul, și flacăra, și dumnezeirea. Labirintul se pierde într-o liniște la care visez. Nu e pace în gând, tocmai pentru că sunt prea multe conexiuni într-o iubire care e, întotdeauna, mai luminoasă când e simplă. O retușez, o completez, o trăiesc intens, până uit de orice ar putea să-i păteze nucleul, împărțirea, rotundul.
Privirea se încețoșează, când e praf. Se adună din lucruri mărunte, ciopârțite și strivite în suflet, până se depun într-un strat gros de distanță. Nu e loc de suflet în suflet. E preț de bucurie pe care nu o putem primi, până nu ne regăsim compleți, fără grija zilei de mâine. Trăiesc o iubire care mistuie. Atunci când nu e cuvânt, când nu e speranță, când nu e drum cunoscut.
Nu există diferență completă între noi. Noi ne pierdem în zâmbetul lor. Ei se pierd în privirea noastră. Raționarea prea intensă a cauzelor și a motivelor nu duc decât la înmulțirea întrebărilor atât de prezente într-un labirint cu prea multe căi. Drumul e unul. Până nu ne întâlnim pe același, nu mai suntem noi decât în perspectivă.
Nu știu. Întrebările vin. Răspunsurile pleacă. Din ecuațiile pe care am început să mi le refuz, sufletul lui e încă întreg, fără pată. Pentru că sentimentul e defectiv de singular.
Scriu. Și-n fiecare cuvânt construiesc drum. Până nu se mai vede, de prea multă inimă.
Pentru că nimic bun nu se câștigă fără luptă. Aștept.
Se spune că orice poveste e încâlcită-n zmei și mume, că nu poți să ajungi în rai, dacă nu treci pe tărâmul celălalt, că nu poți salva prințesa din turn, dacă nu ai curajul să-ți iei inima-n dinți și să lupți, cu buzduganul de fier descoperindu-ți drumul.
Ce nu se spune, însă, e că lupta nu se duce numai în povești, ci așteaptă la cotiturile realității, când privirile caută comori, pe care le simt ca merit fără impas, nu ca rezultat al unei spade bine ascuțite.
Suntem oameni. Privirile nu sunt întotdeauna limpezi. Se încarcă nu numai de optimismul luptei, ci și de eșecul neputinței. O privire absentă când trebuia să fie „la timp” se transformă în alte mii de priviri neputincioase. O tăcere întreruptă se traduce în alte tăceri neașteptate. O vorbă dureroasă înmulțește sufletul de mii de cuvinte care taie acolo unde ar trebui să mângâie. Nu știm să ne calculăm privirile, tăcerile, vorbele. Pentru că atracția de a fi uman, de a ne umple celulele de probleme și gândurile de stres, e prea puternică, atunci când sufletul așteaptă leac, nu tăiș. Continue reading →
Alungă-mă doar când
Scad.
Dacă încă
Îmi tulburi ochii
Când mă privești,
Încă mai urc.
Așteaptă-mă!
Când ajung sus,
În mâinile tale,
Vei ști să-mi arăți drumul
Înapoi
Dacă nu mai sunt
Pentru tine. Continue reading →
Cazi.
– Așa e drumul.
Dacă nu cazi la 10 pași,
Uiți să mai crești.
Nu transforma,
Totuși,
Eșecul tău
În eșecul celuilalt.
Fiecare
Are propriul bagaj
De dus în spate.
Când oamenii
Se încarcă
De alți oameni,
Cedează,
Nefiind zidiți
Să care poveri
Suplimentare. Continue reading →
Înveți că pierzi,
Niciodată SĂ
Pierzi:
Drumul pe care
Simți
Să mergi
Are întotdeauna
Despicături
Laterale.
Poate că
Talentul tău
E să mergi
Mai departe,
Nu să alegi. Continue reading →
Da,
Avem cute pe buze
De prea multe cuvinte
Spuse in van
Pe o durere.
Avem ochii mari
De privit suflete
Pe gaura cheii,
Cu sprânceana mică
De teamă
Să nu se apropie.
Avem mâinile grele
De strâns degete
În pumn,
La fiecare piatră. Continue reading →
E-un dezacord absurd
Între sufletul meu,
Subțire,
Cu ecou spart de eforturi
Și sufletul tau,
Încordat,
În corzi tocite de sensuri.
Sună fals vocea mea
Peste vocea ta
Când vorbim
Nimicuri
La per tu. Continue reading →