Aș vrea să mă mulțumesc cu „nu știu”. Mi-ar fi comod… Să spun că „habar n-am” și să zâmbesc în ignoranță, ca un copil nepăsător, care se bucură din nimicuri. Ideal.
Cuvintele îmi sunt prietene câteodată. Îmi mângâie rănile, într-o teorie îngurgitată empatic, adaptat momentului. „Nimic nu e ceea ce pare”. Serios? Eu credeam că există oameni cu păr albastru… Și totuși ader vorbei cu patos, pentru că sunt dependentă de comori, de „săpatul” isteric printre detalii până îmi creez propriul vis dintr-o întâmplare.
Continue reading
