Tag Archives: Dumnezeu

Dumnezeu închide cerul


Dumnezeu închide
Cerul
Câteodată.

Se satură de genele care
Nu-și plâng decât
Propriile drumuri
Și de mâinile care
Nu-și îmbrățișează
Decât propriile
Inimi.

Dumnezeu închide
Cerul
Câteodată.

Se satură de rugile care
Nu vorbesc decât despre
Sine
Și de buzele care
Nu știu să mulțumească,
Înainte să ceară.

Dumnezeu închide
Cerul
Câteodată.

Se satură
De cuvinte,
De gânduri,
De absență,
De egoism
Și de nesfârșita
Nemulțumire
De a nu avea
Ceea ce credem
Că merităm.

Dumnezeu închide
Cerul
Câteodată.

Și nu-l deschide
Până nu învățăm
Că sufletul
Nu se curăță
Niciodată
Numai
Prin sine
Însuși.

 

În om

MelGibsonPassionMovie_NailHand.jpgSe coboară-n lut,

Cu picioarele frânte

Și obrajii stinși.

Fericirea

Își întinde lumina

În noroi,

Pentru a ridica inimi

Spre cer.

 

Își zdrobește mâinile

Pe lemn

Și sufletu-n oțet.

Cerul

Se apleacă

Pentru a înălța aripi

Din luturi.

 

Se stinge lovită

Frumusețe de cer,

Cu glas de pământ,

Cioplită-n cuie.

Minunea

Se aprinde

Din humă.

 

Un paradox imens

Din Dumnezeu în om

Spre

Dumnezeu.

 

 

Ar fi

Ce bine ar fi dacă ne-am privi lumina ochilor și am recunoaște că nu existăm când e întuneric, decât pentru a aștepta lumina. Am înțelege că importantă nu e finețea obrazului tânăr, nici bucuria trecătoare a buzunarului plin, ci mâna căutând și găsind degetele pe care să le îmbrățișeze până la sfârșit, chiar și când unghiile strâng pielea de durere, nu numai când mângâie fericirea de a le descoperi pielea.
tumblrm34a0rSokP1qbrjfso1500large
Ce bine ar fi dacă am înțelegea rostul trupului care crește, ca apoi să scadă. L-am hrăni nu numai cu pâine, ci și cu frumusețe și cuvinte care zidesc înțelepciune. I-am prețui puterea de a respira aerul curat de după ploaie, fără a-l tulbura, de a îmbrățișa cu propriile mâini, simțind cum se încălzește sângele din bucuria sufletului, i-am purta de grijă cu voință, cu iubire. Și n-am disprețui niciodată carnea și sufletul care ne zidesc: mai mici sau mai înalți, mai drepți sau mai încovoiați, mai plini sau mai slabi. Dar oameni, în minune.

Ce bine ar fi dacă am ști că nu vom muri niciodată. Am înțelege că sufletul se hrănește pentru veșnicie. Că orice artificiu pe care-l creștem în trupuri ne construiește și sufletul deopotrivă. Iar sufletul nu moare, ci moștenește toate petele pe care le vărsăm în noi, toate bucuriile pe care le aducem, toate luptele pe care le biruim.

Ce bine ar fi dacă n-am uita să iubim. Am copilări la nesfârșit și am aprecia lumina sufletului de lângă noi, care luptă să ne fie aproape, pe atât de mult pe cât ne iubește. N-am mai judeca ce avem și nu găsim în celălalt, nici lipsa din noi, biruită în celălalt. Am înțelege că darul e complet: cu bucurie, cu defecte, cu pauze și cuvinte, cu urcușuri și coborâșuri, dar mai ales cu o mare iubire. O iubire care nu e meritul nostru, ci al cerului care ne unește.

Ce bine ar fi dacă am înțelege că iubirile nu mor niciodată. N-am mai îngropa bucuriile cerului în noi, fără să ne deschidem vreodată sufletul, de teamă că nu-l vom mai putea închide vreodată. Am iubi firesc, simplu. Mereu prețuind, mereu luptând, mereu bucurându-ne. Chiar și când îmbătrânim, încovoindu-ne spre pământ și murind in trup. Născând în suflet veșnicie.

 

N-au existat

ladder-the-sky-man-the-situation
Oamenii n-au existat.

