Tag Archives: Dumnezeu

telovE

Am plâns
Cu lacrimi de zâmbete.
Ai deschis ușa
Dinspre rai
Și ne-ai privit
Direct în ochi,
Direct
În suflet.

Am plâns
Când te-am văzut,
Minune mică,
Dar atât de mare
Încât ai stors
Din noi,
Tot rostul,
Toată viața,
Toată bucuria
Pe care o puteam
Simți
Vreodată.

Bună, mami!
Ai strigat
Cu buzele strânse
Și inima zbătând
Plânset
Despre cer,
Despre pământ
Și despre fiecare geană
Plecată pe obraji
A resemnare
Că ești,
În sfârșit,
Aici.

Bună, tati!
Ai strâns degetele
Pe umerii lui
Calzi
Și i-ai suflat
Peste mirare
Un zâmbet zdrobit
De minune,
De lumină,
De aripi
Deschise
Spre lume.

Am plâns
Când ai deschis
În noi
Poarta spre rai.

În tine,
Suflet mare,
A început să bată
Timpul
Lui Dumnezeu,
În fiecare clipire
De geană
Pe care învățăm
S-o iubim
Din ce în ce
Mai mult.

 

Copilărie


O pătură roz,
Ștearsă de ani
Și soare,
Întinsă perfect
Peste iarbă
Și păpădii,
Un radio
Cu antenă
Alergând
După semnal,
Pentru că e iar
Maroon 5
Și iubirea lui
Pe bandă,
Un tricou
Portocaliu
Înverzit de joacă,
Un oracol deschis
Pe pagina parfumată
A prietenei
Preferate,
Un lănțișor
Despărțit
În jumătate
De inimă,
O cutie muzicală
Cu o balerină
Ușor stricată
Când
Dansează,
O masă mică,
Neagră,
Întinsă la soare
Ca suport
De magazin
Care vinde visuri
Pe pahare cu sifon
Și praf de portocale,
O pereche de șlapi
Prinși cu elastic
La degetul mare,
Mult praf
Pe degete
Ținute la soare,
Un cartof copt
Sub 2 cărămizi
Și niște crengi
Cam crude,
Un pârâu plin
De broaște mici,
Cu burta
Albă,
Flori rotunde
Împletite în coronițe
Și ciuperci albe
Ieșite la soare
De sub stână,
O ciulama caldă
Cum n-am mai mâncat
Vreodată,
Un el zâmbind
Pe furiș,
De după gard,
A „bună dimineața”
Și-un stomac
Plin de fluturi
Noi,
Un Dumnezeu bun
Și cald
Care lasă joaca
Să bântuie
În drum,
Fără ploaie,
Până-n miez de noapte.

O copilărie
Așa cum
Niciodată
N-a mai fost
Și nici
Nu va mai fi.

 

Dumnezeu așteaptă

Dumnezeu așteaptă.
Oamenii aleargă, în graba Crăciunului perfect, luptându-se pentru mirosul de cozonac, lumina din brad și somnul dulce de după trudă. O agitație așteptată cu sufletul la gură, care îi consumă, îi obosește, îi îndepărtează.

Dumnezeu așteaptă.
Străzile sunt prea mici pentru suflul zgomotos al mașinilor pline, care nu mai au timp și depășesc, la nesfârșit, alți oameni grăbiți spre nicăieri. Timpul, pașii, cadourile, visurile nu mai ajung…

Dumnezeu așteaptă.
Uitat de mama la raionul din spate, un copil ia un moș de hârtie de mână. La el încă mai e loc de minune.

Dumnezeu așteaptă. În spatele mâncării aburinde, a caselor lucind de curățenie, a grabei de a cumpăra din ce în ce mai mult, a avea din ce în ce mai mult, a arăta din ce în ce mai mult… așteaptă să Îl luăm de mână și să Îi zâmbim Pruncului născut în iesle, în colind.

Dumnezeu așteaptă să se nască. Noi ce mai așteptăm?

 

Ceva despre cum


Ceva despre bucurie,
Despre cum e senin
Și cald,
Fără să deranjeze,
Despre cum peste mare
Dumnezeu a desenat
Un zâmbet larg
Din briză și apă
Sub un sărut insistent
De soare.

