Tag Archives: eu

Toamnă altfel


Nu-ți zic să mă iubești!
E cam târziu în frunze
Din viața lor să crești
Iar gândurile-obtuze
Îți curmă din povești… Continue reading

 

Mai tu


Azi mi s-a închis un ochi
Când te priveam.
Te vedeam mai frumos,
Mai tu,
Cu unul singur,
Și l-am deschis
De teamă să nu mă apropii
Prea tare.
Continue reading

 

Ce-ar fi dacă?


Ce-ar fi dacă
Ți-aș descânta o ploaie?
Ți-ai răsturna și tu noroiul
În lutul ud
Până s-ar confunda:
Același pământ,
Aceeași formă.
S-ar lustrui păcatele
De vină… Continue reading

 

Pas în urmă


Ți-am uitat pasul în urmă
Până i-am pierdut ecoul
Care privea înapoi,
Spart…. Continue reading

 

Pământ


Ce știi tu?…
Eu știu…
Că ai pe frunte
Sărutul meu de seară
Și-n păr
O urmă veche
A degetelor reci
Ce vor îmbrățișare… Continue reading

 

„Perfect imperfectă”

Am o parte proastă și nu pot s-o neg. … Ca partea pe care n-o preferi în poze, pentru că, zici tu, „nu e cea bună”, ca imperfecțiunea mâinii drepte, cu degetele încovoiate de greutatea stiloului, ca ochiul stâng, care n-a crescut la fel de mare și căruia doar tu îi percepi diferența, ca dintele răzleț din față, care strică linia dreaptă și albă a danturii, ca o certitudine pe care, deși o cunoști, tinzi s-o ascunzi, ușor timorat când te privești în oglindă.

E slabă și permeabilă… Tu, încercând s-o cunoști, ți-ai dat seama că e o bucată de lut cu o formă indecisă și ți-ai lăsat amprentele degetelor pe chipul ei. Deși maleabilă, i-ai ciobit din greșeală marginea privirii. Te vede altfel de atunci și te caută în amintire, ca și cum i-ai fi prezent. E partea mea proastă, pe care o cunosc, fără să pot vreodată s-o alung. Continue reading

 

Dialog cu tristeţea

– Bună… Ne vedem din nou, deşi nu te aşteptam…

– Nu îmi place când mă saluţi. Salutul poartă în sine aluzia optimismului…

– Cum vrei să încep o conversaţie cu tine altfel decât salutându-te, după atâta vreme în care ne simţeam aproape, dar nu ne vorbeam?

– Tu nu m-ai vrut niciodată de fapt… M-ai exilat clişeic, m-ai convins că nu am loc în tine, în sinele tău în care bucuria şi-a făcut loc neinvitată, musafir nepoliticos şi sufocant, exploziv şi atât de comun, de suprafaţă.

– Întotdeauna mi-ai săpat bucuria! Nu ţi-ai dorit niciodată argumentele ei, vioiciunea puerilă şi frumuseţea zâmbetului. Darul tău a fost pentru mine întotdeauna o lacrimă, iar pentru bucuria mea, de altfel parte din mine, un motiv, o umbră, o pată.

– Cum poţi să fii atât de ignorantă? Ţi-a intrat bucuria prin ochi în suflet, te-a agăţat atât de uşor încât m-am simţit nevoită să te salvez de la o viaţă de ignoranţă. Tu trebuie să cauţi şi să vezi în jur realitatea. Unde vezi tu motiv de bucurie?

– Unde?… Tu chiar nu simţi? Cum să nu te bucuri de frumuseţe, de oameni, de idei, de noutate, de cărţi şi zâmbete, de răsărit, de culori, de suflete, de copilărie? Cum poţi să vezi numai prin tine, atât de limitat, de izolat, de… umbră? Continue reading

 

Iar scriu…

De cele mai multe ori nu știu despre ce scriu și asta mă câștigă treptat. Îmi aranjez părul după ureche, insistent, și ochelarii pe ochi, de obicei strâmb, ca să mai fie nevoie de retușuri, și tastez. Cu tot regretul, am renunțat de mult timp la stilou, pentru că e greu, pentru că lasă pete în mânuirea mea neglijentă, pentru că nu ține pasul ideilor mele. Nu sunt așezate schematic în gând, nu mă ajută proiectându-se cronologic în ordinea în care ar trebui să decurgă un subiect normal, nu au început, corp și încheiere, curg anapoda și îmi inundă mintea, iar eu aleg „aiurea” pentru că nu am răbdare.

Defect major: îmi doresc mult deodată și de obicei cad de sus, pentru că doar îmi spun că îmi iau precauții și că planific, dar nu o fac niciodată cum trebuie. Învăț din greșeli dar îmi iau avânt de fiecare dată când mi se pare că… și cred că… și îmi imaginez că… Știu că nu e bine dar mi-e rău fără asta oricum. Fără răbdare, scrisul e ca-n viață: îl găsesc acolo, rapid, plăcere puerilă și neplanificată, din care mă revăd curățată de coaja nepoftită a sufletului, particule adunate de negativisme și pesimism, întreagă, pentru încă puțin timp. Autoterapie neprogramată dar atât de necesară…

Scriu despre vreme, deși pretext clasic de discuție în tren cu necunoscuții, despre oameni, deși există dintotdeauna și sunt analizați sistematic și similar de atâta amar de timp, despre mine și despre „noi”-ul imaginat, despre iubire, prea mult filtrată de lentilele mele antireflex cu protecție de calculator, despre copilărie, pentru că n-o să-mi sting niciodată dorul de cine-am fost, despre nimic, despre nu și da și poate, despre ziduri și obstacole, despre cum aș vrea… și cum este, despre Dumnezeu simțit în măduva sufletului dar niciodată prea evident în cuvinte, despre tot ce pot, pentru că gândurile curg și sunt multe și rele… și rar bune.
Continue reading

 

Scrisoare către mine

Erai mică de tot când te-am văzut prima oară… cam cât un bulgăre rostogolit încă de două ori prin zăpadă de un copil pus pe joacă. Nu ți-am dat atenție, deși ceva îmi spunea că vom fi prietene bune cândva… Ai crescut repede, poate prea repede, iar lumea te oprea pe stradă să-ți spună că nu poate să înțeleagă cum de ai trecut de la a fi fetița aia prea bronzată, pe care bunicul o alinta „țigancă de la Pătrăuți” la umbra slabă și foarte înaltă, care își căra ghiozdanul pe stradă în goana întrecerii cu mașinile până la primul stâlp, apoi până la al doilea și tot așa…până acasă.
Timpul a trecut repede, fără nicio răbdare, lăsând-ți ușoare riduri pe frunte ca dovadă a anilor care au fost… Riduri de prea multă expresivitate, nu exagera!:)) Continue reading