A existat un pământ
Fără pată,
Scăldat de bucurie
Și lumină.

Oamenii n-au existat.

A existat o voce
Caldă,
Fără început și
Fără sfârșit.

Oamenii n-au existat.

A existat o iubire
Copleșitoare,
Infinită
Și răscolitoare.

Iar,
Din iubirea prea mare
Pentru frumusețea
Și bucuria
Fără sfârșituri,
Au crescut,
Apoi,
Oameni,
Care să zâmbească,
Să îmbrățișeze
Și
Să dăruiască
Din simplitatea
Divină
A minunilor pământului.

Oamenii s-au născut
Din iubire
Și
Nu iubirea
Din oameni.

 

Cu aripi

beautiful-best-colors-couple-Favim.com-2046456
E rece şi plouă
Şi e pauză
Între rândul numărul 1
Şi rândul numărul 2
Al sufletului meu,
Ca pauza dintre două
Cuvinte
Nespuse din grabă.

Şi totuşi
E cald şi zâmbet
Şi plin de ochii tăi
Când inimile bat
Pentru totdeauna
Împreună.

E teamă şi umbră
Şi e greu
Şi distanţele se măsoară
În detalii de nuanţă:
Un gând mai aproape,
Un gând mai departe,
Cu ecou spart
Între cuvinte.

Şi totuşi
E vis şi putere
Şi iubire care uneşte
Pauza dintre rândul numărul 1
Şi rândul numărul 2
Al sufletului meu.
Al tău.

Iar Dumnezeu
Ne-nalţă paşii
Cu aripi.

 

Îndreptar

large
Mai îndreaptă puțin
Drumul.
Lărgește-i marginile
Strânse
Și
Usucă
Noroiul
Din pașii scunzi.

Mai coboară puțin
Drumul.
Așează-i mijlocul mai
Drept
Și
Odihnește
Sufletul
De-urcușuri.

Mai netezește puțin
Drumul.
Șterge din obstacol
Cu ispită
Și
Vindecă
Iubirea
De uman.

Mai îndreaptă puțin
Drumul,
Doamne!

 

Oameni

Oamenii plâng. Își așează obrajii în palme, își agață sufletul în cui, pe pauză, și varsă lacrimi, neștiind să mai plece, să mai rămână, să mai uite, să mai încerce. Își spală rănile și păcatul cu strigăte surde sau lacrimi tăcute, pentru toate poverile pe care simt că nu mai au putere să le poarte în spate. Își plâng crucea, își plâng aproape bucuriile și plinul tristeții, dorul crunt și pașii greșiți, își plâng sufletul și trupul, cu greutatea visului așezat prea sus, a țintei prea departe, a iubirii care, deodată, copleșește.
index
Pentru fiecare lacrimă, însă, Dumnezeu mai îndreaptă puțin drumul, mai apropie visul, mai înmoaie zâmbetul, mai deschide sufletul, spre tot ceea ce însemni și încă nu știi, copleșit de puterea negurii pe care o așezi, buimăcit, între tine și lumină. De teamă.

Oamenii râd. Se descarcă de tot chinul drumului, de zăpăceala firescului, de urmele altor oameni ținuți în brațe și râd: pentru copilăriile care nu mor, ci cresc în trupuri gârbovite, dar însetate de viață, pentru conversațiile pline, pentru ironiile fine, pentru clipele dragi, pentru bucuria de a împărți din ceea ce sunt, pentru amintirile din care au învățat să fie „oameni mari” în trup, „simpli” în suflete.

Pentru fiecare bucurie pe care o sădești în ceilalți, însă, Dumnezeu îți dăruiește mai mult, zâmbind și construindu-ți sensul în frumusețea darului: un suflet mai mare, o vorbă mai înțeleaptă, o minune coincidentă, o iubire care nu știe să scadă, un dar mai mare de împărțit. Pentru că viața nu există singular, ci a fost făcută să se împartă la infinit, până-n mijloc profund de fericire clară.