Ceva despre minune,
Despre cum,
În fiecare zi,
Ne deschidem ochii
Dintr-o pernă caldă
Și ni-i adâncim
Într-o cană de cafea
Cu lapte,
Despre cerceii din cireșe
Și pânditul din frunze,
Despre lumina din buze
Căutând alte buze
În ștampilă de drag
Și recunoștință.

Ceva despre iubire,
Despre cum e frumos
Când îmbrățișăm lumea
În fiecare pas,
Despre cât de elastică
E inima,
Micșorată-n durere
Și cât e de mare apoi,
Când crește:
În bunătate,
În îmbrățișare,
În recunoștință,
În iubire.

 

Despre neputință


Se făcea că
Ne-am născut
Obosiți.
Nu mai râdeam,
Nu mai plângeam,
Nu mai credeam
În nimic.
Oboseam numai
Fiind.
Când gânduri străpungeau
Firesc
Minți și inimi,
După câteva secunde
Se opreau
Din mers,
Obosite,
Fără țintă,
Fără final.

Se făcea
Că nu mai aveam
Energie
Să trăim,
Să fim,
Să iubim.
Ce trist!
Și câtă singurătate
În oboseala asta
Cronică
Din care ne-am născut:
Bucăți de ființe
Fără vlagă,
Fără putere
Să-și crească inimile
Întregi.

Se făcea
Că ne-am născut
Fără Dumnezeu:
Un gol imens,
Obosit,
Lucrând mecanic
La a exista
Măcar puțin
În iubire.

De atunci,
De la începuturi,
Ne chinuim să ne umplem
Golul,
Fără efort,
Pentru că,
Nu-i așa,
Ne-am născut obosiți
Și nu mai știm
Decât să fim…

Din când în când,
Însă,
Cad urme de cer
În inimi:
Un zâmbet,
O îmbrățișare,
O mână întinsă,
Un semn
Că mai e lumină!
Atunci sufletul învie,
Electrocutat de întâmplare,
Și începe să creadă
În iubire.

Ce păcat,
Însă,
Că din atâtea inimi,
Din ce în ce mai puține
Învață să simtă dincolo
De oboseală,
De rutină,
De neputință.

 

Se-apropie-nceputul!

Se-apropie
Sfârșitul.
Din inimi,
Dumnezeu scade.
E prea puțin loc
De bucurie
În locul în care
A crescut
Prea mult om.

Se-apropie
Sfârșitul.
Mâinile se întind,
Nu să îmbrățișeze,
Ci să lovească
Binele
Din fiecare suflet,
Lacrima
Din fiecare ochi.

Se-apropie
Sfârșitul.
Păcatul triumfă
Împodobit
Cu manta roșie,
Un sărut stingher
Și
Treizeci de arginți.
E-atâta Iudă
În fiecare suflet,
Atâta neputință
În fiecare humă.

Se-apropie
Sfârșitul.
Plânge grădina Ghetismani
De durerea
Genunchiului plecat
Pe piatră,
Dumnezeind
Umanul
Cu mâinile întinse
Spre cer.

Se-apropie
Sfârșitul.
Lemnul se înalță
Veșnic
Spre cer
Și-n umeri,
Dureros
Și cald,
Ochii se închid.
Dumnezeu doarme-n trup,
Cuprins
De mâinile Mamei,
Care mângâie
Rănile de cui,
Plângând.

Se-apropie
Începutul.
Dumnezeu ne-nvață,
În sfârșit,
Iubirea
Care nu mai
Moare!

 

Dumnezeu închide cerul


Dumnezeu închide
Cerul
Câteodată.

Se satură de genele care
Nu-și plâng decât
Propriile drumuri
Și de mâinile care
Nu-și îmbrățișează
Decât propriile
Inimi.

Dumnezeu închide
Cerul
Câteodată.

Se satură de rugile care
Nu vorbesc decât despre
Sine
Și de buzele care
Nu știu să mulțumească,
Înainte să ceară.

Dumnezeu închide
Cerul
Câteodată.

Se satură
De cuvinte,
De gânduri,
De absență,
De egoism
Și de nesfârșita
Nemulțumire
De a nu avea
Ceea ce credem
Că merităm.

Dumnezeu închide
Cerul
Câteodată.

Și nu-l deschide
Până nu învățăm
Că sufletul
Nu se curăță
Niciodată
Numai
Prin sine
Însuși.

 

În om

MelGibsonPassionMovie_NailHand.jpgSe coboară-n lut,

Cu picioarele frânte

Și obrajii stinși.

Fericirea

Își întinde lumina

În noroi,

Pentru a ridica inimi

Spre cer.

 

Își zdrobește mâinile

Pe lemn

Și sufletu-n oțet.

Cerul

Se apleacă

Pentru a înălța aripi

Din luturi.

 

Se stinge lovită

Frumusețe de cer,

Cu glas de pământ,

Cioplită-n cuie.

Minunea

Se aprinde

Din humă.

 

Un paradox imens

Din Dumnezeu în om

Spre

Dumnezeu.

 

 

Ar fi

Ce bine ar fi dacă ne-am privi lumina ochilor și am recunoaște că nu existăm când e întuneric, decât pentru a aștepta lumina. Am înțelege că importantă nu e finețea obrazului tânăr, nici bucuria trecătoare a buzunarului plin, ci mâna căutând și găsind degetele pe care să le îmbrățișeze până la sfârșit, chiar și când unghiile strâng pielea de durere, nu numai când mângâie fericirea de a le descoperi pielea.
tumblrm34a0rSokP1qbrjfso1500large
Ce bine ar fi dacă am înțelegea rostul trupului care crește, ca apoi să scadă. L-am hrăni nu numai cu pâine, ci și cu frumusețe și cuvinte care zidesc înțelepciune. I-am prețui puterea de a respira aerul curat de după ploaie, fără a-l tulbura, de a îmbrățișa cu propriile mâini, simțind cum se încălzește sângele din bucuria sufletului, i-am purta de grijă cu voință, cu iubire. Și n-am disprețui niciodată carnea și sufletul care ne zidesc: mai mici sau mai înalți, mai drepți sau mai încovoiați, mai plini sau mai slabi. Dar oameni, în minune.

Ce bine ar fi dacă am ști că nu vom muri niciodată. Am înțelege că sufletul se hrănește pentru veșnicie. Că orice artificiu pe care-l creștem în trupuri ne construiește și sufletul deopotrivă. Iar sufletul nu moare, ci moștenește toate petele pe care le vărsăm în noi, toate bucuriile pe care le aducem, toate luptele pe care le biruim.

Ce bine ar fi dacă n-am uita să iubim. Am copilări la nesfârșit și am aprecia lumina sufletului de lângă noi, care luptă să ne fie aproape, pe atât de mult pe cât ne iubește. N-am mai judeca ce avem și nu găsim în celălalt, nici lipsa din noi, biruită în celălalt. Am înțelege că darul e complet: cu bucurie, cu defecte, cu pauze și cuvinte, cu urcușuri și coborâșuri, dar mai ales cu o mare iubire. O iubire care nu e meritul nostru, ci al cerului care ne unește.

Ce bine ar fi dacă am înțelege că iubirile nu mor niciodată. N-am mai îngropa bucuriile cerului în noi, fără să ne deschidem vreodată sufletul, de teamă că nu-l vom mai putea închide vreodată. Am iubi firesc, simplu. Mereu prețuind, mereu luptând, mereu bucurându-ne. Chiar și când îmbătrânim, încovoindu-ne spre pământ și murind in trup. Născând în suflet veșnicie.

 

N-au existat

ladder-the-sky-man-the-situation
Oamenii n-au existat.

A existat un pământ
Fără pată,
Scăldat de bucurie
Și lumină.

Oamenii n-au existat.

A existat o voce
Caldă,
Fără început și
Fără sfârșit.

Oamenii n-au existat.

A existat o iubire
Copleșitoare,
Infinită
Și răscolitoare.

Iar,
Din iubirea prea mare
Pentru frumusețea
Și bucuria
Fără sfârșituri,
Au crescut,
Apoi,
Oameni,
Care să zâmbească,
Să îmbrățișeze
Și
Să dăruiască
Din simplitatea
Divină
A minunilor pământului.

Oamenii s-au născut
Din iubire
Și
Nu iubirea
Din oameni.