Oamenii se plâng. De dureri, de datorii, de scuze, de căderi, de neputințe. Mai sus de toate, însă, sub fiecare lacrimă, sub fiecare jertfă, crește o rădăcină groasă de om în devenire. Cu fiecare lacrimă – o povară mai suportabilă, cu fiecare bucurie – o înțelegere mai simplă a lucrurilor, cu fiecare credință – un pas mai mare în iubire. Ce bine ar fi dacă am vedea lumina din spatele zidului înainte să înceapă urcușul. Am renunța mai puțini la viață înainte să o începem. Și ce bucurie ar fi când am ajunge sus și ne-am împărți iubirea, clară, triumfătoare, din vârf de izbândă.

Am ști că niciodată groapa din mijlocului drumului în care se întâmplă să cădem, privind spre cer, nu e decât popasul pe care e nevoie să-l facem pentru a respira viața, gândul, locul, înainte de a crește un pic „mai oameni”, „mai frumos”, „mai iubire”. Din luptă.

 

Mâine

superthumb
Iubirea noastră e
O replică tradusă
Simplu
Din inimă,
Când plouă:
Fustă pe frigul ăsta?
Îți dau eu
Niște blugi.

Iubim uman,
Cu mâinile țintă
Spre mâini,
Obrajii lipiți
De obraji,
Și simțim
Cum în ochi ne crește
Lumea întreagă
Când ne zâmbim.

Iubirea noastră
E simplă,
Chiar dacă atât
De cuprinzătoare.

Iubirea Lui,
Însă,
E suma iubirilor
Umane.
Oare câtă suferință
E într-un Om
Când poartă crucea
Iubirilor tăiate
Pe umerii bătuți
Și-n mâinile străpunse
De-atâtea inimi
Care n-au mai știut
Deodată
Să simtă
În afara zidului?

Iubirile mari,
Deși simple,
Îndură cele mai firești
Și adânci
Lupte.
Dar numai Unul
A știut să vindece
Toate iubirile adormite
În păreri
De dreptate.
Doar El și-a amintit
Să iubească întreg
Până la capăt.

Învață să iubești
Dumnezeul
Din spatele gândului
Bun.
Fără virgulă,
Fără semn de întrebare,
Fără teamă.

Pentru că nicio sclipire
Din ochii care se privesc
În alți ochi
Nu există
Fără lumina
Cerului care se deschide
Din cuie,
Din jertfă,
Și din cuvinte
Fără egal,,
Care să încheie
O luptă
Niciodată mai dreaptă,
Niciodată mai iubindă:
„Mâine vei fi cu mine
În rai!”

 

Cine are ochi de privit

images
Nu toți ochii
Se vor deschide
Când vei avea nevoie
De priviri.
Unii vor privi
Mai sus,
Alții mai jos,
Iar alții
Se vor ascunde
Sub pleoapele închise.

Nu toate urechile
Vor asculta,
Când vei avea nevoie
Să vorbești.
Unele se vor întoarce
Spre alte buze,
Altele vor alege
Ce să audă,
Iar altele se vor închide
În ecouri îngrămădite
De propriile gânduri.

Nu toate mâinile
Se vor întinde,
Când vei avea nevoie
Să îmbrățișezi.
Unele se vor ascunde
În buzunare,
Altele vor alege
Să strângă alte mâini,
Iar altele vor fi reci
Când te vor atinge.

Tu
Privește cerul
Și ia-L pe Dumnezeu
De mână,
Până se deschid:
Și ochi,
Și urechi,
Și mâini,
Și suflete.

 

(Te) iubesc

tumblr_m0d9tvo86X1r2dms8o1_500
Doamne, nu știu să promit
Ca să-mplinești de unde scade.
Dar știu să simt în infinit
În luptă, inima cum bate:
Prăbușit.

Doamne, nu am suflet mare
Să strâng în el tot ce nu am.
Ți-aș da din mine tot ce doare,
S-alegi ce-i bun din ce destram:
În cale.

Doamne, nu am putere-aprinsă
Să știu să lupt, când focul piere,
Dar cred că vii și-n viața stinsă,
Când te tot cheamă ruga-n vrere
Prinsă.

Doamne, nu simt, când e piatră,
Și mângâierea de pe frunte.
Ți-aș da-ndoaiala-n umbră toată
Să nu mai port povara-munte:
Adunată.

Doamne, nu știu să pășesc,
Nici să n-aștept, în merit slab,
Dar știu în suflet să trăiesc,
Să urlu-n crez, negru pe alb:
Iubesc.

http://www.youtube.com/watch?v=-ZJDNSp1QJA